SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA MAUPAS ȘI ALȚII c. FRANȚA
(Cererea nr. 13844/02)
19 septembrie 2006
12/02/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 al Convenției. Poate fi supusă unor corecturi formale.
În cauza Maupas și alții c. Franța,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), întrunită în plenul unei camere compusă din:
Dd. A.B. Baka, președinte,
J.-P. Costa,
Doamnele A. Mularoni,
judecători,
și de doamna S. Dollé,
greffier de secție,
După deliberații în camera de consiliu la 29 august 2006,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 13844/02) depusă împotriva Republicii Franceze și de care doi cetățeni ai acestui stat, Ginette și Fernand Maupas ("reclamanții") și asociația de apărare și recourse ale locuitorilor axei RCEA ("asociația reclamantă"), persoană juridică de drept francez, au sesizat Curtea la 22 martie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
2.Reclamanții și asociația reclamantă sunt reprezentați de SCP Dumont Gras-Comtet, avocați la Macon. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna Edwige Belliard, Directoarea Afacerilor Juridice la ministerul Afacerilor Externe.
3.La 30 mai 2005, președintele camerei a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Folosindu-se de dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și fondului cauzei vor fi examinate în același timp.
FAPT
4.Reclamanții s-au născut respectiv în 1950 și 1946 și locuiesc la Molinet. Asociația reclamantă, al cărei sediu social este în aceea comună, are ca scop statutar "apărarea, recourse, sprijinul locuitorilor afectați de amplasare sau proximitate ale construcției RCEA [ruta Centru Europa Atlantică], sub egida cel mai strict legalitate"; reclamanții sunt respectiv președinta și vicepreședintele.
5.Reclamanții sunt proprietari ai unei case și terenuri situate pe teritoriul comunei Molinet.
6.Un decret interprefectoral din 9 noiembrie 1993 deschise ancheta publică prealabilă declarării utilității publice a unui proiect rutier (ruta Centru Europa Atlantică, zisă "RCEA") care trebuia în special să treacă pe teritoriul comunei Molinet.
Printr-un decret din 17 martie 1995, prim-ministrul declară lucrările de utilitate publică și urgente.
Având în vedere traseul supus anchetei publice și planul anexat decretului, proprietatea reclamanților se găsea în apropiere de unul din schimbătoarelor planificate dar nu trebuia să fie diminuată. Astfel, neapărând implicați în expropierile pe care realizarea proiectului trebuia să le implice, reclamanții nu sesizară judecătorul administrativ în anulare al decretului din 17 martie 1995.
7.Este cu ocazia anchetei parcelare – ordonată prin arestarea prefectului din 16 septembrie 1997 în cadrul procedurii de expropriere, s-a ținut la primăria Molinet din 20 octombrie la 14 noiembrie 1997 – și a primirii dosarului individual că reclamanții constatară că schimbătorul menționat mai sus trebuia realizat mai la nord-vest decât ce apărea pe planul anexat decretului din 17 martie 1995 (deplasarea fiind de ordinul 500 de metri); amplasarea acestui lucru trebuia acum să depășească pe o parte din terenul lor, de care, ca urmare, trebuia să fie expropriați.
8.La 15 martie 2000, prim-ministrul a luat un al doilea decret care a proroga efectele declarării utilității publice luate în virtutea decretului din 15 martie 1995.
9.Ordonanța de expropriere a fost pronunțată la 28 decembrie 1998. Sesizate de reclamanți, jurisdicțiile exproprierii și-au fixat indemnizația la 371.024 FRF (sentința judecătorului expropierii din Allier din 8 decembrie 1999; hotărâre a curții de apel Riom din 10 decembrie 1999); recursul reclamanților a fost respins prin hotărâre a Curții de Casație din 9 ianuarie 2002.
10.În paralel, la 19 noiembrie 1998, reclamanții și asociația reclamantă sesizaseră tribunalul administrativ Clermont-Ferrand cu cerere de anulare a arestării prefectului de cesibilitate (din 2 septembrie 1998) precum și, invocând teoria operațiunilor complexe, al decretului din 17 martie 1995.
Prin ordonanță din 4 decembrie 1998, președintele tribunalului administrativ transmisese cererea Consiliului de Stat. Prin hotărâre din 3 mai 2000, înalta jurisdicție administrativă respinsese cererea de anulare a decretului din 17 martie 1995 pentru tardivitate; declarând se incompetentă pentru a cunoaște în primă și ultimă instanță concluziile tendind la anulare al arestării cesibilității, renvoise acel aspect al cererii pentru judecată tribunalului administrativ Clermont-Ferrand, care o respinsese pe fond prin sentință din 26 septembrie 2000.
Acea sentință a fost confirmată prin hotărâre a curții administrative de apel Lyon din 30 iulie 2003. La sprijinul concluziilor lor tendind anulare al arestării cesibilității din 2 septembrie 1998, reclamanții se prevalau de ilegalitatea declarării utilității publice prin decretul din 17 martie 1995 și a prorogării ei prin decretul din 15 martie 2000; curtea răspundea după cum urmează:
"Ținând seama că deplasarea schimbătorului Molinet și axa drumului în raport cu proiectul supus anchetei publice nu constituie o modificare substanțială care ar afecta economia generală a proiectului, că, ca urmare, mijlocul tras din aceea că procedura declarării utilității publice ar fi fost vicios trebuie respins;
Ținând seama că legalitatea arestării cesibilității apreciindu-se la data la care a fost luată, reclamanții nu pot utilmente invoca neregularitate din lipsă urgență a prorogării declarării utilității publice prin decretul din 15 martie 2000;
Ținând seama că rezultă din ceea ce precede că reclamanții (...) nu sunt întemeiați să susțin că e cu greșeală, prin sentința atacată, tribunalul administrativ a respins cererea lor în măsura în care tendea anulare al arestării din (...) 2 septembrie 1998".
11.Reclamanții și asociația reclamantă sesizaseră, de asemenea, la 12 mai 2000, Consilului de Stat cerere de anulare al decretului din 15 martie 2000 proroga efectele declarării utilității publice; susțineau în special că, în vedere modificărilor aduse proiectului inițial, decretul de prorogare trebuia precedat de nouă procedură de declarare utilității publice. Cererea lor de anulare era asortită cerere în vederi suspendării executării, bazată pe atingere ireparabilă a bunurilor.
Înalta jurisdicție respinsese cererea prin hotărâre din 26 septembrie 2001 formulată după cum urmează:
"(...)
Ținând seama că conform dispozițiilor II ale articolului L. 11-5 din codul exproprierii pentru cauză utilitate publică: "atunci când termenul acordat pentru realizarea exproprierii nu depășește cinci ani, un act luat în aceeași formă poate, fără nouă anchetă, prorroga o dată efectele declarării utilității publice pentru durată cel mult egală"; că o asemenea prorogare nu poate totuși fi decidă decât dacă proiectul nu a suferit modificări substanțiale sau că costul să nu depășească semnificativ suma inițială actualizată operației contemplated;
Ținând seama că, contrar ceea ce susțin reclamanții, dispozițiile precitate II ale articolului L. 11-5 din codul exproprierii nu obligă administrația, atunci când intenționează a face folosință facultatea pe care o ține din acele dispozițiilor de prorogare efectele actului declarând utilitatea publică proiect, proceda la formalități prevăzute pentru ediție actului; că ele implicau doar actul pronunțând prorogare emană din autoritate care era competentă, în virtutea articolului L. 11-2 din același cod, declarare utilitate publică; că, deci, mijlocul tras din aceea decretul atacat nu a fost precedat consultări care fusesseră organizate prealabil ediție decretului din 17 martie 1995 menționat sus și ar fi fost ca urmare luat în încălcare articolului L. 11-5 din codul exproprierii trebuie respins;
Ținând seama că dacă traseul proiectului diferă de cel supus anchetei privitor schimbătorului al cărui construire este prevăzută pe situl comunei Molinet, această schimbare, care rezultă deplasare schimbătorului, nu constituie modificare substanțială care ar afecta economia generală proiectului; că nu era deci necesar angaja nouă procedură declarare utilitate publică; (...)".
12.Conform articolului 17 al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789, la care se referă Preambulul Constituției din 4 octombrie 1958:
"Proprietatea fiind drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat, decât atunci când necesitate publică, legal constatată, o cere evident, și cu condiție indemnizație just și prealabilă."
art. 11-1 din codul exproprierii pentru cauză utilitate publică precizează în particular că exproprierea imobilelor, total sau parțial, sau drepturi reale imobiliare, nu poate fi pronunțată decât atâta cât va fi fost precedată declarare utilitate publică intervenit urmare anchetă și s-a procedat contradictoriu determinare parcelelor expropriate, precum și căutare proprietarilor, titularilor drepturi reale alți interesați.
DREPT
13.Reclamanții și asociația reclamantă se plâng aceea nu au avut posibilitate concretă contesta utilitate publică proiectului rutier fondând exproprierea căreia primii fecerii subiect, zis proiect fiind modificat privitor traseul după decretare utilitate publică; expun în special cerere anulare decretului utilitate publică respinsă tardivitate și că, hotărâre din 26 septembrie 2001, Consilul de Stat judecat decretul putea proroga fără nouă procedură declarare utilitate publică pas moment proiect suferit modificare substanțială afectând economia generală; pe ultimul punct, adaugă apreciere caracter minor substanțial modificare trebuia făcut privitor dreptul proprietate reclamanți, nu manieră generală. Denunță violare articolelor 1 al Protocolului nr. 1 și 6 § 1 Convenției, cărora sunt respectiv formulate după cum urmează:
"Orice persoană fizică juridică drept respect bunurilor. Nimeni nu poate fi privat proprietate decât cauză utilitate publică condiții prevăzute lege principii generale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu afectează dreptul statele au pune vigoare legile pe le consideră necesare regulate utilizare bunurilor conformitate interesul general sau asigura plata impozitelor alte contribuții amenzi."
"Orice persoană drept cauza ascultată (...) tribunal (...), care decide (...) litigiile privind drepturile obligații caracter civil (...)"
14.Curtea reamintește art. 34 Convenției dispune "(...) poate sesizată orice persoană fizică, toată organizație guvernamentală sau grup particularilor care pretinde victimă violare Înaltă Parte contractantă drepturilor recunoscute Convenție protocoale. (...)". Rezultă aceasta satisfacer condiții puse dispoziție, tot reclamant demonstra este direct implicat violare Convenție pretinde. Or în cauza de față, dreptul respect bunurilor asociației reclamante nu era în cauză. Urmează, măsura introdusă asociația reclamantă și concerne art. 1 Protocolului nr. 1, acea parte cerere incompatibilă ratione personae dispozițiile Convenție trebuie respinsă conformitate art. 35 § 3 Convenției.
Pentru rest, Curtea constată acea parte cerere nu manifest neîntemeiat sensul art. 35 § 3 Convenției și, observând de fapt nu lovește niciun alt motiv inadmisibilitate, declară recevabilă această limită.
15.Guvernul estimează dreptul intern oferit reclamanți acces o jurisdicție, și că, luate sub unghi art. 6 § 1, greul evident neîntemeiat. Subliniază reclamanți posibilitate sesiza jurisdicțiile administrative cerere anulare decretelor 17 martie 1995 și 15 martie 2000 și, prin calea aceasta, contesta utilitate publică proiectului origine exproprierii cărora fecerii subiect. Adaugă elemente anchetei publice le permiteau dispune informație suficient clar precis lucrări cauză: le aparținea contesta declarare utilitate publică 1995 termenele cerute. Guvernul ia act reclamanții cunoștință includere terenului perimetrul operație (urmare modificare traseului supus anchetei publice) doar cu ocazia anchetei parcelate, sorată cerere anulare declarării utilității publice judecat tardiv; subliniază totuși posibilitate dezvolta fața jurisdicțiile administrative toate elemente fapt drept entașând ilegalitate declarare: puteau, ocazia recurs împotriva arestării cesibilității, ridica "prin cale excepție" ilegalitate actul declarativ utilitate publică. Releva reclamanți folosit aceasta posibilitate, fără totuși reuși convinge judecătorul pertinență mijloace; astfel, sentința sa din 26 septembrie 2000, tribunalul administrativ Clermont-Ferrand, după examen mijloace reclamanți, deboutat motiv modificare traseului nu retrage proiect caracter utilitate publică nu constituia, privitor prorogare declarării utilității publice decretul 15 martie 2000, modificare substanțială natură afecta economia generală proiectului. Guvernul adaugă amputare proprietate reclamanti nu saucepe, ținând seama interesul general operație indemnizație le fost acordată, constitui atingere suficientă interese reprezenta modificare substanțială proiectului.
Guvernul consideră greul de asemenea evident neîntemeiat teren art. 1 Protocolului nr. 1, indicând aceasta privitor că exproprierea litigioas era conformă dreptul intern și justificată realizare proiect interes general, și reclamanții fost adecvat indemnizați.
16.Reclamanții releva Guvernul admite proiectul inițial, cum descris planul anexat decretul 17 martie 1995, fost modificat după anchetă publică, și Consilul Stat, care era totuși sesizat cale excepție cadrul recurs împotriva arestării cesibilității, ei, 3 mai 2000, declarat forcluși contesta act; ei văd demonstrație faptul aceea privați "examen inițial veritable după anchetă parcelară".
Ei contestă afirmație Guvernului conform căreia tribunalul administrativ Clermont-Ferrand putea apoi lua cale excepție decizie anulare cadrul examen arestării cesibilității, în timp ce "examen referință inițială utilitate publică era închis decizii irevocabile înaltă jurisdicție"; ei subliniază aceasta privitor, oricum, sentința sa din 26 septembrie 2000, zis tribunal nu se referă declarare utilitate publică 17 martie 1995 ci economia generală proiectului (adăugând că ea ea hotărâre Consilul Stat 26 septembrie 2000 și hotărâre curte administrative apel Lyon 30 iulie 2003). A presupune chiar aceasta eut fost posibil, indică recourse deveniseră zadarnice acea etapă fapt lentoare procedură: 3 mai 2000, în timp ce fusese sesizat sfârșit 1998 – Consilul Stat rendu hotărâre, lucrări construcții arte fusesseră finalizate, în special pe partea implicat proprietate; în consecință, chiar judecătorul administrativ concluzionat acel moment ilegalitate declarare utilitate publică, eut fost prea târziu să le restituie in concreto drepturile. Reclamanții deduc nu au avut acces o jurisdicție contesta eficace utilitate publică operație origine exproprierii cărori fecerii subiect, în încălcare articolelor 6 § 1 Convenției și 1er Protocolului nr. 1.
Apoi, ei subliniază că, dacă e adevărat art. 1 Protocolului nr. 1 nu prohibă privații proprietate cauză utilitate publică, "declarare utilitate publică nu fost respectată" cazul lor. De fapt, conform lor, cauză utilitate publică trebuie definiț mai mare precizie, supusă aviz public mai larg și "oprită aceasta precizie"; astfel eut nu fost cazul pe aceasta fapt modificare substanțială proiectului după încheiere anchetă publică, afectând economia generală. Ei ar fi deci expropriați "afară cauza utilitate publică, exterior perimetre declarat". Ei adaugă traseul proiectului fost modificat prezerva terenuri agricole anumiți particulari; alte cuvinte, e prezerva interese anumiți privilegi ar constitui fundament exproprierii abuzive ilegale cărora ar fecerii subiect.
17.Exproprierea o parte bunul reclamanți constituie evident privare proprietate, sensul a doua frază primul alineat art. 1 Protocolului nr. 1.
18.Curtea trebuie mai întâi determina dacă aceasta privare proprietate se repoziia o "cauza utilitate publică" sensul dispoziție. Ea reamintește aceasta privitor ea recunoaște statelor contractante autoritățile care constituie emanație, o mare margine apreciere judeca dacă, atât sau atât circumstanțe, o întrebare aceasta natură se pune și justifică privații proprietate (v., exemple, hotărâri James și alții c. Regatul Unit, din 26 iunie 1985, seria A nr. 98-A, § 46, și Motais de Narbonne c. Franța, nr. 48161/99, din 2 iulie 2002, § 18); ea respectă manieră ei concep imperativele "utilitate publică" sensul art. 1 Protocolului nr. 1 decât dacă judecata lor se dovedit evident lipsit bază rezonabilă (hotărâre James și alții precitat, aceleași referințe). Ea nu saucepe deci substitui autoritățile interne evaluate "utilitate publică" amenajării realizare fonde exproprierea reclamanți, și le suficienț în cazul de releva "cauza utilitate publică" găsit în caz realizare o lucrare destinată utilizare colectivitate.
19.Toată ingerință dreptul respect bunurilor trebuie de asemenea ține "echilibru just" între exigențe interesul general comunității imperativele salvgardare drepturi fundamentale individului.
În particular, trebuie exista raport rezonabil proporționalitate între mijloace folosite și scop vizat toată măsură privând o persoană proprietate; echilibrul ține între exigențe interesul general și imperativele drepturi fundamentale rupt persoană implicată a suportat "sarcină disproporționată" (v., printre altele, hotărâri Saints monasterii c. Grecia, din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-A, §§ 70-71, și Motais de Narbonne, precitat, § 19). Curtea consequently judecat individul expropriat trebuie în principiu obțin indemnizație "rezonabil raport valoare bun" a fost privat, chiar dacă "obiective legitime «utilitate publică» (...) pot milita plată inferioară plin valoare piață" (ibidem); rezultă aceasta, sub unghi, echilibrul menționat se în regulă atinge atunci indemnitatea versată expropriatul e rezonabil raport "vânzabilă" bunul, cum a fost determinată momentul privare proprietate se realizează (hotărâre Motais de Narbonne precitat, aceleași referințe).
De fapt, în particular, neobstant tăcere art. 1 Protocolului nr. 1 materie exigențe procedurale, procedurile aplicabile în cazul de trebuie oferi persoană implicată o ocazie adecvată expună cauza autorități competente pentru contesta efectiv măsuri portând atingere drepturi garantate dispoziție; pentru sigur respectare condiție, e loc considera procedurile aplicabile o perspectivă generală (v., exemplu, hotărâri AGOSI c. Regatul Unit, din 24 octombrie 1986, seria A nr. 108, § 55, Hentrich c. Franța, din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, § 49, și Jokela c. Finlanda, din 21 mai 2002, nr. 28856/95, CEDO 2002-IV, § 45).
20.Pe al doilea punct, Curtea releva cazul de, cum tot locatar, reclamanți puteau, drept, sesiza judecătorul administrativ o recours excés putere împotriva decretul purtând declarare utilitate publică 17 martie 1995 (care fost fecută obiectul măsuri publicitate) și obțin deci un control jurisdicțional efectiv "cauza utilitate publică" fondând exproprierea cărori fecerii subiect.
E adevărat traseul inițial al infrastructurii litigioase, cum prezentat lors anchetă publică și retranscris pe planul anexat decretul 17 martie 1995 declarând utilitate publică proiectul, scutit proprietate reclamanți. Traseul fost modificat o dată mai târziu, după încheiere anchetă publică; trece acum pe proprietate reclamanți. Ei nu au avut cunoștință aceasta modificare decât sfârșit anului 1997, după expirare termen recours împotriva decretul utilitate publică, cu ocazia anchetă parcelară organizată contextul procedură expropriere.
21.Se pare deci reclamanți nu avuseseră inițial un motiv legat privare proprietate lor utiliza aceasta procedură pas moment traseul supus anchetă publică și anexat acel decret scutit proprietate, și că ei nu au știut că aceasta era finalmente implicat în operație după încheiere termen recours împotriva zis decret. Ainsi, in concreto, ei s-au găsit privați oportunitate beneficia acea cale procedurală pentru obțini un control jurisdicțional fundament exproprierii cărori fecerii subiect.
Cu toate acestea, cum subliniază Guvernul, reclamanții avuseseră de asemenea posibilitate, cadrul recurs împotriva arestării cesibilității, ridica cale excepție ilegalitate decretul 17 martie 1995 purtând declarare utilitate publică și obțini deci un control jurisdicțional actul fondând exproprierea litigioas; prin aceasta cale, ei ar fi putut ajunge anulare aceasta arestare fundament ilegalitate zis decret, care ar fi făcut obstacol transfer proprietate. De mai, ei avuseseră, circumstanțele cauza lor, oportunitate contesta legalitate decret cadrul recurs anulare decretul 15 martie 2000 proroga efectele primului.
Or se pare că, contrar alegi interesați, judecătorul administrativ deci sesizat nu i-a deboutat tardivitate ci fond, reținând în special deplasare schimbătorului și axa drumul litigios în raport proiectul supus anchetă publică nu constituia o modificare substanțială afectând economia generală proiectului și rendând necesară nouă procedură declarare utilitate publică (paragrafe 10 și 11 sus).
22.Curtea constată apoi suma finală indemnitate exproprierie alocată reclamant fost fixat jurisdicțiile judiciare (§9 sus), și nimic permite considera nu e rezonabil raport valoare bun cărori au fost privați.
23.Curtea concluzionează în consecință că exproprieria a cărui e vorba nu a rupt echilibru just ce trebuie mințin între exigențe interesul general comunității și imperativele salvgardare drepturi fundamentale reclamanți, și nu a avut violare art. 1 Protocolului nr. 1.
24.În sfârșit, Curtea estimează nu se pune niciun întrebare distinctă cazul de teren art. 6 § 1 Convenției și nu deci e loc examina cauza sub unghi dispoziție.
25.În observații complementare datate 9 mai 2005, reclamanți și asociația reclamantă invocă mai întâi ori art. 8 Convenției și denunță violare dreptul respect domiciliu primii rezultând circumstanțele descrise sus.
26.Curtea observă aceasta greu e evocată și dezvoltat mai întâi reclamanți într-un memoriu 9 mai 2005, posterior mai mult 6 luni la toate deciziile interne rendute cazul de. Urmează e în orice caz tardiv privitor exigențele art. 35 § 1 Convenției și trebuie respinsă ca atare în aplicare art. 35 § 4.
1.Declară cererea recevabilă privitor greul tras art. 1 Protocolului nr. 1, măsura pe care e invocat consorzii Maupas, și art. 6 § 1 Convenției, și nerecevabilă pentru rest;
2.Declară nu a avut violare art. 1 Protocolului nr. 1 privitor consorzii Maupas;
3.Declară nu e loc examina cerere teren art. 6 § 1 Convenției.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris 19 septembrie 2006 în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
A.B. Baka
Greffier
Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE MAUPAS ET AUTRES c. FRANCE
(Requête n
o
13844/02)
ARRÊT
19 septembre 2006
12/02/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
.
En l'affaire Maupas et autres c. France
,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 août 2006,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
13844/02) dirigée contre la République française et dont deux ressortissants de cet Etat, Ginette et Fernand Maupas («
les requérants
») et l'association de défense et de recours des riverains de l'axe RCEA («
l'association requérante
»), personne morale de droit français, ont saisi la Cour le 22 mars 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants et l'association requérante sont représentés par la SCP Dumont Gras-Comtet, avocats à Macon. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Edwige Belliard, Directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 30 mai 2005, le président de la chambre a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29
§
3, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPECE
4.
Les requérants sont nés respectivement en 1950 et 1946 et résident à Molinet. L'association requérante, qui a son siège social dans cette même commune, a pour objet statutaire «
la défense, les recours, le soutien aux riverains touchés par l'emprise ou la proximité de l'ouvrage RCEA [route centre Europe Atlantique], sous l'égide de la plus stricte légalité
»
; les requérants en sont respectivement la présidente et le vice-président.
5.
Les requérants sont propriétaires d'une maison et de terrains situés sur le territoire de la commune de Molinet.
6.
Un décret interpréfectoral du 9 novembre 1993 ouvrit l'enquête publique préalable à la déclaration d'utilité publique d'un projet routier (la route centre Europe Atlantique, dite « RCEA ») devant notamment passer sur le territoire de la commune de Molinet.
Par un décret du 17 mars 1995, le premier ministre déclara les travaux d'utilité publique et urgents.
Au vu du tracé soumis à enquête publique et du plan annexé au décret, la propriété des requérants se trouvait à proximité de l'un des échangeurs projetés mais ne devait pas être amputée. Ainsi, n'apparaissant pas concernés par les expropriations que la réalisation du projet devait impliquer, les requérants ne saisirent pas le juge administratif en annulation du décret du 17 mars 1995.
7.
C'est à l'occasion de l'enquête parcellaire – ordonnée par un arrêté préfectoral du 16 septembre 1997 dans le cadre de la procédure d'expropriation, elle eut lieu à la mairie de Molinet du 20 octobre au 14
novembre 1997 – et de la réception du dossier individuel que les requérants constatèrent que l'échangeur susmentionné devait être réalisé plus au nord-ouest que ce qui apparaissait sur le plan annexé au décret du 17
mars 1995
(le décalage étant de l'ordre de 500 mètres) ; l'emprise de cet ouvrage devait désormais déborder sur une partie de leur terrain, dont il devaient en conséquence être expropriés.
8.
Le 15 mars 2000, le premier ministre prit un second décret prorogeant les effets de la déclaration d'utilité publique prise en vertu du décret du 15
mars
1995.
9.
L'ordonnance d'expropriation fut rendue le 28 décembre 1998. Saisies par les requérants, les juridictions de l'expropriation fixèrent leur indemnité à 371 024 FRF (jugement du juge de l'expropriation de l'Allier du 8
décembre 1999 ; arrêt de la cour d'appel de Riom du 10
décembre
1999)
; le pourvoi des requérants fut rejeté par un arrêt de la Cour de cassation du 9
janvier 2002.
10.
Parallèlement, le 19 novembre 1998, les requérants et l'association requérante avaient saisi le tribunal administratif de Clermont-Ferrand d'une demande d'annulation de l'arrêté préfectoral de cessibilité (du 2
septembre
1998) ainsi que, invoquant la théorie des opérations complexes, du décret du 17 mars 1995.
Par une ordonnance du 4 décembre 1998, le président du tribunal administratif avait transmis la requête au Conseil d'Etat. Par un arrêt du 3
mai
2000, la haute juridiction administrative avait rejeté la demande d'annulation du décret du 17 mars 1995 pour tardiveté
; se déclarant incompétent pour connaître en premier et dernier ressort des conclusions tendant à l'annulation de l'arrêté de cessibilité, il avait renvoyé cet aspect de la requête pour jugement au tribunal administratif de Clermont-Ferrand, lequel l'avait rejetée au fond par un jugement du 26 septembre 2000.
Ce jugement fut confirmé par un arrêt de la cour administrative d'appel de Lyon du 30 juillet 2003. A l'appui de leurs conclusions tendant à l'annulation de l'arrêté de cessibilité du 2 septembre 1998, les requérants excipaient de l'illégalité de la déclaration d'utilité publique par le décret du 17 mars 1995 et de sa prorogation pat le décret du 15 mars 2000
; la cour répondit ainsi
:
«
Considérant que le déplacement de l'échangeur de Molinet et l'axe de la voie par rapport au projet soumis à l'enquête publique ne constitue pas une modification substantielle qui affecterait l'économie générale du projet, que, par suite, le moyen tiré de ce que la procédure de déclaration d'utilité publique aurait été viciée doit être écartée
;
Considérant que la légalité de l'arrêté de cessibilité s'appréciant à la date à laquelle il a été pris, les requérants ne peuvent utilement invoquer l'irrégularité pour absence d'urgence de la prorogation de la déclaration d'utilité publique par le décret du 15
mars 2000
;
Considérant qu'il résulte de ce qui précède que les requérants (...) ne sont pas fondés à soutenir que c'est à tort que, par le jugement attaqué, le tribunal administratif a rejeté leur demande en tant qu'elle tendait à l'annulation de l'arrêté du (...) 2
septembre 1998
».
11.
Les requérants et l'association requérante avaient également, le 12
mai
2000, saisi le Conseil d'Etat d'une demande d'annulation du décret du 15 mars 2000 prorogeant les effets de la déclaration d'utilité publique
; ils soutenaient en particulier que, vues les modifications apportées au projet initial, le décret de prorogation devait être précédé d'une nouvelle procédure de déclaration d'utilité publique. Leur demande d'annulation était assortie d'une requête aux fins de sursis à exécution, fondée sur une atteinte irréparable à leurs biens.
La haute juridiction avait rejeté la requête par un arrêt du 26
septembre
2001 ainsi libellé
:
«
(...)
Considérant qu'aux termes du II de l'article L. 11-5 du code de l'expropriation pour cause d'utilité publique
: «
lorsque le délai accordé pour réaliser l'expropriation n'est pas supérieur à cinq ans, un acte pris dans la même forme peut, sans nouvelle enquête, proroger une fois les effets de la déclaration d'utilité publique pour une durée au plus égale
»
; qu'une telle prorogation ne peut toutefois être décidée que si le projet n'a pas subi de modifications substantielles ou que son coût n'excède pas sensiblement le montant initial actualisé de l'opération envisagée
;
Considérant que, contrairement à ce que soutiennent les requérants, les dispositions précitées du II de l'article L. 11-5 du code de l'expropriation ne font pas obligation à l'administration, lorsqu'elle entend faire usage de la faculté qu'elle tient de ces mêmes dispositions de proroger les effets d'un acte déclarant l'utilité publique d'un projet, de procéder aux formalités prévues pour l'édiction de cet acte
; qu'elles impliquent seulement que l'acte prononçant la prorogation émane de l'autorité qui était compétente, en vertu de l'article L. 11-2 du même code, pour déclarer l'utilité publique
; que, dès lors, le moyen tiré de ce que le décret attaqué n'a pas été précédé des consultations qui avaient été organisées préalablement à l'édiction du décret du 17
mars 1995 susmentionné et aurait été en conséquence pris en violation de l'article L.
11-5 du code de l'expropriation doit être écarté
;
Considérant que si le tracé du projet diffère de celui soumis à enquête en ce qui concerne l'échangeur dont la construction est prévue sur le site de la commune de Molinet, ce changement, qui résulte du déplacement dudit échangeur, ne constitue pas une modification substantielle qui affecterait l'économie générale du projet
; qu'il n'était dès lors pas nécessaire d'engager une nouvelle procédure de déclaration d'utilité publique
; (...)
».
II.
12.
Aux termes de l'article 17 de la Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen du 26 août 1789,
à laquelle renvoie le Préambule de la Constitution de 4 octobre 1958
:
«
La propriété étant un droit inviolable et sacré, nul ne peut en être privé, si ce n'est lorsque la nécessité publique, légalement constatée, l'exige évidemment, et sous la condition d'une juste et préalable indemnité.
»
L'article 11-1 du code de l'expropriation pour cause d'utilité publique précise en particulier que l'expropriation d'immeubles, en tout ou partie, ou de droits réels immobiliers, ne peut être prononcée qu'autant qu'elle aura été précédée d'une déclaration d'utilité publique intervenue à la suite d'une enquête et qu'il aura été procédé contradictoirement à la détermination des parcelles à exproprier, ainsi qu'à la recherche des propriétaires, des titulaires de droits réels et des autres intéressés.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 1 DU PROTOCOLE n
o
13.
Les requérants et l'association requérante se plaignent de ce qu'ils n'ont pas eu la possibilité concrète de contester l'utilité publique du projet routier fondant l'expropriation dont les premiers ont fait l'objet, ledit projet ayant été modifié quant à son tracé après avoir été décrété d'utilité publique
; ils exposent en particulier que leur demande d'annulation du décret d'utilité publique a été rejetée pour tardiveté et que, dans son arrêt du 26 septembre 2001, le Conseil d'Etat a jugé que ce décret pouvait être prorogé sans une nouvelle procédure de déclaration d'utilité publique dès lors que le projet n'avait pas subi de modification substantielle en affectant l'économie générale
; sur ce dernier point, ils ajoutent que c'est au regard du droit de propriété des requérants, non de manière générale, que le caractère mineur ou substantiel de la modification aurait dû être apprécié. Ils dénoncent une violation des articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention, lesquels sont respectivement libellés comme il suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
14.
La Cour rappelle que l'article 34 de la Convention dispose qu'elle «
(...) peut être saisie par toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus par la Convention ou ses protocoles. (...)
». Il en résulte que pour satisfaire aux conditions posées par cette disposition, tout requérant doit être en mesure de démontrer qu'il est concerné directement par la ou les violations de la Convention qu'il allègue. Or en l'espèce, le droit au respect des biens de l'association requérante n'était pas en cause. Il s'ensuit que, pour autant qu'elle a été introduite par l'association requérante et concerne l'article 1 du Protocole n
o
1, cette partie de la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée conformément à l'article
35 § 3 de la Convention.
Pour le reste, la Cour constate que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et, relevant par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité, la déclare recevable dans cette limite.
B.
Sur le fond
1.
Thèses des parties
15.
Le Gouvernement estime que le droit interne offrait aux requérants l'accès à une juridiction, et que, pris sous l'angle de l'article 6 § 1, le grief est manifestement mal fondé. Il souligne que les requérants ont eu la possibilité de saisir les juridictions administratives d'une requête en annulation des décrets des 17 mars 1995 et 15 mars 2000 et, par ce biais, de contester l'utilité publique du projet à l'origine de l'expropriation dont ils ont fait objet. Il ajoute que les éléments de l'enquête publique leur avaient permis de disposer d'une information suffisamment claire et précise sur les travaux en cause
: il leur appartenait de contester la déclaration d'utilité publique de 1995 dans les délais requis. Le Gouvernement prend acte de ce que les requérants n'ont eu connaissance de l'inclusion de leur terrain dans le périmètre de l'opération (à la suite de la modification du tracé soumis à l'enquête publique) qu'à l'occasion de l'enquête parcellaire, de sorte que leur demande d'annulation de la déclaration d'utilité publique a été jugée tardive
; il souligne qu'ils avaient cependant la possibilité de développer devant les juridictions administratives tous éléments de fait et de droit entachant d'illégalité cette déclaration
: ils pouvaient, à l'occasion d'un recours contre l'arrêté de cessibilité, soulever «
par voie d'exception
» l'illégalité de l'acte déclaratif d'utilité publique. Il relève que les requérants ont usé de cette possibilité, sans toutefois parvenir à convaincre le juge de la pertinence de leurs moyens
; ainsi, dans son jugement du 26
septembre
2000, le tribunal administratif de Clermont-Ferrand, après examen des moyens des requérants, les a débouté au motif que la modification du tracé ne retirait pas au projet son caractère d'utilité publique et ne constituait pas non plus, s'agissant de la prorogation de la déclaration d'utilité publique par le décret du 15 mars 2000, une modification substantielle de nature à affecter l'économie générale du projet. Le Gouvernement ajoute que l'amputation de la propriété des requérant ne saurait, compte tenu de l'intérêt général de l'opération et de l'indemnisation qui leur a été accordée, constituer une atteinte suffisante à leurs intérêts pour représenter une modification substantielle du projet.
Le Gouvernement considère que le grief est également manifestement mal fondé sur le terrain de l'article 1 du Protocole n
o
1, indiquant à cet égard que l'expropriation litigieuse était conforme au droit interne et justifiée par la réalisation d'un projet d'intérêt général, et que les requérants ont été adéquatement indemnisés.
16.
Les requérants relèvent que le Gouvernement reconnaît que le projet initial, tel que décrit dans le plan annexé au décret du 17 mars 1995, a été modifié après l'enquête publique, et que le Conseil d'Etat, qui en était pourtant saisi par voie d'exception dans le cadre du recours contre l'arrêté de cessibilité, les a, le 3 mai 2000, déclarés forclos à contester cet acte
; ils voient là une démonstration du fait qu'ils ont été privés d'un «
examen initial véritable après enquête parcellaire
».
Ils contestent l'affirmation du Gouvernement selon laquelle le tribunal administratif de Clermont-Ferrand pouvait ensuite prendre par voie d'exception une décision d'annulation dans le cadre de l'examen de l'arrêté de cessibilité, alors que «
l'examen de la référence initiale à l'utilité publique était clos par décisions irréversible de la haute juridiction
»
; ils soulignent à cet égard que, au demeurant, dans son jugement du 26
septembre 2000, ledit tribunal ne se réfère pas à la déclaration d'utilité publique du 17 mars 1995 mais à l'économie générale du projet (ajoutant qu'il en va de même de l'arrêt du Conseil d'Etat du 26 septembre 2000 et de l'arrêt de la cour administrative d'appel de Lyon du 30 juillet 2003). A supposer même que cela eut été possible, ils indiquent que les recours étaient devenus vains à ce stade du fait de la lenteur de la procédure
: le 3
mai 2000, lorsque – alors qu'il avait été saisi fin 1998 – le Conseil d'Etat rendit son arrêt, les travaux des ouvrages d'art avaient été achevés, notamment sur la partie concernée de leur propriété
; en conséquence, même si le juge administratif avait alors conclu à l'illégalité de la déclaration d'utilité publique, il eut été trop tard pour les restituer
in concreto
dans leurs droits. Les requérants en déduisent qu'ils n'ont pas eu accès à une juridiction pour contester efficacement l'utilité publique de l'opération à l'origine de l'expropriation dont ils ont été l'objet, en violation des articles 6
er
du Protocole n
o
1.
Ensuite, ils soulignent que, s'il est vrai que l'article 1 du Protocole n
o
1 ne prohibe pas les privations de propriété pour cause d'utilité publique, la «
déclaration d'utilité publique n'a pas été respectée
» dans leur cas. En outre, selon eux, la cause d'utilité publique doit être définie avec le plus de précision possible, soumise à l'avis du public le plus large et «
arrêtée dans cette précision
»
; tel n'aurait pas été le cas en l'espèce du fait de la modification substantielle du projet après clôture de l'enquête publique, affectant son économie générale. Ils auraient donc été expropriés «
hors la cause d'utilité publique, à l'extérieur du périmètre déclaré
». Ils ajoutent que le tracé du projet a été modifié pour préserver les terres agricoles de certains particuliers
; en d'autres termes, c'est la préservation des intérêts de quelques privilégiés qui constituerait le fondement de l'expropriation abusive et illégale dont ils auraient fait l'objet.
2.
Appréciation de la Cour
17.
L'expropriation d'une partie du bien des requérants constitue manifestement une privation de propriété, au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n
o
1.
18.
La Cour doit en premier lieu déterminer si cette privation de propriété reposait sur une «
cause d'utilité publique
» au sens de cette disposition. Elle rappelle à cet égard qu'elle reconnaît aux Etats contractants et aux autorités qui en constituent l'émanation, une grande marge d'appréciation pour juger si, dans telles ou telles circonstances, une question de cette nature se pose et justifie des privations de propriété (voir, pour exemples, les arrêts
James et autres c. Royaume-Uni
, du 26 juin 1985, série A n
o
46, et
Motais de Narbonne c. France
, no 48161/99, du 2
juillet
2002, §
18)
; elle respecte la manière dont ils conçoivent les impératifs d'«
utilité publique
» au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1 sauf si leur jugement se révèle manifestement dépourvu de base raisonnable (arrêt
James et autres
précité, mêmes références). Elle ne saurait donc se substituer aux autorités internes pour évaluer l'
«
utilité publique
» de l'aménagement dont la réalisation fonde l'expropriation des requérants, et il lui suffit en l'espèce de relever que la «
cause d'utilité publique
» se trouvait en l'occurrence dans la réalisation d'un ouvrage destiné à l'usage de la collectivité.
19.
Toute ingérence dans le droit au respect des biens doit aussi ménager un «
juste équilibre
» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.
En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété
; l'équilibre à ménager entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux est rompu si la personne concernée a eu à subir «
une charge disproportionnée
» (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts
Saints monastères c. Grèce
, du 9
décembre 1994, Série A n
o
301-A, §§ 70-71, et
Motais de Narbonne
, précité, § 19). La Cour a en conséquence jugé que l'individu exproprié doit en principe obtenir une indemnisation «
raisonnablement en rapport avec la valeur du bien
»
dont il a été privé, même si «
des objectifs légitimes «
d'utilité publique
» (...) peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande
»
(
ibidem
)
; il en résulte que, sous cet angle, l'équilibre susmentionné est en règle générale atteint lorsque l'indemnité versée à l'exproprié est raisonnablement en rapport avec la valeur «
vénale
» du bien, telle que déterminée au moment où la privation de propriété est réalisée (arrêt
Motais de Narbonne
précité, mêmes références).
Par ailleurs, notamment, nonobstant le silence de l'article 1 du Protocole n
o
1 en matière d'exigences procédurales, les procédures applicables en l'espèce doivent offrir à la personne concernée une occasion adéquate d'exposer sa cause aux autorités compétentes afin de contester effectivement les mesures portant atteinte aux droits garantis par cette disposition
; pour s'assurer du respect de cette condition, il y a lieu de considérer les procédures applicables d'un point de vue général (voir, par exemple, les arrêts
AGOSI c. Royaume-Uni
, du 24 octobre 1986, série A n
o
108, § 55,
Hentrich c. France
, du 22 septembre 1994, série A n
o
49, et
Jokela c. Finlande
, du 21 mai 2002, n
o
45).
20.
Sur ce second point, la Cour relève en l'espèce que, comme tout riverain, les requérants pouvaient, en droit, saisir le juge administratif d'une recours en excès de pouvoir contre le décret portant déclaration d'utilité publique du 17 mars 1995 (lequel avait fait l'objet de mesures de publicité) et obtenir ainsi un contrôle juridictionnel effectif de la «
cause d'utilité publique
» fondant l'expropriation dont ils ont fait l'objet.
Il est vrai que le tracé initial de l'infrastructure litigieuse, tel que présenté lors de l'enquête publique et retranscrit sur le plan annexé au décret du 17
mars 1995 déclarant l'utilité publique du projet, épargnait la propriété
des requérants. Le tracé a été modifié par la suite, après la clôture de l'enquête publique
; il passe désormais sur la propriété des requérants. Ils n'ont eu connaissance de cette modification qu'à la fin de l'année 1997, après expiration du délai de recours contre le décret d'utilité publique, à l'occasion de l'enquête parcellaire organisée dans le contexte de la procédure d'expropriation.
21.
Il apparaît ainsi que les requérants n'avaient initialement pas de motif lié à la privation de leur propriété d'user de cette procédure puisque le tracé soumis à enquête publique et annexé à ce décret épargnait leur propriété, et qu'ils n'ont su que celle-ci était finalement concernée par l'opération qu'après la clôture du délai de recours contre ledit décret. Ainsi,
in concreto
, ils se sont trouvés privés de l'opportunité de bénéficier de cette voie procédurale pour obtenir un contrôle juridictionnel du fondement de l'expropriation dont ils ont fait l'objet.
Néanmoins, comme le souligne le Gouvernement, les requérants avaient également la possibilité, dans le cadre de leur recours contre l'arrêté de cessibilité, de soulever par voie d'exception l'illégalité du décret du 17
mars
1995 portant déclaration d'utilité publique et d'obtenir ainsi un contrôle juridictionnel de l'acte fondant l'expropriation litigieuse
; par cette voie, ils auraient pu parvenir à l'annulation de cet arrêté sur le fondement de l'illégalité dudit décret, ce qui aurait fait obstacle au transfert de propriété. En sus, ils eurent, dans les circonstances de leur cause, l'opportunité de contester la légalité de ce décret dans le cadre d'un recours en annulation du décret du 15 mars 2000 prorogeant les effets du premier.
Or il apparaît que, contrairement aux allégations des intéressés, le juge administratif ainsi saisi ne les a pas déboutés pour tardiveté mais au fond, retenant notamment que le déplacement de l'échangeur et de l'axe de la voie litigieux par rapport au projet soumis à l'enquête publique ne constituait pas une modification substantielle affectant l'économie générale du projet et rendant nécessaire une nouvelle procédure de déclaration d'utilité publique (paragraphes 10 et 11 ci-dessus).
22.
La Cour constate ensuite que le montant final de l'indemnité d'expropriation allouée au requérant a été fixé par les juridictions judiciaires (paragraphe 9 ci-dessus), et que rien ne permet de considérer qu'il n'est pas raisonnablement en rapport avec la valeur du bien dont ils ont été privés.
23.
La Cour conclut en conséquence que l'expropriation dont il est question n'a pas rompu le juste équilibre devant être maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux des requérants, et qu'il n'y a pas eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
24.
Enfin, la Cour estime qu'aucune question distincte ne se pose en l'espèce sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention et qu'il n'y a donc pas lieu d'examiner l'affaire sous l'angle de cette disposition.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
25.
Dans des observations complémentaires datées du 9 mai 2005, les requérants et l'association requérante invoquent pour la première fois l'article 8 de la Convention et dénoncent une violation du droit au respect du domicile des premiers résultant des circonstances décrites ci-dessus.
26.
La Cour observe que ce grief est évoqué et développé pour la première fois par les requérants dans un mémoire du 9 mai 2005, postérieur de plus de 6 mois à toutes les décisions internes rendues en l'espèce. Il s'ensuit qu'il est en tout état de cause tardif au regard des exigences de l'article 35 § 1 de la Convention et doit être rejeté comme tel en application de l'article 35 § 4.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1, pour autant qu'il est invoqué par les consorts Maupas, et de l'article 6 § 1 de la Convention, et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il n'y a pas eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1
à l'égard des consorts Maupas ;
3.
Dit
qu'il n'y a pas lieu d'examiner la requête sur le terrain de l'article 6 §
1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
19 septembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président