SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cererea nr. 13475/03 prezentată de František T Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 aprilie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a analiza în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere declarațiile formale de acceptare a unui regulament confidențial al cauzei, După ce a luat act de acest lucru, face următoarea decizie în f un ci o n are a recurentelor, domnul František T Radmová este cetățean ceh, născut în 1952 și, respectiv, 1957 și rezident în Stonařov. Guvernul ceh ( În urma divorțului cu J.T., reclamantul a devenit proprietarul exclusiv al unei case de familie, în timp ce terenul pe care a fost construită casa a rămas în posesia lui J.T. Autoritățile administrative au decis, în 1990, să-l expropriere pe o parte a terenului menționat pentru a crea reclamantului condițiile necesare pentru a împleti casa, precum și să pună în aplicare anumite obligații. L. Expropriere nu se referea la partea de teren situată sub o terasă, care nu făcea parte din această casă conform autorităților. În 1995, J.T. sesizează Tribunalul de District (Okresní soud) din Jiulava cu privire la o cerere de a obliga reclamanții să despacheteze terenul și să înceteze utilizarea acestuia. La 27 iunie 1997, Tribunalul a decis că reclamanții erau obligați să golească terenul tuturor bunurilor mobile și să înceteze utilizarea lor pentru recreere. La 19 septembrie 2000, Tribunalul Regional (Krajský soud) Brno a confirmat hotărârea menționată, atacată de părțile interesate, considerând că terasa nu a fost decât o amenajare a suprafeței terenului și, prin urmare, aparține proprietarului acesteia. Tribunalul a respins, în același timp, cererea reclamanților care au depus cererea de admitere a unui recurs în Casație privind problema caracterului juridic al terasei. Fără a aduce atingere acestui fapt, reclamanții s-au ocupat de casare pentru a contesta aprecierea cauzei de către tribunale. Pentru a nu depăși termenul legal de 60 de zile deschis pentru a sesiza Curtea Constituțională, ei au prezentat simultan, la 31 octombrie 2000, o acțiune constituțională împotriva deciziilor instanțelor de district și regionale și s-au plâns de încălcarea de către acestea din urmă a drepturilor lor la protecție judiciară și la proprietate. La 16 februarie 2001, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat recursul inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac interne, și anume recursul în casare introdus în temeiul articolului 239 § 2 din Codul de procedură civilă, care permitea justițiabililor să se pogoare în caz contrar respingerea de către instanța de apel a cererii de admitere a unui astfel de recurs. Pentru a evita ca două proceduri să se desfășoare simultan în aceeași cauză, termenul deschis pentru introducerea unei acțiuni constituționale nu putea, potrivit Curții Constituționale, să înceapă să funcționeze imediat după notificarea deciziei Curții de Casație. La 17 septembrie 2002, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a declarat inadmisibil recursul în casarea reclamanților, din lipsă de importanță juridică esențială necesară pentru a se baza pe eligibilitatea recursului. La 5 decembrie 2002, adică în termen de 60 de zile de la notificarea hotărârii pronunțate de Curtea Supremă, reclamanții au formulat o nouă acțiune constituțională, al cărei conținut era identic cu cel din 31 octombrie 2000. La 28 ianuarie 2003, Curtea Constituțională a respins această acțiune pentru întârziere și a arătat că, în măsura în care Curtea Supremă își declarase recursul în casare inadmisibilă, acest recurs nu poate fi considerat ultima cale de atac prevăzută de lege pentru a le proteja drepturile. Prin urmare, termenul pentru introducerea acțiunii constituționale ar fi început să curgă la data notificării către reclamanți a deciziei pronunțate la 19 septembrie 2000 de către Tribunalul Regional. (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plângeau în special de încălcarea dreptului lor de a avea acces la o instanță, pe motiv că Curtea Constituțională și-a respins acțiunile constituționale pentru neobosirea căilor de atac și pentru întârzierea acestora, fără a le examina pe fond. 2. 1, ei au denumit dreptul de a se bucura pe deplin și pașnic de casa lor. LA 29 iunie 2006, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație Eu, Vít A. Schorm, agent guvernamental, declară că guvernul ceh oferă să plătească domnului František T 000 de euro în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea menționată anterior pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care va acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și cheltuielile și cheltuielile de judecată, va fi convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă data plății, și dacă este cazul, înseamnă fără orice impozit aplicabil. Aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul în care nu se soluționează în termenul menționat, Ö s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale. Această plată va duce la soluționarea definitivă a cauzei. La 7 iulie 2006, Curtea a primit de la reclamantă următoarea declarație: Noi, František T Această sumă, care va acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și cheltuielile și cheltuielile de judecată, va fi convertită în moneda națională a landului restant la rata aplicabilă la data plății și se înțelege fără orice impozit aplicabil. Aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțată în conformitate cu art. 37 alineatul (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. De la expirarea termenului respectiv și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, se va plăti un dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. Acceptăm această propunere și, de asemenea, renunțăm la orice altă pretenție împotriva Republicii Cehe cu privire la faptele care au stat la baza cererii menționate. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile. Curtea consideră că acesta se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunosc convenția și protocoalele sale și că nu are nici un temei de ordine publică care să justifice continuarea examinării cererii (art. 37 alineatul (1) în fine din Convenție). În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 3 din Convenție și să se șteargă cauza rolului. Decide să se șteargă cererea de rol. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte
Requête n
o
13475/03
présentée par František TŮMA et Radmila TŮMOVÁ
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 18 septembre 2006 en une chambre composée de
:
M.
P.
Lorenzen
,
président
,
M
me
S.
Botoucharova
,
MM.
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
MM.
R.
Maruste,
M.
Villiger,
juges
,
et de M
me
C.
Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 avril 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. František Tůma et M
me
Radmila Tůmová, sont des ressortissants tchèques, nés respectivement en 1952 et 1957 et résidant à
Stonařov.
Le gouvernement tchèque («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A la suite du divorce avec J.T., le requérant devint propriétaire exclusif d’une maison familiale, tandis que le terrain sur lequel la maison était bâtie resta en possession de J.T. Les autorités administratives décidèrent en 1990 de l’expropriation d’une partie dudit terrain afin de créer au requérant des conditions nécessaires pour la jouissance de la maison, ainsi que de la mise en place de certaines servitudes. L’expropriation ne concernait pas la partie du terrain située sous une terrasse, laquelle ne faisait pas selon les autorités partie de ladite maison.
En 1995, J.T. saisit le tribunal de district
(Okresní soud)
de Jihlava d’une demande tendant à obliger les requérants de désencombrer son terrain et de cesser de l’utiliser.
Le 27 juin 1997, le tribunal décida que les requérants étaient obligés de vider le terrain de tous les biens meubles et de cesser de l’utiliser pour des loisirs.
Le 19 septembre 2000, le tribunal régional
(Krajský soud)
de Brno confirma ledit jugement, attaqué par les intéressés, considérant que la terrasse n’était qu’un aménagement de la surface du terrain et qu’elle appartenait donc à la propriétaire de celui-ci.
Le tribunal rejeta en même temps la demande des requérants tendant à
l’admission d’un pourvoi en cassation portant sur la question du caractère juridique de la terrasse.
Nonobstant ce fait, les requérants se pourvurent en cassation afin de contester l’appréciation de l’affaire par les tribunaux.
Pour ne pas dépasser le délai légal de soixante jours ouvert pour saisir la Cour constitutionnelle, ils présentèrent simultanément, le 31 octobre 2000, un recours constitutionnel contre les décisions des tribunaux de district et régional. Ils se plaignaient de la violation par ces derniers de leurs droits à la protection judiciaire et à la propriété.
Le 16 février 2001, la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
déclara le recours irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, à
savoir du pourvoi en cassation introduit en application de l’article 239 § 2 du code de procédure civile, qui permettait aux justiciables de se pourvoir en cassation nonobstant le rejet par la juridiction d’appel de la demande d’admission d’un tel pourvoi. Afin d’éviter que deux procédures ne soient menées concurremment dans la même affaire, le délai ouvert pour introduire un recours constitutionnel ne pouvait, selon la Cour constitutionnelle, commencer à courir qu’après la notification de la décision de la cour de cassation.
Le 17 septembre 2002, la Cour suprême
(Nejvyšší soud)
déclara non admissible le pourvoi en cassation des requérants, faute d’importance juridique cruciale
nécessaire pour fonder l’admissibilité du pourvoi.
Le 5 décembre 2002, c’est-à-dire dans les soixante jours suivant la notification de la décision rendue par la Cour suprême, les requérants formèrent un nouveau recours constitutionnel, dont le contenu était identique à celui du 31 octobre 2000.
Le 28 janvier 2003, la Cour constitutionnelle rejeta ce recours pour tardiveté. Elle releva que dans la mesure où la Cour suprême avait déclaré leur pourvoi en cassation non admissible, ce pourvoi ne saurait être considéré comme la dernière voie de recours prévue par la loi pour protéger leurs droits. Dès lors, le délai pour introduire le recours constitutionnel aurait commencé à courir le jour de la notification aux requérants de la décision rendue le 19 septembre 2000 par le tribunal régional.
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignaient notamment de la violation de leur droit d’accès à un tribunal, au motif que la Cour constitutionnelle a rejeté leurs recours constitutionnels pour non-épuisement des voies de recours et pour tardiveté, sans les examiner au fond.
2.Sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, ils dénonçaient l’impossibilité de jouir pleinement et paisiblement de leur maison.
Le 29 juin 2006, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante
:
«
Je soussigné, Vít A. Schorm, agent du Gouvernement, déclare que le gouvernement tchèque offre de verser à M. František Tůma et à M
me
Radmila Tůmová la somme totale de 1
000 euros en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
Cette somme, qui couvrira tout préjudice matériel et moral ainsi que les frais et dépens, sera convertie en monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à
la date du paiement, et s’entend hors tout impôt éventuellement applicable. Elle sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendu conformément à
l’article 37 § 1 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.
»
Le 7 juillet 2006, la Cour a reçu de la partie requérante la déclaration suivante:
«
Nous soussignés, František Tůma a Radmila Tůmová, notons que le gouvernement tchèque est prêt à nous verser la somme totale de 1 000 euros en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
Cette somme, qui couvrira tout préjudice matériel et moral ainsi que les frais et dépens, sera convertie en monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à
la date du paiement, et s’entend hors tout impôt éventuellement applicable. Elle sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendu conformément à
l’article 37 § 1 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. A compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, il sera payé un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.
Nous acceptons cette proposition et renonçons par ailleurs à toute autre prétention à
l’encontre de la République tchèque à propos des faits à l’origine de ladite requête. Nous déclarons les affaires définitivement réglées.
»
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties. Elle estime que celui-ci s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention et ses protocoles et n’aperçoit par ailleurs aucun motif d’ordre public justifiant de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1
in fine
de la Convention).
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29
§
3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Décide
de rayer la requête du rôle.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Greffière
Président