ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1361/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 11 din 13 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosar nr. 2006/302/2004, a fost admisă acțiunea formulată de SC T.A. SA București, în contradictoriu cu C.G.M.B., precum și cu persoanele fizice având calitatea de consilieri în cadrul acestuia. A fost obligat conducătorul autorității administrative deliberative, C.G.M.B., la o amendă în favoarea statului de 500 lei pe zi de întârziere, de la data de 29 martie 2001 până la executarea obligației de emitere a unei noi hotărâri privind eliberarea certificatului de proprietate pentru suprafața de 37.782 m.p.

teren în favoarea reclamantei, obligație stabilită prin sentința civilă nr. 556/2000, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 800/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A fost respinsă acțiunea față de consilierii ce compun C.G.M.B. A fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei capacității de folosință a C.G.M.B., invocată de către acesta. A fost respinsă excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de către pârâtul C.G.M.B. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că proiectul de hotărâre privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru o suprafață de 37782 m.p.

a fost pe ordinea de zi din 22 decembrie 2004 a C.G.M.B., însă a fost respins cu motivații ce nu au legătură cu fondul problemei, chestiunile de fapt și de drept fiind tranșate de instanța de contencios administrativ, hotărârea rămânând doar de executat în termenii și limitele stabilite de instanță prin dispozitiv, care este clar precizat și limpede de executat, fără nici o îndoială ori alte amendamente, așa cum greșit s-a consemnat în Avizul referitor la proiectul de hotărâre. A constatat instanța că nici până în acel moment Hotărârea nr. 556 din 29 mai 2000, definitivă și irevocabilă, nu a fost executată și nici nu s-a făcut dovada vreunei alte date când ar fi putut fi pusă pe ordinea de zi, ca urmare, fiind întrunite condițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, termenul de 30 de zile stipulat în lege nefiind respectat.

În consecință, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 29/1990, instanța a obligat conducătorul, organ deliberativ, C.G.M.B., la sancțiunea amenzii. Respingând excepția lipsei capacității de folosință a C.G.M.B., instanța a reținut că, în speță, conținutul capacității de folosință este dominat de principiul specialității, obligațiile C.G.M.B. corespunzând scopului pentru care acesta a fost înființat prin lege. Astfel fiind, obligațiile statuate prin art. 38 alin. (1) și (2) lit. f) și art. 3 coroborate cu art. 96 din Legea nr. 215/2001 sunt deopotrivă aceleași ca și la emiterea Hotărârii nr. 208/1999, anulată de instanță prin sentința civilă nr. 556 din 29 mai 2000 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, a cărei executare se cere în termenii și limitele stabilite prin dispozitiv.

Instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, constatând că din obiectul cauzei astfel cum a fost formulat de reclamant, rezultă că este vorba de o executare silită a unei obligații de „a face” stabilită printr-o sentință civilă pronunțată de o instanță de contencios administrativ, definitivă și irevocabilă, aceasta rezultând și din temeiul de drept ce a stat la promovarea acțiunii cu care a fost investită Judecătoria sectorului 5. În consecință, a considerat instanța că termenul general de promovare a unei atare acțiuni este cel de 3 ani, și nu termenul de un an, la care se raportează pârâtul, având în vedere faptul că legea contenciosului administrativ nu prevede un alt termen pentru exercitarea acțiunii de executare silită împotriva conducătorului autorității administrative, rezumându-se doar la a stipula sancțiunea amenzii și în consecință, dispozițiile legii contenciosului administrativ se completează cu prevederile codului de procedură civilă ce reprezintă dreptul comun în materie.

A stabilit instanța că termenul de prescripție este cel general de 3 ani stabilit de art. 405 C. proc. civ. și curge de la data împlinirii termenului de 30 de zile, începând cu 26 februarie 2001, respectiv de la 29 martie 2001. În fine, a statuat instanța că legea aplicabilă în speță, în raport cu data introducerii acțiunii la Judecătoria sectorului 5 (24 februarie 2004) și față de dispozițiile art. 27 și art. 31 din Legea nr. 554/2004, este Legea nr. 29/1990 și nu Legea nr. 554/2004 la care, în mod greșit se raportează părțile. I. Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recurs pârâtul C.G.M.B., criticând în primul rând respingerea excepției lipsei capacității de folosință a C.G.M.B., arătând că în judecată nu putea sta decât Municipiul București pe care creditoarea însă nu a înțeles să-l cheme în judecată.

De asemenea, critică recurenta respingerea excepției prescripției, arătând că dreptul de a cere executarea silită a sentinței nr. 556/2000 s-a născut la data la care aceasta a rămas definitivă și respectiv executorie de drept, potrivit legii, de la data pronunțării, 29 mai 2000 și nicidecum de la data rămânerii irevocabile, cum a statuat instanța de fond. Asupra admiterii în fond a acțiunii, recurenta arată că instanța a încălcat principiul disponibilității, întrucât a acordat altceva decât a solicitat reclamanta prin precizarea la acțiune (art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004). II. Împotriva aceleiași sentințe a declarat în termen recurs și reclamanta, criticând respingerea capătului de cerere privind obligarea personală a fiecărui consilier al C.G.M.B.

la plata amenzii de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere. În susținerea recursului, reclamanta arată că, de vreme ce titlul executoriu obligă C.G.M.B. să adopte o hotărâre de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea societății și având în vedere că această hotărâre nu poate fi adoptată decât de consilierii care compun Consiliul, era obligatoriu ca instanța de executare să aplice sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și tuturor consilierilor, cu toții fiind persoane obligate, în accepțiunea acestui text legal. I. Recursul pârâtei se fondează, sentința urmând a fi modificată în parte, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Excepția lipsei capacității de folosință se fondează. Deliberativul Municipiului București nefiind o persoană juridică de drept civil, întrucât nu are patrimoniu (conform art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954, coroborat cu art. 19 și 21 din Legea nr. 215/2001), ci una de drept administrativ, nu are capacitate (civilă) de folosință și nici buget propriu de venituri și cheltuieli, astfel încât nu poate executa această obligație (plata amenzii civile), atâta timp cât creditoarea nu a înțeles să cheme în judecată și Municipiul București. Capacitatea de folosință a persoanei juridice, este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil, de a avea drepturi și obligații civile.

Conținutul capacității de folosință a persoanelor juridice este dominat de principiul specialității capacității de folosință, în sensul că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și nu își poate asupra decât acele obligații care corespund scopului ei stabilit prin lege (așa cum este cazul C.G.M.B.), actul de înființare sau statut. Or, C.G.M.B., este, potrivit art. 19, 21, 38 și 96 din Legea nr. 215/2001, organul deliberativ al unității administrativ-teritoriale Municipiul București, care nu are decât o singură atribuție, respectiv aceea de a adopta (emite) hotărâri (acte administrative). Nefiind o persoană juridică de drept civil, conform Decretului nr. 31/1954 (întrucât îi lipsește patrimoniul, acesta fiind al Municipiului București conform art. 19 din Legea nr. 215/2001) și neavând în atribuții plata de amenzi civile, C.G.M.B.

nu poate răspunde pecuniar prin obligarea sa la plata unei amenzi civile către stat. Această excepție este dirimantă și primează chiar și în raport cu excepția prescripției dreptului material la acțiune, făcând astfel inutilă analiza celui de-al doilea motiv din recursul pârâtei, precum și pe cel vizând fondul. II. Recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Instanța de fond a statuat că legea aplicabilă în speță, în raport cu data introducerii acțiunii, este Legea nr. 29/1990. Încadrarea juridică a cererii în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 este corectă, iar, potrivit acestui text, sancțiunea prevăzută de art. 10 alin. (3) se aplică conducătorului autorității administrative.

Cum, în speță, C.G.M.B. nu are capacitate de folosință și, pe cale de consecință, nici calitate procesuală pasivă, consilierii care îl compun nu pot sta nici ei în instanță în calitate de pârâți. Ca urmare, soluția instanței de fond de respingere a acțiunii față de consilieri este principial corectă, chiar dacă considerentele ei au fost altele.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC T.A. SA București și împotriva sentinței civile nr. 11/ CC din 13 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de C.G.M.B. împotriva aceleiași sentințe. Modifică în parte sentința atacată și în fond, respinge acțiunea și față de conducătorul autorității administrative deliberative, C.G.M.B., pentru lipsa calității procesuale pasive. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2007.