ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3256/2008

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 129 din 18 februarie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta SC K. SRL și a

obligat pe pârâții K.K. și K.G. să lase reclamantei în deplină proprietate și

posesie terenul în suprafață de 2000 mp, situat în București; a respins cererea

de rectificare a înscrierilor în Cartea funciară, ca inadmisibilă; a obligat pe

pârâți la 46.545.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă; a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice privind cererea de chemare în

garanție; a admis cererea de chemare în garanție, completată, formulată

împotriva numitei C.M. și a obligat-o pe chemata în garanție, C.M., la plata

către pârâții K.K. și K.G. a următoarelor sume: 46.000 dolari SUA, în

echivalent lei la data plății daunelor interese; 32.255.000 lei taxe notariale

pentru contractele nr. 2044 din 10 iulie 2002 și nr. 2236 din 25 iulie 2002;

6.882.306 lei impozit plătit de pârâți și 99.574.113 lei cheltuieli de

judecată; a respins cererea de chemare în garanție

împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind

formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că dreptul de proprietate pentru terenul de

2.000 mp situat în București, a fost constituit în favoarea numitei C.E. în

baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr. 6539/1994 transcris

sub nr. 7399/1994.

C.E. și C.A. au donat

terenul fiului lor C.A. prin actul de donație autentificat sub nr. 15254/1997

la Notariatul de Stat sector 1.

C.A. a vândut terenul

către reclamanta SC K. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 10420 din 18 mai 1995, transcris la poziția 5741/1995.

C.A. a mai

vândut încă o dată terenul în cauză către C.M., conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 558/2002 la B.N.P. I.N., teren

dezmembrat în două loturi, din care lotul nr. 1, de 1000,35 mp, a fost vândut

către pârâtul K.K., conform contractului autentificat sub nr. 2044/2002 la

B.N.P. E.M.S., iar lotul nr. 2 de 996,50 mp a fost vândut de C.M. către K.G.,

conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2236 din 25 iulie 2002,

rectificat prin încheierea nr. 6456 din 30 iulie 2002 de B.N.P. E.M.S.

Procedând la

compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a dat preferință titlului

reclamantei, ca fiind mai întâi transcris, conform principiului qui prior

tempore, potior jure. Cererea privind rectificarea înscrierilor de carte

funciară a fost respinsă, ca inadmisibilă, cu motivarea că, în raport de

dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, dreptul de a solicita radierea nu

este născut.

S-a mai

reținut că, chemata în garanție va răspunde pentru evicțiune și va fi obligată

la restituirea prețului, a daunelor interese reprezentând diferența de preț și

sporul de valoare, precum și la restituirea tuturor cheltuielilor efectuate cu

autentificarea actelor și plata impozitelor pentru terenul în litigiu.

În ceea ce

privește Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat că nu

are calitate procesuală pasivă, întrucât nu răspunde în calitate de comitent în

raport cu judecătorul care a îndeplinit atribuțiile specifice publicității

imobiliare.

Prin decizia nr. 498

din 5 iulie 2007, Curtea de Apel București, secția a

IV-

a

civilă, a respins cererea de a lua act de tranzacția părților și a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâții-apelanți K.K. și K.G., reținând, în esență,

următoarele:

Părțile au

depus la 21 iunie 2007, în dosarul nr. 2532/3/2006 al Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, o „tranzacție".

S-a apreciat că nu se

poate pronunța o hotărâre care să consfințească învoiala părților, deoarece în

raport de dispozițiile art. 1704 - 1714 C. civ. și art. 271-273 C. proc. civ.,

tranzacția nu s-a încheiat cu toate părțile, fiind exclusă de la învoială

chemata în garanție C.M.

Pe de altă parte, s-a

constatat că prin încheierea tranzacției se urmărește realizarea unor efecte,

care, în drept, nu se pot produce.

Astfel,

față de natura acțiunii în revendicare, nu se poate lua act

de o tranzacție prin care reclamantei și

pârâților-apelanți li se atribuie câte un lot de teren, iar pentru egalizarea

acestora se stabilește plata unei sume, cu titlu de sultă.

În speță, reclamanta

avea numai posibilitatea procedurală a renunțării la judecata acțiunii în

revendicare, sau renunțării la drept, dacă ar fi formulat apel.

Mai

mult, prin tranzacție se dispune asupra unei creanțe care nu

este stabilit irevocabil, deci nu este certă,

lichidă și exigibilă, iar debitorul creanței, C.M., nu participă la această

învoială.

Pe fond,

apelul declarat de apelanții-pârâți K.K. și K.G. a fost respins, ca nefondat,

apreciindu-se că, în mod legal, tribunalul a dat preferabilitate titlului

reclamantei ca mai întâi transcris, realizându-se astfel opozabilitatea sa față

de terți și consolidarea titlului său.

Buna-credință

invocată de pârâți nu are relevanță în acțiunea în revendicare prin comparare

de titluri, iar în ceea ce privește nevalabilitatea contractelor ce constituie

titlurile ce se compară, s-a

apreciat că instanța nu a fost investită cu o

cerere în anularea acestora.

Chemata în garanție

C.M. răspunde pentru evicțiune și, în mod legal, a fost obligată sa restituie

pârâților-apelanți atât prețul încasat, daunele reprezentând diferența dintre

sporul de valoare actual și prețul inițial, precum și restituirea spezelor

contractelor și impozitului achitat de pârâți pentru teren.

În ceea ce privește

Statul Român, s-a apreciat, că, în mod corect, tribunalul a reținut că nu

există în sarcina acestuia obligația de despăgubire izvorând din răspunderea

civilă delictuală și deci nu are calitatea de comitent în raport cu judecătorul

ce a îndeplinit atribuțiile publicității imobiliare.

Împotriva

acestei decizii civile au declarat recurs pârâții K.K. și K.G., criticând-o

pentru nelegalitate, în sensul că instanța a respins cererea acestora de a se

lua act de tranzacția părților.

Astfel, se arată că, în mod nelegal, instanța a considerat că nu a

fost îndeplinită condiția ca tranzacția să

intervină cu privire la toate părțile din proces, deși nici dispozițiile art.

1704-1717 C. civ. și nici cele ale art. 271-273 C. proc. civ., nu prevăd

această cerință.

Se arată că,

instanța a reținut greșit că nu se poate lua act de tranzacția părților,

întrucât obiectul acțiunii este în revendicare și nu ieșirea din indiviziune

pentru a se putea împărți terenul, deși, în speță, se opun două titluri de

proprietate, iar prin tranzacția încheiată nu se face altceva decât

recunoașterea reciprocă a valabilității titlurilor părților.

Se mai arată

că, nici afirmația instanței de apel cu privire la creanța privind-o pe

debitoarea C.M. nu poate fi reținută, întrucât aceasta nu a declarat apel și

astfel, pentru aceasta hotărârea de fond a rămas definitivă și irevocabilă.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța de

apel a respins cererea formulată de reclamanta SC K.T. SRL și apelanții-pârâți

K.K. și

K.G. de a se lua act de tranzacția încheiată între

aceștia, filele 22,23 dosar apel, în mod legal.

Potrivit art. 271

alin. (1) C. proc. civ., „părțile se pot înfățișa în cursul judecății, chiar

fără a fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfințească

învoiala lor". Noțiunea de „parte", reglementată de acest text de

lege, privește toate părțile și nu numai pe unele dintre acestea.

Or, în speță,

tranzacția a fost încheiată numai între reclamanta SC K. SRL și

apelanții-pârâți K.K. și K.G., nu și de intimata-chemată în garanție C.M., în

sarcina căreia s-au stabilit obligații prin tranzacția prezentată în instanță,

consemnată într-un înscris sub semnătură privată.

Conform art. 1704 C.

civ., „tranzacția este un contract juridic prin care părțile termină un proces

început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască".

În limitele dreptului

procesual civil, tranzacția este învoiala sau contractul judiciar al părților,

în scopul de a pune capăt unui proces existent, prin care ele își fac concesii

reciproce, renunțând la anumite drepturi ori stipulând pretenții noi.

Cu alte

cuvinte, tranzacția este acordul intervenit între toate părțile, în prezența

instanței și constatată de ea.

Prin urmare,

pentru ca instanța să ia act de tranzacția părților este necesar ca aceasta să

intervină între toate părțile care trebuie să se înfățișeze în fața instanței,

să prezinte înscrisul sub semnătură privată în care este consemnată învoiala

lor privind încetarea procesului existent și să solicite pronunțarea unei

hotărâri de expedient, fiind fără relevanță că unele dintre acestea nu au

exercitat calea de atac, în speță, a apelului.

Or, aceste condiții nu au fost îndeplinite, deoarece învoiala de a

stinge litigiul nu s-a realizat între toate

părțile, așa cum rezultă din înscrisul sub semnătură privată în care s-a

consemnat tranzacția, iar în fața instanței nu s-au prezentat toate părțile

pentru aplicarea ori recunoașterea semnăturii de pe acest înscris.

Pentru aceste

considerente, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de pârâții K.K. și K.G.

P

ENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâții K.K. și K.G.

împotriva deciziei nr. 498 din 5 iulie 2007 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 mai 2008 .