ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1361/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 11

din 13 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, pronunțată în dosar nr. 2006/302/2004, a fost admisă

acțiunea formulată de SC T.A. SA București, în contradictoriu cu C.G.M.B.,

precum și cu persoanele fizice având calitatea de consilieri în cadrul

acestuia.

A fost obligat conducătorul

autorității administrative deliberative, C.G.M.B., la o amendă în favoarea

statului de 500 lei pe zi de întârziere, de la data de 29 martie 2001 până la

executarea obligației de emitere a unei noi hotărâri privind eliberarea

certificatului de proprietate pentru suprafața de 37.782 m.p. teren în favoarea reclamantei, obligație stabilită prin sentința civilă nr. 556/2000,

definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 800/2001 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

A fost respinsă acțiunea

față de consilierii ce compun C.G.M.B.

A fost respinsă ca

neîntemeiată excepția lipsei capacității de folosință a C.G.M.B., invocată de

către acesta.

A fost respinsă excepția

prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de către

pârâtul C.G.M.B.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că proiectul de hotărâre privind eliberarea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate pentru o suprafață de 37782 m.p. a fost pe ordinea de zi din 22 decembrie 2004 a C.G.M.B., însă a fost respins cu motivații

ce nu au legătură cu fondul problemei, chestiunile de fapt și de drept fiind

tranșate de instanța de contencios administrativ, hotărârea rămânând doar de

executat în termenii și limitele stabilite de instanță prin dispozitiv, care

este clar precizat și limpede de executat, fără nici o îndoială ori alte

amendamente, așa cum greșit s-a consemnat în Avizul referitor la proiectul de

hotărâre.

A constatat instanța că nici

până în acel moment Hotărârea nr. 556 din 29 mai 2000, definitivă și

irevocabilă, nu a fost executată și nici nu s-a făcut dovada vreunei alte date

când ar fi putut fi pusă pe ordinea de zi, ca urmare, fiind întrunite condițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, termenul de 30 de zile stipulat în

lege nefiind respectat.

În consecință, în temeiul

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 29/1990, instanța a obligat conducătorul, organ

deliberativ, C.G.M.B., la sancțiunea amenzii.

Respingând excepția lipsei

capacității de folosință a C.G.M.B., instanța a reținut că, în speță,

conținutul capacității de folosință este dominat de principiul specialității,

obligațiile C.G.M.B. corespunzând scopului pentru care acesta a fost înființat

prin lege. Astfel fiind, obligațiile statuate prin art. 38 alin. (1) și (2)

lit. f) și art. 3 coroborate cu art. 96 din Legea nr. 215/2001 sunt deopotrivă

aceleași ca și la emiterea Hotărârii nr. 208/1999, anulată de instanță prin

sentința civilă nr. 556 din 29 mai 2000 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, a cărei executare se cere în termenii și limitele

stabilite prin dispozitiv.

Instanța a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, constatând că din obiectul

cauzei astfel cum a fost formulat de reclamant, rezultă că este vorba de o

executare silită a unei obligații de „a face” stabilită printr-o sentință

civilă pronunțată de o instanță de contencios administrativ, definitivă și

irevocabilă, aceasta rezultând și din temeiul de drept ce a stat la promovarea

acțiunii cu care a fost investită Judecătoria sectorului 5.

În consecință, a considerat

instanța că termenul general de promovare a unei atare acțiuni este cel de 3

ani, și nu termenul de un an, la care se raportează pârâtul, având în vedere

faptul că legea contenciosului administrativ nu prevede un alt termen pentru

exercitarea acțiunii de executare silită împotriva conducătorului autorității

administrative, rezumându-se doar la a stipula sancțiunea amenzii și în

consecință, dispozițiile legii contenciosului administrativ se completează cu

prevederile codului de procedură civilă ce reprezintă dreptul comun în materie.

A stabilit instanța că

termenul de prescripție este cel general de 3 ani stabilit de art. 405 C. proc. civ. și curge de la data împlinirii termenului de 30 de zile, începând cu 26 februarie

2001, respectiv de la 29 martie 2001.

În fine, a statuat instanța

că legea aplicabilă în speță, în raport cu data introducerii acțiunii la Judecătoria sectorului 5 (24 februarie 2004) și față de dispozițiile art. 27 și art. 31 din

Legea nr. 554/2004, este Legea nr. 29/1990 și nu Legea nr. 554/2004 la care, în

mod greșit se raportează părțile.

I. Împotriva acestei

sentințe a declarat în termen recurs pârâtul C.G.M.B., criticând în primul rând

respingerea excepției lipsei capacității de folosință a C.G.M.B., arătând că în

judecată nu putea sta decât Municipiul București pe care creditoarea însă nu a

înțeles să-l cheme în judecată.

De asemenea, critică recurenta

respingerea excepției prescripției, arătând că dreptul de a cere executarea

silită a sentinței nr. 556/2000 s-a născut la data la care aceasta a rămas

definitivă și respectiv executorie de drept, potrivit legii, de la data pronunțării,

29 mai 2000 și nicidecum de la data rămânerii irevocabile, cum a statuat

instanța de fond.

Asupra admiterii în fond a

acțiunii, recurenta arată că instanța a încălcat principiul disponibilității,

întrucât a acordat altceva decât a solicitat reclamanta prin precizarea la

acțiune (art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004).

II. Împotriva aceleiași

sentințe a declarat în termen recurs și reclamanta, criticând respingerea

capătului de cerere privind obligarea personală a fiecărui consilier al

C.G.M.B. la plata amenzii de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de

întârziere.

În susținerea recursului,

reclamanta arată că, de vreme ce titlul executoriu obligă C.G.M.B. să adopte o

hotărâre de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

în favoarea societății și având în vedere că această hotărâre nu poate fi

adoptată decât de consilierii care compun Consiliul, era obligatoriu ca

instanța de executare să aplice sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 și tuturor consilierilor, cu toții fiind persoane obligate,

în accepțiunea acestui text legal.

I. Recursul pârâtei se

fondează, sentința urmând a fi modificată în parte, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Excepția lipsei capacității

de folosință se fondează.

Deliberativul Municipiului București

nefiind o persoană juridică de drept civil, întrucât nu are patrimoniu (conform

art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954, coroborat cu art. 19 și 21 din Legea

nr. 215/2001), ci una de drept administrativ, nu are capacitate (civilă) de

folosință și nici buget propriu de venituri și cheltuieli, astfel încât nu

poate executa această obligație (plata amenzii civile), atâta timp cât

creditoarea nu a înțeles să cheme în judecată și Municipiul București.

Capacitatea de folosință a

persoanei juridice, este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil, de a

avea drepturi și obligații civile. Conținutul capacității de folosință a

persoanelor juridice este dominat de principiul specialității capacității de

folosință, în sensul că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și

nu își poate asupra decât acele obligații care corespund scopului ei stabilit

prin lege (așa cum este cazul C.G.M.B.), actul de înființare sau statut.

Or, C.G.M.B., este, potrivit

art. 19, 21, 38 și 96 din Legea nr. 215/2001, organul deliberativ al unității

administrativ-teritoriale Municipiul București, care nu are decât o singură

atribuție, respectiv aceea de a adopta (emite) hotărâri (acte administrative).

Nefiind o persoană juridică

de drept civil, conform Decretului nr. 31/1954 (întrucât îi lipsește

patrimoniul, acesta fiind al Municipiului București conform art. 19 din Legea

nr. 215/2001) și neavând în atribuții plata de amenzi civile, C.G.M.B. nu poate

răspunde pecuniar prin obligarea sa la plata unei amenzi civile către stat.

Această excepție este dirimantă și

primează chiar și în raport cu excepția prescripției dreptului material la

acțiune, făcând astfel inutilă analiza celui de-al doilea motiv din recursul

pârâtei, precum și pe cel vizând fondul.

II. Recursul reclamantei

este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a statuat

că legea aplicabilă în speță, în raport cu data introducerii acțiunii, este

Legea nr. 29/1990.

Încadrarea juridică a

cererii în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 este corectă, iar, potrivit

acestui text, sancțiunea prevăzută de art. 10 alin. (3) se aplică

conducătorului autorității administrative.

Cum, în speță, C.G.M.B. nu are capacitate

de folosință și, pe cale de consecință, nici calitate procesuală pasivă,

consilierii care îl compun nu pot sta nici ei în instanță în calitate de

pârâți.

Ca urmare, soluția instanței

de fond de respingere a acțiunii față de consilieri este principial corectă,

chiar dacă considerentele ei au fost altele.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC T.A. SA București și împotriva sentinței civile nr. 11/ CC din 13 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de

C.G.M.B. împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte sentința

atacată și în fond, respinge acțiunea și față de conducătorul autorității

administrative deliberative, C.G.M.B., pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2007.