SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cererea nr. 15845/02 prezentată de Nicole GENITEAU împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 septembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto Türmen Ugrekhalidze mei Mularoni, Jočienė, judecători și Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 10 aprilie 2002, Având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere declarațiile formale de acceptare a unei soluții confidențiale a cauzei, După ce ați pronunțat această decizie, face următoarea decizie în defavoarea recurentei, Nicole Geniteau, este cetățean francez, născută în 1954 și rezidentă în Brest. Guvernul francez ( La 21 martie 1997, recurenta, acționar minoritar al societății Elyo (denumită în continuare "Elyo" (denumită în continuare "Elyo "") a depus o plângere cu constituirea unei părți civile în fața instanței judecătorești din Nanterra a șefilor de sindicate la legile privind societățile comerciale și, în special, la publicarea de informații false și de înșelăciune, înșelăciune și abuz de bunuri sociale. La 25 mai 1998, reclamanta a depus o plângere suplimentară cu privire la disimularea unor ramuri de activitate în cadrul societății Suez Lioneza în cadrul societății Elyo. În cadrul comisiei de apel, comisiile în conturile lui Elyo și ale Lionei Apelor au fost ascultate de brigada financiară a poliției. Prin hotărârea din 30 noiembrie 1999, camera de acuzare a Tribunalului de apel din Versailles a confirmat hotărârea din 27 august 1999, prin care instanța de judecată refuzase să accepte o cerere de competență contabilă solicitată de recurentă, pe motiv că rezultatele comisiei de recurs au permis verificarea faptului că conturile d.c.Elyo reflectau o imagine fidelă a societății. La 2 februarie 2000, instanța judecătorească a pronunțat o ordonanță de a nu se pronunța pe motiv că, în pofida investigării întreprinderilor, informația nu a permis stabilirea realității faptelor denunțate de partea civilă. Printr-o hotărâre din 18 octombrie 2000, camera de acuzare a Tribunalului de Primă Instanță din Versailles a confirmat ordinul de nejudiciare. În plus, aceasta a declarat inadmisibilă denunțarea de către partea civilă a infracțiunii de încălcare a monopolului societăților de burse în cadrul cesiunii titlurilor de valoare d Recurenta a formulat un recurs în casație. Ea nu a recurs la adresa de e-mail a unui avocat la Curtea de Casație și la Consiliul de Miniștri, dreptul intern la a nu fi reprezentat. Ea a depus o memorie personală, datată 31 octombrie 2000, la baza primei pagini în care a solicitat să fie informată cu privire la data luării în custodie pentru a fi ascultată acolo, dacă este cazul. Prin hotărârea din 10 octombrie 2001, notificată recurentei la 3 decembrie 2001, camera penală a Curții de Casație a respins recursul, declarând inadmisibile șapte din cele opt motive prezentate de recurentă, în temeiul articolului 575 din Codul de procedură penală. GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plângea, în calitate de acționar, de dreptul său la respectarea proprietăților sale ca urmare a infracțiunilor denunțate în plângerea sa și comise la propriul prejudiciu, precum și la cel al lui Elyo de către conducătorii acesteia din urmă și ai Lionezei Apelor. Citând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, se plângea și ea. (a) o încălcare a principiului egalității armelor, în măsura în care instanțele penale sesizate cu plângerea sa au condus la o procedură de descărcare de gestiune numai cu descărcare de gestiune, refuzând orice acțiune suplimentară din lipsă de dezbatere contradictorie în fața camerei de judecată, aceasta din urmă ridicându-și din oficiu motivul pentru care a formulat o parte din plângerea sa și abrogarea legii penale, fără a-l invita să își prezinte observațiile cu privire la caracterul laconic al motivării hotărârii Curții de Casație, care a atașat șapte din cele opt motive prezentate pentru a da un răspuns comun la aceasta. În plus, aceasta a susținut încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a principiului egalității armelor în fața Curții de Casație din cauza lipsei de comunicare a raportului consilierului raportor și a concluziilor avocatului general, pentru a putea răspunde la aceasta, de la prezența acestuia din urmă la deliberările Curții de Casație și de la absența informațiilor cu privire la data luării în custodie, deși a solicitat acest lucru în memoriul său. ÎN DREPT la 24 aprilie 2006, guvernul și-a exprimat dorința de a ajunge la o soluționare amiabilă în prezenta cauză. La 26 aprilie 2006, grefa a trimis părților declarații în vederea unei soluționări amiabile a cauzei. La 29 iunie 2006, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație: Declar că, în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei, guvernul francez propune dnei Nicole GENITEAU să plătească suma de 500 EUR (cinci sute de euro) în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată reprezintă soluționarea definitivă a cauzei. În cazul în care nu se poate soluționa în termenul menționat, Ö Õ s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale. Această declarație nu se referă la recunoașterea de către guvernul Franței a unei încălcări a Convenției europene a drepturilor omului în speță. La 7 iulie 2006, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reclamantă. Subsemnatul, dnă Nicole GENITEAU, ia act de faptul că guvernul francez este pregătit să-mi plătească suma de 500 EUR (cinci sute de euro) în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea menționată anterior pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această propunere este acceptată și, de asemenea, renunță la orice altă pretenție împotriva Franței cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri. Declar cauza soluționată definitiv. Prezenta declarație se soluționează în cadrul regulamentului amiabil la care au ajuns guvernul și reclamanta. Curtea ia notă de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile. Având în vedere circumstanțele din speță, Comisia consideră că acesta se referă la respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție și protocoalele sale și concluzionează că litigiul a fost soluționat în sensul art. 37 alin. (1) lit. (b) din Convenție. În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se șteargă cazul din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Dolle A.B. Baka Premier Președinte
Requête n
o
15845/02
présentée par Nicole GENITEAU
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 septembre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
D.
Jočienė,
juges
,
et de
M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 avril 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Nicole Géniteau, est une ressortissante française, née en 1954 et résidant à Brest. Le gouvernement français («
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Edwige
Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 21 mars 1997, la requérante, actionnaire minoritaire de la société Elyo (ci-après «
Elyo
»), déposa une plainte avec constitution de partie civile devant le juge d’instruction de Nanterre des chefs d’infractions aux lois sur les sociétés et notamment de publication d’informations fausses et de tromperies, d’escroquerie et d’abus de biens sociaux. Elle soutenait que ces infractions avaient été commises, au préjudice d’Elyo et de ses actionnaires, à l’occasion des opérations de cession des titres de cette société, initiées par la société Suez Lyonnaise des eaux (ci-après «
Lyonnaise des eaux
»).
Le 25 mai 1998, la requérante déposa une plainte additionnelle, portant sur la dissimulation alléguée de branches d’activités au sein d’Elyo.
Sur commission rogatoire, les commissionnaires aux comptes d’Elyo et de la Lyonnaise des eaux furent entendus par la brigade financière de la police.
Par un arrêt du 30 novembre 1999, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Versailles confirma l’ordonnance du 27 août 1999, par laquelle le juge d’instruction avait refusé de faire droit à une demande d’expertise comptable sollicitée par la requérante, au motif que les résultats de la commission rogatoire susmentionnée avaient permis de vérifier que les comptes d’Elyo reflétaient une image fidèle de la société.
Le 2 février 2000, le juge d’instruction rendit une ordonnance de non
‑
lieu au motif qu’en dépit des investigations entreprises, l’information n’avait pas permis d’établir la réalité des faits dénoncés par la partie civile.
Par un arrêt du 18 octobre 2000, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Versailles confirma l’ordonnance de non-lieu. De plus, elle déclara irrecevable la dénonciation par la partie civile du délit de violation du monopole des sociétés de bourses dans le cadre de la cession des titres d’Elyo entre la Lyonnaise des eaux et Total en juin 1996.
La requérante forma un pourvoi en cassation. Elle n’eut pas recours à l’assistance d’un avocat à la Cour de cassation et au Conseil d’Etat, le droit interne l’autorisant à ne pas être représentée. Elle déposa un mémoire personnel, daté du 31 octobre 2000, au bas de la première page duquel elle demandait à être informée de la date de l’audience pour y être, le cas échéant, entendue.
Par un arrêt du 10 octobre 2001, notifié à la requérante le 3
décembre
2001, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi, déclarant irrecevables sept des huit moyens présentés par la requérante, sur le fondement de l’article 575 du code de procédure pénale.
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaignait, en tant qu’actionnaire, de l’atteinte à son droit au respect de ses biens du fait des infractions dénoncées dans sa plainte et commises à son propre préjudice ainsi qu’à celui d’Elyo par les dirigeants de cette dernière et de la Lyonnaise des Eaux.
2.
Citant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, elle se plaignait également
:
a)
d’une atteinte au principe de l’égalité des armes en ce que les juridictions pénales saisies de sa plainte avaient mené une «
instruction uniquement à décharge
», refusant tout acte d’instruction complémentaire
;
b)
de l’absence de débat contradictoire devant la chambre d’accusation, celle-ci ayant soulevé d’office le moyen de l’irrecevabilité d’une partie de sa plainte et l’abrogation de la loi pénale, sans l’inviter à soumettre ses observations
;
c)
du caractère laconique de la motivation de l’arrêt de la Cour de cassation, qui avait joint sept des huit moyens présentés pour y apporter une réponse commune.
3.
Elle alléguait en outre la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et du principe de l’égalité des armes devant la Cour de cassation du fait de l’absence de communication du rapport du conseiller rapporteur et des conclusions de l’avocat général, afin de pouvoir y répondre, de la présence de ce dernier au délibéré de la Cour de cassation et de l’absence d’information sur la date de l’audience, bien qu’elle en ait fait la demande dans son mémoire.
Le 24 avril 2006, le Gouvernement a exprimé son souhait de parvenir à un règlement amiable dans la présente affaire.
Le 26 avril 2006, le greffe a envoyé aux parties des déclarations en vue d’un règlement amiable de l’affaire.
Le 29 juin 2006, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante
:
«
Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire susmentionnée, le gouvernement français offre de verser à Madame Nicole GENITEAU la somme de 500 EUR (cinq cents euros) dans les trois mois suivant la date de notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.
A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.
La présente déclaration n’implique de la part du Gouvernement de la France aucune reconnaissance d’une violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme en l’espèce.
»
Le 7 juillet 2006, la Cour a reçu la déclaration suivante signée par la requérante
:
«
Je soussignée, Madame Nicole GENITEAU, note que le gouvernement français est prêt à me verser la somme de 500 EUR (cinq cents euros) en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la France à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée.
La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et la requérante sont parvenus.
»
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties. A la lumière des circonstances de l’espèce, elle estime que celui-ci s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention et ses protocoles et conclut que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention. Elle n’aperçoit par ailleurs aucun motif d’ordre public justifiant de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1
in fine
de la Convention). En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président