ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5190/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea formulată la 12 martie 2004, reclamanta K.S. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, să constate că are calitatea de persoană îndreptățită în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și să oblige pârâtul să emită dispoziția de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, pentru apartamentul nr. 15 al imobilului din București. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei/zi de întârziere, din momentul în care s-a împlinit termenul de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluționarea notificării.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deși a formulat notificarea la 8 iunie 2001 și a trimis-o unității deținătoare conform legii, prin executor judecătoresc, pârâtul nu a înțeles să se conformeze dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 și să emită, în termen de 60 de zile de la data depunerii actele doveditoare, o dispoziție motivată, prin care să se pronunțe asupra cererii de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 543 din 18 mai 2005 a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra notificării nr. 2587 din 8 iunie 2001, formulată de contestatoare, iar în caz de neexecutare a obligației a dispus obligarea acestuia la plata unor daune cominatorii de 500.000 lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că petenta a depus atât o dată cu notificarea, cât și ulterior expedierii acesteia, toate înscrisurile de care înțelege să se folosească, solicitând pârâtului să emită o dispoziție motivată sau să îi comunice dacă mai este necesară completarea dosarului iar pârâtul nu a dat curs acestor cereri, nerespectând astfel prevederile imperative ale art. 23 din Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 1573/A din 23 noiembrie 2005 a admis apelul pârâtului și anulând sentința a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei sector 5, reținând că atâta vreme cât în cauză nu s-a emis o decizie sau dispoziție, încadrarea corectă a cererii formulată de reclamantă este „obligație de a face”, litigiu ce intră, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc.

civ., în competența judecătoriei. Recursul reclamantei a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală care, prin decizia nr. 4232 din 28 aprilie 2006 a casat hotărârea dată în apel, trimițând cauza aceleiași instanțe de control judiciar, în vederea soluționării acestei căi de atac. Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că tribunalul a stabilit corect cadrul procesual întrucât lipsa răspunsului de la deținătorul imobilului echivalează cu refuzul restituirii bunului, consecința juridică fiind posibilitatea persoanei îndreptățite de a formula în justiție contestație, în acord cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 55/A din 25 ianuarie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât, reținând că inacțiunea nejustificată a entității investite cu soluționarea notificării față de pretenția concretă a persoanei îndreptățite, dă dreptul acesteia din urmă de a se adresa instanței, pentru ca deținătorul să fie obligat a se conforma prevederilor legii. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs Municipiul București, prin Primar General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susține în esență că în mod greșit a fost obligată să răspundă notificării prin dispoziție motivată în condițiile în care, persoanele îndreptățite nu au depus toate actele de care înțeleg să se folosească în susținerea notificării și nici nu au comunicat vreo adresă prin care să aducă la cunoștință comisiei faptul că nu mai au alte acte în sprijinul cererii de restituire. Recursul se privește ca nefondat urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Cazul dedus recursului de față, pune de fapt în discuție conduita culpabilă a unității deținătoare care, în condițiile existenței unei cereri, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a unui imobil sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, nu s-a pronunțat asupra acesteia, printr-o dispoziție motivată, într-un interval de aproape trei ani de la data depunerii notificării.

Conform dispozițiilor art. 23 alin. (1), respectiv art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea în vigoare la data introducerii acțiunii) indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată. Cum, pârâtul nu a răspuns persoanei îndreptățite, în condițiile prevăzute de lege, deși până la data de 14 mai 2003, K.S. a depus toate actele doveditoare, necesare soluționării notificării, în cauză nefiind emisă într-un termen rezonabil o dispoziție motivată de acceptare sau de refuz a cererii de restituire, această împrejurare nu poate fi de natură să afecteze interesele legitime ale reclamantei și nici să o lipsească, în fapt, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Așa fiind, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul municipiul București, prin primar general împotriva deciziei civile nr. 55/A din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 iunie 2007.