ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3565/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta M.E. a solicitat, în contradictoriu cu

Casa Județeană de Pensii Sibiu, anularea hotărârii nr. 2084 din 17 ianuarie

2006, emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că în luna octombrie 1940, din motive etnice, a fost

nevoită să se refugieze împreună cu mama sa, din județul Cluj, în județul

Sibiu.

În susținerea acțiunii,

reclamanta a depus declarațiile autentificate ale unor martori, din care

rezultă că aceștia cunosc situația reclamantei, dar din spusele acesteia.

Pârâta, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 52

din 10 martie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de

contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca

nefondată.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta nu a prezentat

alte probe din care să rezulte cu certitudine faptul că părinții săi au locuit

pe raza orașului Cluj și că în toamna anului 1940, din motive etnice, s-au

refugiat în orașul Sibiu.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, reclamanta, pentru nelegalitate și netemeinicie, pe motiv că

dovada refugiului a făcut-o cu declarațiile martorilor, din care rezultă că în

anul 1940, a suferit persecuții din motive etnice din partea ocupației

austro-ungare, care a obligat-o să părăsească, împreună cu părinții,

localitatea de domiciliu, refugiindu-se din orașul Cluj, în orașul Sibiu.

În motivarea recursului a

mai arătat că nu a fost cu putință să prezinte actele oficiale, solicitate de

pârâtă, întrucât avea 3 ani la data refugiului, iar părinții săi au decedat și

nu au lăsat vreun act în acest sens.

Examinând cauza și sentința

atacată, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui

act normativ, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a

suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres

prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă

localitate, din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să

acorde drepturi compensatorii, tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice

mijloc de probă prevăzut de lege.

Recurenta a încercat să-și

dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale

cu martori.

În scopul evitării

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice,

este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a

aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Or, simplele declarații ale

martorilor, din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentei doar din

spusele acesteia, nu pot fi luate în considerare, mai ales că niciunul dintre

aceștia nu a probat afirmațiile cu acte oficiale.

Simpla mutare a recurentei,

dintr-o localitate, în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de

persecuții etnice.

Așa fiind, cum

recurenta-reclamantă nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiată

și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în

mod corect, instanța de fond a dispus respingerea acțiunii, ca nefondată.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.E., împotriva sentinței civile nr. 52 din 10 martie 2006 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2006.