ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 214/2008

Asupra recursului de față;

În baza actelor și

lucrărilor de la dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 425

din 22 martie 2007 a Tribunalului București, secția a II-a penală, s-a dispus

în baza art. 11 pct. 2 lit. b) cu referire la art. 10 lit. f) C. proc. pen.,

încetarea procesului penal împotriva inculpatului M.V.M. pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., ca urmare a lipsei

plângerii prealabile a persoanei vătămate P.M.C.

S-a constatat că inculpatul

a fost reținut și arestat preventiv în cauză, de la 04 noiembrie 2005 la 02

iunie 2006.

În esență, în rechizitoriu s-a

reținut, în fapt, că la data de 03 din 04 noiembrie 2005, în timp ce se afla în

loc public inculpatul i-a aplicat părții vătămate P.M.C. mai multe lovituri cu

un obiect ascuțit tăietor (posibil cuțit) în spațiul VII parasternal stâng

provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 16 - 18 zile îngrijiri

medicale.

În urma probelor

administrate în cauză instanța de fond, la termenul din 25 ianuarie 2007 a

dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare din

infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) C.

pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 180

alin. (2) C. pen.

Pentru a dispune astfel,

instanța de fond a avut în vedere susținerea inculpatului în sensul că nu a

avut niciodată intenția de a-l lovi pe partea vătămată pentru a-l ucide,

declarație pe care a coroborat-o cu cea a părții vătămate cât și cu relatări

ale unor martori.

Prima instanță a apreciat că

nu pot fi reținute considerațiile cuprinse în rechizitoriu cu privire la

intenția inculpatului de a ucide pe partea vătămată, intenție ce ar rezulta din

modalitatea în care l-a lovit pe acesta din urmă deoarece, martorii audiați au

relatat că a existat o îmbrânceală între inculpat și partea vătămată și că

nimeni nu a văzut momentul în care inculpatul ar fi lovit cu briceagul victima.

În ce privește zona corpului

în care a fost lovită partea vătămată aceeași instanță a constatat că potrivit

raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză partea vătămată a prezentat

leziuni care au necesitat 16 - 18 zile îngrijiri medicale pentru vindecare,

fără a pune în primejdie viața victimei.

În urma schimbării

încadrării juridice în infracțiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C.

pen., instanța a citat partea vătămată pentru a se prezenta și a preciza dacă

înțelege să formuleze plângere prealabilă și constatând refuzul părții vătămate

de a se prezenta, a dispus încetarea procesului pornit împotriva inculpatului,

ca urmare a lipsei plângerii prealabile a părții vătămate.

Împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectele

schimbării încadrării juridice dată faptei comise și a calificării căii de

atac, pe care le consideră greșite cât și pentru omisiunea de a se pronunța

asupra luării măsurii confiscării speciale a briceagului, conform dispozițiilor

art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen.

Curtea de Apel București,

prin decizia penală nr. 247 din 05 iulie 2007, a admis apelul declarat de parchet,

a casat sentința și rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat

încadrarea juridică a faptei din art. 180 alin. (2) C. pen., în art. 20

raportat la art. 174 – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., text de lege în baza

căruia l-a condamnat pe inculpat la 7 ani și 6 luni închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., după

executarea pedepsei principale, cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) și b) C.

pen.

S-a dedus din pedeapsa

aplicată prevenția de la 04 noiembrie 2005 la 02 iunie 2006, s-a luat act că

partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză și a fost obligat

inculpatul la plata cheltuielilor de spitalizare și a celor judiciare,

dispunându-se și confiscarea briceagului corp delict.

Instanța de apel a constatat

fondate criticile recurentului, reținând cu privire la calificarea căii de

atac, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că sentința este atacabilă

cu recurs, în condițiile în care schimbarea încadrării juridice a faptei de

către instanță în cursul judecății nu prezintă relevanță sub acest aspect și

cât timp instanța a fost sesizată cu o faptă pentru care nu este necesară

existența plângerii prealabile a părții vătămate pentru a fi pusă în mișcare

acțiunea penală.

În consecință calea de atac

a fost calificată de instanța de control judiciar ca fiind apel, iar decizia

pronunțată de această instanță ca fiind atacabilă cu recurs.

Referitor la încadrarea

juridică dată faptei de către instanța de fond, s-a apreciat în sensul că în

mod greșit s-a dispus schimbarea calificării juridice făcută prin actul de

sesizare, fără a fi avut în vedere întregul material probator, administrat în

cele două faze procedurale, din coroborarea cărora rezultă că fapta săvârșită

de inculpat s-a petrecut pe fondul stării avansate de ebrietate a acestuia,

stare care i-a provocat o violență deosebită, care s-a accentuat în momentul în

care partea vătămată alături de alte două persoane au încercat să-l

liniștească, împrejurare în care inculpatul a folosit un briceag pe care îl

avea asupra sa, lovind victima în zona inimii.

S-a concluzionat că în

raport de instrumentul folosit, apt să producă rezultatul letal, de

intensitatea loviturii și de zona vitală vizată, intenția indirectă a

inculpatului de a ucide victima a fost dovedită.

În fine și cel din urmă

motiv de apel referitor la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 118 lit. b) C.

pen., a fost apreciat ca întemeiat.

Pentru considerentele

arătate instanța de apel a casat hotărârea primei instanțe, a schimbat

încadrarea juridică a faptei și a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă

privativă de libertate la individualizarea căreia a avut în vedere criteriile

generale prevăzute de art. 72 C. pen., dispunând în temeiul art. 118 lit. b) C.

pen. și confiscarea specială a corpului delict.

Împotriva deciziei a

declarat recurs inculpatul care a criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând în principal cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., respectiv greșita încadrare juridică a faptei, iar în

subsidiar cazul prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., greșita

individualizare a pedepsei aplicate și a solicitat în principal casarea

deciziei atacate și menținerea sentinței instanței de fond, iar într-o cerere

subsidiară, redozarea pedepsei aplicate de instanța de apel.

Examinând hotărârea atacată,

respectiv actele și lucrările de la dosar în raport cu criticile invocate, cât

și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată, că recursul declarat de inculpat este nefondat.

Astfel, pentru

caracterizarea poziției subiective a inculpatului față de rezultatul produs ca

urmare a săvârșirii infracțiunii, cu relevanță asupra încadrării juridice

importante sunt împrejurările în care s-a comis fapta, obiectele folosite în

agresiune, dar și zona corpului vizată.

În speță, din probatoriul

administrat a rezultat că după ce părțile au vizionat un meci de fotbal

împreună cu mai mulți prieteni, au consumat băuturi alcoolice, împrejurare în

care inculpatul a devenit agresiv, mai întâi verbal, apoi a început să arunce

cu sticle (cutii) de bere pe linia de tramvai și a tăiat cauciucurile unei

mașini parcate.

În aceste condiții partea

vătămată împreună cu alte două persoane au încercat să-l convingă pe inculpat

să plece acasă, inculpatul fiind chiar împins de către partea vătămată spre

direcția respectivă, moment în care inculpatul a lovit cu un briceag victima,

în zona inimii, astfel că acesta din urmă deși inițial nu a perceput momentul

înjunghierii ulterior s-a prăbușit, fiind dus la spital de prietenii săi

(martori în cauză) care au alertat și poliția.

De altfel, inculpatul nu a

negat faptul că purta briceag afirmând că l-a avut asupra sa când a avut loc

incidentul, a ajuns acasă cu cuțitul plin de sânge, însă a susținut că nu-și

amintește dacă a lovit partea vătămată cu certitudine, poziție explicabilă față

de starea de ebrietate în care se afla la acel moment.

Reținând această stare de

fapt, susținută de probele administrate în cauză, în mod corect instanța de

apel a stabilit că încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpat este cea

prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) – art.175 alin.

(1) lit. i) C. pen., respectiv tentativă la infracțiunea de omor calificat.

Chiar dacă expertiza

medico-legală a stabilit că leziunile provocate nu au pus în primejdie viața

victimei, atâta vreme cât regiunea anatomică în care inculpatul a aplicat

lovitura (precordial parasternal stâng) este una vitală, obiectul vulnerant

(cuțit) este apt să producă moartea, iar intensitatea loviturii a cauzat o zonă

hemoragică cu grosime de 1 cm în cavitatea pericardiacă, este de apreciat că

inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și a acceptat survenirea acestui

rezultat, care totuși datorită altor împrejurări nu s-a produs, acționând deci

cu intenție indirectă.

În ce privește critica

invocată de recurent referitor la individualizarea pedepsei aplicate pe care o

consideră greșită, Înalta Curte constată, că la stabilirea și aplicarea

pedepsei instanța de apel a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72

C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator,

gradul de pericol social concret ridicat al faptei comise, împrejurările și

modalitatea în care s-a săvârșit, dar și atitudinea nesinceră a inculpatului,

orientându-se spre o pedeapsă situată la minim, în raport și de lipsa

antecedentelor penale ale inculpatului.

Așa fiind, o redozare a

pedepsei nu se impune, cea aplicată de instanță servind scopului prevăzut de

legiuitor în art. 52 C. pen., cu atât mai mult cu cât o reducere a cuantumului

pedepsei nu ar fi posibilă fără reținerea în favoarea inculpatului a unor

circumstanțe atenuante, care însă în speță nu se justifică.

Pentru considerentele

arătate criticile invocate de recurentul inculpat nu pot fi primite, astfel că

recursul nu este fondat și urmează a fi respins în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menținându-se dispozițiile deciziei atacate.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul M.V.M. împotriva deciziei penale nr. 247 din 5

iulie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 ianuarie 2008.