ÎCCJ, decizie (scj.ro #86785)

Tranzacție judiciară. Neîndeplinirea condițiilor pentru încheierea valabilă a unui asemenea act juridic. Cuprins pe materii . Drept procesual civil. Acte procesuale de dispoziție ale părților. Tranzacție. Index alfabetic . Acte de dispoziție. - tranzacție - condiții de valabilitate C.proc.civ ., art. 271-273 C.civ ., art. 1704 – 1714 În limitele dreptului procesual civil, tranzacția este învoiala sau contractul judiciar al părților, în scopul de a pune capăt unui proces existent, prin care ele își fac concesii reciproce, renunțând la anumite drepturi ori stipulând pretenții noi. Cu alte cuvinte, tranzacția este acordul intervenit între toate părțile, în prezența instanței și constatată de ea.

Prin urmare, pentru ca instanța să ia act de tranzacția părților este necesar ca aceasta să intervină între toate părțile care trebuie să se înfățișeze în fața instanței, să prezinte înscrisul sub semnătură privată în care este consemnată învoiala lor privind încetarea procesului existent și să solicite pronunțarea unei hotărâri de expedient, fiind fără relevanță că unele dintre acestea nu au exercitat calea de atac, în speță, a apelului. Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3256 din 22 mai 2008. Prin sentința nr. 129/2005, Tribunalul București a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta S.C. K. S.R.L. și a obligat pârâții K.K. și K.G. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2.000 m.p ., situat în București; a admis cererea de chemare în garanție formulată împotriva numitei C.M.

pe care a obligat-o la plata către pârâții K.K. și K.G. a sumelor de 46.000 USD, în echivalent lei la data plății daunelor interese, 32.255.000 lei taxe notariale pentru contractele nr. 2044 din 10 iulie 2002 și nr. 2236 din 25 iulie 2002 și 6.882.306 lei impozit plătit de pârâți. Tribunalul a reținut că dreptul de proprietate pentru terenul de 2.000 m.p . situat în București, a fost constituit în favoarea numitei C.E. în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr. 6539/1994 transcris sub nr. 7399/1994. C.E. și C.A. au donat terenul fiului lor C.A. prin actul de donație autentificat sub nr. 15254/1997 la Notariatul de Stat sector 1. C.A. a vândut terenul către reclamanta S.C.

K.S.R.L., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10420 din 18 mai 1995, transcris la poziția 5741/1995. C.A. a mai vândut încă o dată terenul în cauză către C.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.558/2002 la B.N.P. I.N., teren dezmembrat în două loturi, din care lotul nr. 1, de 1000,35 m.p ., a fost vândut către pârâtul K.K., conform contractului autentificat sub nr. 2044/2002 la B.N.P. E.M.S., iar lotul nr. 2 de 996,50 m.p . a fost vândut de C.M. către K.G., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2236 din 25 iulie 2002, rectificat prin încheierea nr. 6456 din 30 iulie 2002 de B.N.P. E.M.S.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a dat preferință titlului reclamantei, ca fiind mai întâi transcris, conform principiului „ qui prior tempore , potior jure ”. S-a mai reținut că, chemata în garanție va răspunde pentru evicțiune și va fi obligată la restituirea prețului, a daunelor interese reprezentând diferența de preț și sporul de valoare, precum și la restituirea tuturor cheltuielilor efectuate cu autentificarea actelor și plata impozitelor pentru terenul în litigiu. Prin decizia nr. 498 din 5 iulie 2007, Curtea de Apel București a respins cererea de a lua act de tranzacția părților și a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții K.K. și K.G., reținând, în esență, următoarele: Părțile au depus la 21 iunie 2007, în dosarul Curții de Apel București, o „tranzacție”.

S-a apreciat de către instanța de apel că nu se poate pronunța o hotărâre care să consfințească învoiala părților, deoarece în raport de dispozițiile art. 1704 – 1714 Cod civil și art. 271-273 C.proc.civ ., tranzacția nu s-a încheiat cu toate părțile, fiind exclusă de la învoială chemata în garanție C.M. Pe de altă parte, s-a constatat că prin încheierea tranzacției se urmărește realizarea unor efecte, care, în drept, nu se pot produce. Astfel, față de natura acțiunii în revendicare, nu se poate lua act de o tranzacție prin care reclamantei și pârâților li se atribuie câte un lot de teren, iar pentru egalizarea acestora se stabilește plata unei sume, cu titlu de sultă. În speță, reclamanta avea numai posibilitatea procedurală a renunțării la judecata acțiunii în revendicare, sau renunțării la drept, dacă ar fi formulat apel.

Mai mult, prin tranzacție se dispune asupra unei creanțe care nu este stabilit irevocabil, deci nu este certă, lichidă și exigibilă, iar debitorul creanței, C.M., nu participă la această învoială. Pe fond, apelul declarat de pârâții K.K. și K.G. a fost respins, ca nefondat, apreciindu-se că, în mod legal, tribunalul a dat preferabilitate titlului reclamantei ca mai întâi transcris, realizându-se astfel opozabilitatea sa față de terți și consolidarea titlului său. Chemata în garanție C.M. răspunde pentru evicțiune și, în mod legal, a fost obligată să restituie pârâților atât prețul încasat, daunele reprezentând diferența dintre sporul de valoare actual și prețul inițial, precum și restituirea spezelor contractelor și impozitului achitat de pârâți pentru teren.

Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs pârâții K.K. și K.G., criticând-o pentru nelegalitate , în sensul că instanța a respins cererea acestora de a se lua act de tranzacția părților. Astfel, se arată că nelegal instanța a considerat că nu a fost îndeplinită condiția ca tranzacția să intervină cu privire la toate părțile din proces, deși nici dispozițiile art. 1704-1717 C.civ . și nici cele ale art.271-273 C.proc.civ ., nu prevăd această cerință. Se mai arată că instanța a reținut greșit că nu se poate lua act de tranzacția părților, întrucât obiectul acțiunii este în revendicare și nu ieșirea din indiviziune pentru a se putea împărți terenul, deși, în speță, se opun două titluri de proprietate, iar prin tranzacția încheiată nu se face altceva decât recunoașterea reciprocă a valabilității titlurilor părților.

Nici afirmația instanței de apel cu privire la creanța privind-o pe debitoarea C.M. nu poate fi reținută, întrucât aceasta nu a declarat apel și astfel, în ceea ce o privește hotărârea de fond a rămas definitivă și irevocabilă. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C.proc.civ ., Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel a respins cererea formulată de reclamanta S.C. K.T.S.R.L. și pârâții K.K. și K.G. de a se lua act de tranzacția încheiată între aceștia, în mod legal. Potrivit art. 271 alin. (1) Cod procedură civilă, „părțile se pot înfățișa în cursul judecății, chiar fără a fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfințească învoiala lor”.

Noțiunea de „parte”, reglementată de acest text de lege, privește toate părțile și nu numai pe unele dintre acestea. Or, în speță, tranzacția a fost încheiată numai între reclamanta S.C. K. S.R.L. și pârâții K.K. și K.G., nu și de chemată în garanție C.M., în sarcina căreia s-au stabilit obligații prin tranzacția prezentată în instanță, consemnată într-un înscris sub semnătură privată. Conform art. 1704 Cod civil, „tranzacția este un contract juridic prin care părțile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască”. În limitele dreptului procesual civil, tranzacția este învoiala sau contractul judiciar al părților, în scopul de a pune capăt unui proces existent, prin care ele își fac concesii reciproce, renunțând la anumite drepturi ori stipulând pretenții noi.

Cu alte cuvinte, tranzacția este acordul intervenit între toate părțile, în prezența instanței și constatată de ea. Prin urmare, pentru ca instanța să ia act de tranzacția părților este necesar ca aceasta să intervină între toate părțile care trebuie să se înfățișeze în fața instanței, să prezinte înscrisul sub semnătură privată în care este consemnată învoiala lor privind încetarea procesului existent și să solicite pronunțarea unei hotărâri de expedient, fiind fără relevanță că unele dintre acestea nu au exercitat calea de atac, în speță, a apelului. Or, aceste condiții nu au fost îndeplinite, deoarece învoiala de a stinge litigiul nu s-a realizat între toate părțile, așa cum rezultă din înscrisul sub semnătură privată în care s-a consemnat tranzacția, iar în fața instanței nu s-au prezentat toate părțile pentru aplicarea ori recunoașterea semnăturii de pe acest înscris.

Pentru aceste considerente, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ ., a respins recursul declarat de pârâții K.K. și K.G.