ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3565/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3565/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta M.E. a solicitat, în contradictoriu cu
Casa Județeană de Pensii Sibiu, anularea hotărârii nr. 2084 din 17 ianuarie
2006, emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde
drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat că în luna octombrie 1940, din motive etnice, a fost
nevoită să se refugieze împreună cu mama sa, din județul Cluj, în județul
Sibiu.
În susținerea acțiunii,
reclamanta a depus declarațiile autentificate ale unor martori, din care
rezultă că aceștia cunosc situația reclamantei, dar din spusele acesteia.
Pârâta, prin întâmpinare, a
solicitat respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 52
din 10 martie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de
contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca
nefondată.
Pentru a adopta această
soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta nu a prezentat
alte probe din care să rezulte cu certitudine faptul că părinții săi au locuit
pe raza orașului Cluj și că în toamna anului 1940, din motive etnice, s-au
refugiat în orașul Sibiu.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs, reclamanta, pentru nelegalitate și netemeinicie, pe motiv că
dovada refugiului a făcut-o cu declarațiile martorilor, din care rezultă că în
anul 1940, a suferit persecuții din motive etnice din partea ocupației
austro-ungare, care a obligat-o să părăsească, împreună cu părinții,
localitatea de domiciliu, refugiindu-se din orașul Cluj, în orașul Sibiu.
În motivarea recursului a
mai arătat că nu a fost cu putință să prezinte actele oficiale, solicitate de
pârâtă, întrucât avea 3 ani la data refugiului, iar părinții săi au decedat și
nu au lăsat vreun act în acest sens.
Examinând cauza și sentința
atacată, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele
considerente:
Potrivit art. 1 din O.G. nr.
105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui
act normativ, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor
instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a
suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres
prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost
strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana
care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă
localitate, din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să
acorde drepturi compensatorii, tuturor persoanelor care au fost victimele
și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6
din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor
acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile
prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de
organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice
mijloc de probă prevăzut de lege.
Recurenta a încercat să-și
dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale
cu martori.
În scopul evitării
eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice,
este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a
aflat în aceeași situație cu reclamantul.
Or, simplele declarații ale
martorilor, din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentei doar din
spusele acesteia, nu pot fi luate în considerare, mai ales că niciunul dintre
aceștia nu a probat afirmațiile cu acte oficiale.
Simpla mutare a recurentei,
dintr-o localitate, în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de
persecuții etnice.
Așa fiind, cum
recurenta-reclamantă nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiată
și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în
mod corect, instanța de fond a dispus respingerea acțiunii, ca nefondată.
În consecință, pentru
considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul
va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de M.E., împotriva sentinței civile nr. 52 din 10 martie 2006 a Curții de Apel
Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 24 octombrie 2006.