A DOUA SECȚIUNE CAUZA DURET c. FRANȚA (solicitarea nr. 40191/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 iunie 2007 DEFINITIVF 12/09/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Ducret c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinta, Domnii J.-P. Costa, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, judecători, și a domnului Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 29 august 2006 și 22 mai 2007, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 40191/02) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Patrick Ducret, a sesizat Curtea la 2 noiembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul a susținut în special încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Prin decizia din 29 august 2006, camera a declarat cererea parțial admisibilă. DE FAPT, CIRCONSTANȚELE SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1961 și locuiește în Rozay-en-Brie. În februarie 1984, reclamantul, artizan, s-a apropiat de societatea C., în vederea obținerii unui împrumut imobiliar pentru achiziționarea unui pavilion destinat să constituie locuința sa principală. La 16 martie 1984, această instituție financiară i-a trimis o ofertă prealabilă de împrumut, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 79-596 din 13 iulie 1979 (referitor la contractele de împrumut acordate pentru finanțarea unui bun imobil pentru locuință), dispoziții ulterior încorporate în codul de consum la articolele L. 312-1 și următoarele. Reclamantul a acceptat oferta de împrumut și, printr-un act notarial din 28 aprilie 1984, împrumutul imobiliar, în valoare de 230 000 de franci francezi (FRF), adică 35 063 EUR (EUR), rambursabil în 120 de rate lunare, a fost contractat. Reclamantul a întâmpinat dificultăți în a face față rambursărilor și, în septembrie 1991, societatea C. a inițiat o procedură de sechestrare imobiliară. 622 EUR) către societatea C., care a abandonat procedura și, în ianuarie 1992, a propus renegocierea împrumutului. Această reechilibrare, conform căreia reclamantul a fost de acord să ramburseze suma de 306 160,83 FRF (46 673,92 EUR) în optzeci și șase de rate lunare și la rata dobânzii de 12,50%, a intrat în vigoare în ianuarie 1993. 10. La 30 iulie 1993, reclamantul a atribuit societatea C. în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris. Pe baza articolului 5 din Legea din 13 iulie 1979, el a susținut că societatea C. nu a anexat un tabel de amortizare la oferta prealabilă de împrumut din 16 martie 1984 și, prin urmare, a solicitat ca instituția financiară să fie decăzută, în temeiul articolului 33 din aceeași lege, din drepturile sale la dobândă ale împrumutului și, prin urmare, condamnată să ramburseze sumele plătite în mod necuvenit, respectiv 380 999,93 FRF (58 083 EUR) în principal 11. Printr-o hotărâre din 18 februarie 1994, tribunalul de mari instanțe l-a exonerat pe solicitant de cererile sale, considerând că oferta de împrumut din 16 martie 1984, care menționa valoarea împrumutului, condițiile de punere la dispoziție, calendarul de amortizare, costul total al împrumutului de 447 684,88 franci în ceea ce privește dobânda și 1 650 de franci în ceea ce privește costurile de deschidere a creditului și rata efectivă de 17,50 % Printr-o hotărâre pronunțată la 19 decembrie 1995, Curtea de Apel de la Paris a confirmat hotărârea formulată, din următoarele motive, având în vedere că, la 16 martie 1994, C. i-a făcut domnului DUCRET o ofertă de împrumut, supusă legii din 13 iulie 1979 și o sumă de 230 000 frs rambursabil în 15 ani ;că oferta preciza că, în primele 24 de luni, numai o parte ar fi rambursată în valoare de 3 124,21 frs pe lună și că, din cele 156 de luni rămase, rambursările ar include capitalul și dobânda și s-ar ridica la 3 353,63 frs timp de 12 luni, 3 554,65 timp de 12 luni, 3 732,44 frs timp de 12 luni și 3 881,71 frs în cele 132 de luni rămase ; că aceasta a precizat încă că valoarea totală a dobânzii a fost evaluată la 447 684,88 frs și că rata împrumutului a fost de 17,50 %, rata efectivă totală fiind de 18,75 ; că nu se contestă faptul că niciun tabel de amortizare care să specifice pentru fiecare scadență suma alocată plății dobânzii nu a fost anexat ofertei sau contractului de vânzare care a urmat și a reprodus termenii ofertei, cu excepția primelor douăsprezece termene alocate exclusiv regimului dobânzii Dar întrucât, anunțându-i clientului său valoarea totală a dobânzilor care trebuie plătite, durata împrumutului, rata sa și valoarea totală a termenelor, societatea C. a îndeplinit în mod suficient cerințele art. L. 312-8 din codul de consum care impune doar punerea la dispoziția împrumutatului a unui calendar de rambursare, care nu este obligatoriu prezentat sub forma unui tabel de amortizare; întrucât indicațiile, care au fost aduse la cunoștința domnului DURCET, îi permiteau să evalueze imediat realitatea exactă a modalităților și a costului împrumutului acordat Curtea de Apel l-a condamnat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată și de 4 000 FRF (adică 609,80 EUR) la societatea C. pentru cheltuielile irepetibile. 15. Reclamantul s-a ocupat de casare, pe baza încălcării articolului L. 312-8 din Codul de consum, care preluase art. 5 din Legea din 13 iulie 1979. 16. În timp ce cauza era pe rol în fața Curții de Casație, Parlamentul a adoptat o lege nr. 96-314 La 12 aprilie 1996 și al cărui articol 87-I a modificat dispozițiile Codului de consum privind ofertele de împrumut, cu efect retroactiv, sub rezerva hotărârilor judecătorești pronunțate în forță de lucru judecat. 17. Recursul reclamantului a fost retras din rolul Curții de Casație la cererea societății C., devenită Prin intermediul unor plăți efectuate între mai 1997 și iunie 1999, reclamantul a plătit sumele puse în sarcina sa în apel, adică în total 17 913,80 FRF (2 730,94 EUR), iar cauza a fost reinclusă în rolul Curții de Casație printr-o ordonanță din 6 august 1999. 18. Reclamantul a prezentat observații suplimentare și a invocat art. 6 din convenție și art. 1 Protocolul nr. 1 pentru a contesta motivul instituției financiare întemeiat pe retroactivitatea legii din 12 aprilie 1996. 19. Prin hotărârea pronunțată la 7 mai 2002, Curtea de Casație a respins recursul formulat de solicitant pe motiv că, în conformitate cu constatările hotărârii atacate, oferta în litigiu a indicat valoarea variabilă a termenelor de rambursare, periodicitatea, numărul și durata împrumutului și că, prin urmare, această ofertă, emisă înainte de 31 decembrie 1994, era considerată legală în raport cu dispozițiile privind calendarul amortizării prin aplicarea articolului 87-I din Legea din 12 aprilie 1996 20. În același timp, o a doua procedură de sechestrare imobiliară a fost diligentă de societatea E., după care, în urma deciziei de licitație din 6 iulie 1998, pavilionul achiziționat de solicitant în 1984 a fost vândut pentru prețul principal de 230 000 FRF (și anume 35 063 EUR). În cele din urmă, la 10 iunie 2003, instituția financiară l-a numit pe solicitant în fața Tribunalului de Mare Instanță din Meiux pentru a obține plata soldului creanței sale, adică 363 000 FRF (55) 339 EUR), care solicita să fie ordonate operațiunile de cont, de lichidare și de partajare a subdiviziunii existente între solicitant și soția sa. Prin hotărârea pronunțată la 29 iunie 2004, instanța a acceptat această cerere și a ordonat în prealabil vânzarea la licitație a locuințelor soților. La 25 noiembrie 2004, societatea E. a acceptat propunerea reclamantului de a soluționa 20 000 EUR pentru soldul oricărui cont, cu condiția ca această sumă să fie plătită înainte de data de 30 decembrie a anului următor, în caz contrar procedura să continue. Printr-o scrisoare din 17 decembrie 2004, reclamantul a informat Curtea că a executat acest acord. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE Codul de consum 22. Dispozițiile relevante din Codul de consum, secțiunea 3, intitulate "contractul de credit" se citeau după cum urmează în redactarea lor aplicabilă înainte de Legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996 articolul L. 312-7. Pentru împrumuturile menționate la articolul L. 312-2, creditorul are obligația de a formula în scris o ofertă adresată gratuit, prin poștă, eventualului împrumutat, precum și garanțiilor declarate de împrumutat în cazul persoanelor fizice. Articolul L. 312-8 Oferta prevăzută la articolul precedent menționează identitatea părților și, eventual, garanțiile declarate Specifică natura, obiectul, modalitățile împrumutului, în special cele referitoare la datele și condițiile de punere la dispoziție a fondurilor, precum și calendarul amortizărilor, pe lângă valoarea creditului care poate fi acordat și, dacă este cazul, cea a fracțiilor sale disponibile periodic, costul total, rata stabilită în conformitate cu articolul L. 313-1 și, dacă este cazul, modalitățile de indexare Enonce, oferind o evaluare a costurilor lor, dispozițiile, asigurările și garanțiile reale sau personale cerute, care condiționează încheierea împrumutului Raportează condițiile necesare pentru un eventual transfer al împrumutului către o terță persoană Reamintește dispozițiile articolului L. 312-10. Orice modificare a condițiilor de obținere a împrumutului, în special suma sau rata creditului, duce la predarea către împrumutat a unei noi oferte prealabile; totuși, această obligație nu se aplică împrumuturilor a căror rată a dobânzii este variabilă, cu condiția ca împrumutatul să fi fost predat cu oferta prealabilă un prospect care să prezinte condițiile și modalitățile de variație a ratei. Jurisprudența Curții de Casație 23. Prin două hotărâri din 16 martie și 20 iulie 1994, prima cameră civilă a Curții de Casație a statuat că calendarul amortizărilor, anexat ofertei prealabile, trebuia să precizeze, pentru fiecare termen limită, partea din amortizarea capitalului în raport cu cea care acoperă dobânzile și că nerespectarea acestor dispoziții de ordin public era sancționată nu numai prin decăderea dreptului la dobândă pentru creditor, ci și prin nulitatea contractului de împrumut (Bull. Civ. I, în același sens, Hotărârea din 18 martie 1997, Bull. civ. I, nr. 97. 24. În urma adoptării legii din 12 aprilie 1996, judecătorii din fond au considerat că art. 87-I din lege era contrar articolului 6 alineatul (1) din convenție, întrucât aplicarea sa în fața instanțelor în curs aducea atingere principiului egalității drepturilor și cerinței privind procesul echitabil, deoarece aceasta modifica o dată fundamentală a litigiului în detrimentul uneia dintre părți. Legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996 25. art. 87 din Legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996 de stabilire a diverselor dispoziții de ordin economic și financiar prevedea următoarele: I. mai exact, sub rezerva hotărârilor judecătorești anterioare în putere de lucru judecat, ofertele de împrumuturi menționate la articolul L. 312-7 din Codul de consum și emise înainte de 31 decembrie 1994 se consideră a fi regulamentare în conformitate cu dispozițiile privind calendarul amortizărilor prevăzute la art. 2 Articolul L. 312-8 din același cod, cu condiția ca acestea să fi indicat valoarea termenelor de rambursare a împrumutului, periodicitatea, numărul sau durata împrumutului, precum și, după caz, modalitățile de variație a acestora. II. După al treilea paragraf, se inserează un 2a astfel redactat bis Include un calendar al amortizărilor care precizează pentru fiecare scadență repartizarea rambursării între capital și dobândă. Cu toate acestea, această dispoziție nu se referă la ofertele de împrumuturi cu rată variabilă. Extrase din dezbaterile din cadrul Senatului în cadrul examinării legii în litigiu În primul rând, trebuie să se constate că prima hotărâre a Curții de Casație care ridică probleme datează din 16 martie 1994. Or, suntem la 21 martie 1996. Nimeni dintre cei interesați nu a primit nici cea mai mică informație, nici cea mai mică situație din partea organismelor implicate, pentru a ne arăta că există un risc și pentru a ne permite să evaluăm importanța acestuia (...) În contactele pe care le-am avut recent cu ei, ei nu au invocat decât date foarte vagi, de fapt, dl Raportor și-a exprimat sincer ecoul, însă astăzi nu avem date care să permită verificarea credibilității riscului financiar invocat. Observ că, în aceste ultime contacte, astăzi, reprezentanții oficiali ai acestei profesii au omis să ne reamintească limitele procedurale care, în orice caz, împiedică un număr mare de creditori să-și exercite drepturile (intervenția dlui senator Alain Richard, J.O. Dezbateri Senat, 21 martie 1996, p. 1683). Contrar a ceea ce sugerează unii profesioniști în domeniul creditelor, nu toate băncile sunt implicate, ci o mică minoritate dintre ele: cele care nu au respectat legea [senatorul Marie Claude Beaudeau, J.O. Dezbateri Senat, 21 martie 1996, p. 1684). Reclamantul, care se plânge de adoptarea legii din 12 aprilie 1996 și de aplicarea retroactivă a acesteia de către instanțele interne, invocă în esență art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Teze ale părților 28. În primul rând, guvernul reamintește liniile generale ale jurisprudenței Curții în materie de validări legislative și citează, în această privință, Hotărârile Rafinării Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A n 301-B Papageorgiou c. Grecia din 22 octombrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VI National & Provencial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit din 23 octombrie 1997, Rec. 1997-VII Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [GC], n 24846/94 și 34165/96 până la 34173/96, CEDO 1999-VII și Forrer-Niedenthal c. Germania, n 47316/99, 20 februarie 2003. Comitetul consideră că există o diferență majoră între aceste cauze anterioare și prezenta specie. : Statul nu este parte la litigiu și nu își apără în niciun fel propriile interese. Autoritățile publice au rămas în afara procedurilor și neutre față de părți. Noul regim juridic care decurge din legea din 12 aprilie 1996 se aplică relațiilor dintre debitori și instituții bancare, rapoartelor de drept privat. o lege de j u s t i ț i e, destinată să se amestece în rela ț ii contractuale preexistente sau în buna administrare a justi ț i ei, întrucât aceasta viza doar limitarea, în general, a domeniului de aplicare a interpretării juridice a no ț iunii de calendar al amortizărilor, intervenție pur normativă care intră în c om pe t e n ț ia naturală a legiuitorului. 29. În lipsa implicării statului în litigiu, guvernul reamintește că Curtea a statuat că motivele de interes general pot legitima intervenția autorității legislative în desfășurarea unei instanțe judiciare în curs (Forrer-Niedenthal, citată anterior). Cu toate acestea, în cazul de față, un astfel de motiv de interes general, amintit foarte clar de Consiliul Constituțional într-o decizie din 9 aprilie 1996, exista. Noua lege avea drept obiectiv protejarea echilibrului financiar al sistemului bancar, astfel încât să nu pună în pericol activitatea economică în general, ceea ce a considerat, de asemenea, Curtea de Casație în Hotărârea sa din 29 aprilie 2003 30. Prin urmare, legea din 12 aprilie 1996 urmărea un scop legitim și dispoziția sa în litigiu nu avea, de asemenea, nicio consecință excesivă, întrucât, pe de o parte, aceasta nu punea sub semnul întrebării deciziile adoptate în forță de lucru judecat și, pe de altă parte, nu repulsia cu regularitate decât anumite oferte de împrumuturi emise anterior (și anume, cele care, având în vedere conținutul calendarului amortizării, nu erau pe deplin conforme cu interpretarea pe care jurisprudența o dăduse acestui concept înainte de noua lege). Prin urmare, legiuitorul a intervenit în mod rezonabil și proporțional. 31. Reclamantul contestă această teză și susține că retroactivitatea legii nu era justificată de interesul general și constituie un abuz de putere și o încălcare a echității justiției. Aprecierea Curții 32. Curtea reafirmă că, dacă, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin noi dispoziții cu caracter retroactiv, drepturile care decurg din legile în vigoare, principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrată prin art. 6 se opun, cu excepția unor motive imperative de interes general, intervenției autorității legislative în administrația justiției în scopul influențării soluționării în justiție a litigiului (Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis, citată anterior, p. 82, § 49 Zielinski și Pradal și Gonzalez și altele, menționate anterior, punctul 57). În speță, Curtea constată că statul nu era parte la procedura judiciară în cadrul intervenției legislative în litigiu. Cu toate acestea, Curtea consideră că jurisprudența sa (a se vedea în special Hotărârile Rafinării Grecești Stran și Stratis Andreadis citată anterior Papageorgiou, citată anterior National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society, citată anterior Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții, citată anterior Anagnostopoulos și alții c. Grecia , n 39374/98, CEDH 2000-XI Crișan c. România , n 4293/98, 27 mai 2003) depășește litigiile în care statul este parte. Astfel, în Hotărârea OGIS-Institut Stanislas și alții c. Franța 422199/98 și 51563/00, 27 mai 2004), aceasta a ajuns la o constatare de neîncălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție după ce a considerat că intervenția legiuitorului, pe deplin previzibilă, răspundea unei justificări evidente și imperative de interes general Problema ridicată în speță este în esență legată de procesul echitabil și, în opinia Curții, responsabilitatea statului este asumată atât în calitatea sa de legiuitor, dacă denaturează procesul sau influențează soluționarea judiciară a litigiului, cât și în calitatea sa de autoritate judiciară, ca urmare a încălcării procesului echitabil, inclusiv în cadrul litigiilor de drept privat dintre persoane. 35. Curtea amintește, de altfel, că, în litigiile care se opun unor interese cu caracter privat, cerința egalității armelor implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj net față de adversarul său (a se vedea în special Hotărârile Dombo Beheer B.V. c. Țările de Jos din 27 octombrie 1993, seria A n 274, p. 19, § 33 Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis, citată anterior, p. 81, § 46 Forrer-Niedenthal menționat anterior, § 65). 36. În circumstanțele cazului în care art. 87 din Legea nr. 96-314 din 12 aprilie 1996 excludea în mod expres din domeniul său de aplicare hotărârile judecătorești pronunțate în forță de lucru judecat, stabilise definitiv termenii dezbaterii prezentate instanțelor judecătorești, în mod retroactiv, în ceea ce privește ofertele de împrumuturi emise înainte de 31 decembrie 1994. 37. În consecință, adoptarea legii din 12 aprilie 1996 a reglementat de fapt fondul litigiului și a făcut inutilă orice continuare a procedurilor. 38. În aceste condiții, Curtea consideră că nu se poate vorbi despre egalitate de arme între cele două părți private, statul care a dat dreptate uneia dintre ele făcând să se adopte legea în litigiu. 39. În ceea ce privește motivul imperativ de interes general În decizia sa din 9 noiembrie 2009, Consiliul Constituțional a menționat acest lucru de către guvern și l-a rechemat în decizia sa. aprilie 1996, ar rezulta din necesitatea de a proteja echilibrul financiar al sistemului bancar și al activității economice în general. În ceea ce privește decizia Consiliului Constituțional, Curtea amintește că aceasta nu poate fi suficientă pentru a stabili conformitatea articolului 87 din Legea din 12 aprilie 1996 cu dispozițiile Convenției (Zelinski și Pradal și Gonzalez și altele), § 59 40. Curtea amintește, de asemenea, că, în principiu, un motiv financiar nu permite ca el însuși să justifice o astfel de intervenție legislativă (a se vedea în special Zielinski și Pradal și Gonzalez și altele, citată anterior, punctul 59). În orice caz, în cazul de față, nu există niciun element care să susțină argumentul potrivit căruia impactul ar fi fost atât de important încât echilibrul sectorului bancar și activitatea economică în general ar fi fost puse în pericol; se pare că senatorii nu au primit informații precise cu privire la acest aspect (punctul 26 de mai sus). În plus față de lipsa unei evaluări credibile a costurilor virtuale ale procedurilor în curs și viitoare, care nu au fost încă identificate, trebuie să se constate că problema se referă numai la anumite bănci, și anume cele care nu au respectat obligația prevăzută la articolul L. 312-8 din Codul de consum. Pe de altă parte, aceste bănci nu erau expuse direct la plata unor daune-interese sau a unor penalități, ci, în principal, la rambursarea sumelor încasate în prealabil de la clienții lor. De fapt, dacă profiturile instituțiilor în cauză ar fi putut suferi din cauza lipsei legii, nu se stabilește că supraviețuirea lor și, a fortiori 41. Având în vedere cele de mai sus, intervenția legislativă contestată, care soluționa definitiv, retroactiv, fondul litigiului dintre persoane fizice în fața instanțelor interne, nu era justificată de motive imperative de interes general. 42. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 43. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 400 EUR pentru prejudiciile materiale aferente chiriilor-creditelor plătite organismului de credit, costurilor de dosar prezentate pentru a obține închiderea dosarului de la organismul respectiv, precum și pierderilor financiare cauzate de vânzarea casei sale; de asemenea, solicită 150 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit timp de mai mult de 14 ani. 45. Guvernul susține că aceste pretenții sunt excesive și lipsite de orice legătură de cauzalitate cu motivul întemeiat pe o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și consideră că, în cazul în care Curtea constată o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, constatarea acestei încălcări ar constitui o satisfacție echitabilă pentru solicitant. Curtea arată că singura bază pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanțiile prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. Cu toate acestea, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul procesului în caz contrar, dar nu consideră că este rezonabil să se considere că persoana interesată a suferit o pierdere de șanse reale (a se vedea, printre altele, Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții, citată anterior, § 79 Lecarpentier c. Franța, nr. 67847/01, 14 februarie 2006, § 61 Arnolin și alte 24 c. Franța, 20127/03, 31795/03, 35937/03, 2185/04, 4208/04, 12654/04, 15466/04, 15612/04, 27549/04, 27552/04, 27554/04, 27560/04, 27566/04, 27572/04, 27586/04, 27588/04, 27593/04, 27599/04, 276202/04, 277605/04, 277615/04, 272632/04, 34409/04 și 12176/05, 9 ianuarie 2007, § 87). Curtea dorește să sublinieze că, în speță, jurisprudența Curții de Casație era, înainte de adoptarea legii în litigiu, favorabilă poziției reclamantului. Prin urmare, dacă nu s-ar fi produs nicio încălcare a convenției, situația reclamantului ar fi fost, probabil, diferită, din moment ce i s-ar fi acordat decăderea dreptului la interesele creditorului. Prin urmare, Curtea deduce că încălcarea convenției constatată în speță este susceptibilă să fi cauzat reclamantului o pagubă materială (a se vedea, mutatis mutandis, Arnolin și alte 24, citată anterior, punctul 87). Pentru a-l evalua pe acesta din urmă în lumina constatării la care a ajuns, Curtea consideră că trebuie să se bazeze pe dezbaterea prezentată în fața instanțelor interne cu privire la decăderea dreptului la dobândă, în special pe sumele solicitate în fața acestora de către solicitant. La ce se adaugă un prejudiciu moral, la care constatarea încălcării care figurează în prezenta hotărâre nu este suficientă pentru a remedia (ibidem . Statuind în echitate, Curtea consideră că ar trebui să se acorde reclamantului suma de 50 000 EUR. Cheltuieli și cheltuieli 47. Reclamantul solicită 9 776 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale. 48. Guvernul consideră că suma solicitată de solicitant este excesivă și propune alocarea unei sume maxime de 2 000 EUR. 49. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În plus, în cazul în care Curtea constată o încălcare a convenției, aceasta acordă reclamantului plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată pe care le-a prezentat în fața instanțelor naționale numai în măsura în care acestea au fost angajate pentru a preveni sau corecta încălcarea respectivă. 50. Curtea constată că, în cazul de față, numai cheltuielile angajate pentru a formula un recurs în casație sunt susceptibile de a corespunde acestei definiții. Cu toate acestea, reclamantul nu a furnizat nicio justificare pentru cheltuielile aferente acestei proceduri. În consecință, nu i se poate aloca nicio sumă în acest sens. Interese moratoriu 51. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 50 000 EUR (50 000 EUR) pentru prejudicii materiale și morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 iunie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
DUCRET c. FRANCE
(Requête n
o
40191/02)
ARRÊT
12 juin 2007
12/09/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Ducret c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
J.-P. Costa,
M
me
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 29 août 2006 et 22 mai 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
40191/02) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Patrick Ducret («
le requérant
»), a saisi la Cour le 2 novembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
E.
Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant alléguait en particulier la violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
4.
Par une décision du 29 août 2006, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant est né en 1961 et réside à Rozay-en-Brie.
6.
En février 1984, le requérant, artisan, se rapprocha de la société C., en vue de l'obtention d'un prêt immobilier pour l'acquisition d'un pavillon destiné à constituer son habitation principale.
7.
Le 16 mars 1984, cet établissement financier lui adressa une offre préalable de prêt, par application des dispositions de la loi n
o
79-596 du 13
juillet 1979 (relative aux contrats de prêt consentis pour financer un bien immobilier à usage d'habitation), dispositions ultérieurement intégrées dans le code de la consommation sous les articles L. 312-1 et suivants.
8.
Le requérant accepta l'offre de prêt et, par un acte notarié du 28 avril 1984, le prêt immobilier, d'un montant de 230
000 francs français (FRF), soit 35
063 euros (EUR), remboursable en cent quatre-vingts mensualités, fut contracté.
9.
Le requérant connut des difficultés pour faire face aux remboursements et, en septembre 1991, la société C. engagea à son encontre une procédure de saisie immobilière. Le requérant versa 50
000 FRF (soit 7
622 EUR) à la société C., qui abandonna la procédure et, en janvier 1992, proposa une renégociation du prêt. Ce réaménagement, aux termes duquel le requérant accepta de rembourser la somme de 306
160,83 FRF (soit 46
673,92 EUR) en quatre-vingt-six mensualités et au taux d'intérêt de 12,50
%, entra en vigueur en janvier 1993.
10.
Le 30 juillet 1993, le requérant assigna la société C. à comparaître devant le tribunal de grande instance de Paris. Se fondant sur l'article 5 de la loi du 13 juillet 1979, il fit valoir que la société C. n'avait pas joint de tableau d'amortissement à l'offre préalable de prêt du 16 mars 1984 et demanda en conséquence que l'établissement financier soit déchu, en application de l'article 33 de la même loi, de ses droits à intérêts du prêt et, partant, condamné à rembourser les montants indûment versés, soit 380
083 EUR) en principal.
11.
Par un jugement du 18 février 1994, le tribunal de grande instance débouta le requérant de ses demandes, considérant que l'offre de prêt du 16
mars 1984, qui mentionnait «
le montant du prêt, les conditions de mise à disposition, l'échéancier d'amortissement, le coût total du prêt de 447
684,88 francs au titre des intérêts et 1
650 francs au titre des frais d'ouverture de crédit et le taux effectif global de 17,50 %
», était conforme aux exigences de l'article 5 de la loi du 13 juillet 1979, et que le requérant, qui avait accepté la première offre de prêt, signé l'acte notarié du 28
mai 1984, et consenti au réaménagement du prêt, ne pouvait valablement soutenir qu'il n'était pas informé des conditions de ce prêt.
12.
Le requérant interjeta appel de ce jugement.
13.
Par un arrêt rendu le 19 décembre 1995, la cour d'appel de Paris confirma le jugement déféré, aux motifs suivants
:
«
Considérant que le 16 mars 1994, le C. a fait à Monsieur DUCRET une offre de prêt, soumis à la loi du 13 juillet 1979 et d'un montant de 230
000 frs remboursable en 15 ans
; que l'offre précisait que les 24 premiers mois, seule une partie serait remboursable à raison de 3
124,21 frs par mois et que sur les 156 mois restant, les remboursements comprendraient le capital et les intérêts et s'élèveraient à 3
353,63 frs durant 12 mois, 3
554,65 durant 12 mois, 3
732,44 frs durant 12 mois et 3
881,71 frs durant les 132 mois restant
; qu'elle précisait encore que le montant total des intérêts était évalué à 447
684,88 frs et que le taux du prêt était de 17,50
%, le taux effectif global étant de 18,75
%
; qu'il n'est pas contesté qu'aucun tableau d'amortissement précisant pour chaque échéance le montant affecté au paiement des intérêts n'a été annexé à l'offre ni au contrat de vente qui a suivi et a reproduit les termes de l'offre, sauf en ce qui concerne les douze premières échéances affectées au seul régime des intérêts
;
Mais considérant qu'en annonçant à son client le montant total des intérêts à verser, la durée du prêt, son taux et le montant global des échéances, la société C. a répondu suffisamment aux exigences de l'article L. 312-8 du code de la consommation qui impose seulement la mise à disposition de l'emprunteur d'un échéancier des remboursements, non obligatoirement présenté sous la forme d'un tableau d'amortissements
; que les indications, qui ont été portées à la connaissance de Monsieur DUCRET, lui permettaient d'apprécier immédiatement l'exacte réalité des modalités et du coût du prêt consenti
; que la société C. n'encourt pas la déchéance du droit aux intérêts
; (...)
»
14.
La cour d'appel condamna le requérant au paiement des dépens et de 4
000 FRF (soit 609,80 EUR) à la société C. au titre des frais irrépétibles.
15.
Le requérant se pourvut en cassation, se fondant sur la violation de l'article L. 312-8 du code de la consommation, qui avait repris l'article 5 de la loi du 13 juillet 1979.
16.
Alors que l'affaire était pendante devant la Cour de cassation, le Parlement adopta une loi n
o
96-314 «
portant diverses dispositions d'ordre économique et financier
» qui fut promulguée le 12 avril 1996 et dont l'article 87-I modifia des dispositions du code de la consommation relatives aux offres de prêt et ce, avec effet rétroactif, sous réserve des décisions de justice passées en force de chose jugée.
17.
Le pourvoi du requérant fut retiré du rôle de la Cour de cassation à la demande de la société C., devenue «
E.
», le requérant n'ayant pas exécuté l'arrêt frappé de pourvoi. Par des versements effectués de mai 1997 à juin 1999, le requérant régla les sommes mises à sa charge en appel, soit au total 17
730,94 EUR), et l'affaire fut réinscrite au rôle de la Cour de cassation par une ordonnance du 6
août 1999.
18.
Le requérant déposa des observations complémentaires et invoqua l'article 6 de la Convention et l'article du 1 Protocole n
o
1 pour contester le moyen de l'établissement financier tiré de la rétroactivité de la loi du 12
avril 1996.
19.
Par un arrêt rendu le 7 mai 2002, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant aux motifs que, selon les constatations de l'arrêt attaqué, «
l'offre litigieuse indiquait le montant variable des échéances de remboursement, leur périodicité, leur nombre et la durée du prêt
» et que, dès lors, «
cette offre, émise avant le 31
décembre 1994, était réputée régulière au regard des dispositions relatives à l'échéancier des amortissements par application de l'article
87-I de la loi du 12 avril 1996
».
20.
Parallèlement, une seconde procédure de saisie immobilière fut diligentée par la société E., au terme de laquelle, suivant jugement d'adjudication du 6 juillet 1998, le pavillon acquis par le requérant en 1984 fut vendu pour le prix principal de 230
000 FRF (soit 35
21.
Enfin, le 10 juin 2003, l'établissement financier assigna le requérant devant le tribunal de grande instance de Meaux aux fins d'obtenir le paiement du solde de sa créance, soit 363
339 EUR), demandant que soient ordonnées les opérations de compte, liquidation et partage de l'indivision existant entre le requérant et son épouse. Par un jugement rendu le 29 juin 2004, le tribunal fit droit à cette demande et ordonna préalablement la vente aux enchères du logement des époux. Le 25
novembre 2004, la société E. accepta la proposition du requérant de régler 20
000 EUR pour solde de tout compte, à condition que cette somme soit versée avant le 30 décembre suivant, faute de quoi la procédure se poursuivrait. Par une lettre datée du 17 décembre 2004, le requérant a informé la Cour qu'il avait exécuté cet accord.
II.
A.
Code de la consommation
22.
Les dispositions pertinentes du code de la consommation, section 3 intitulée «
le contrat de crédit
», se lisaient comme suit dans leur rédaction applicable avant la loi n
o
96-314 du 12 avril 1996
:
Article L. 312-7
«
Pour les prêts mentionnés à l'article L. 312-2, le prêteur est tenu de formuler par écrit une offre adressée gratuitement par voie postale à l'emprunteur éventuel ainsi qu'aux cautions déclarées par l'emprunteur lorsqu'il s'agit de personnes physiques.
»
Article L. 312-8
«
L'offre définie à l'article précédent
:
1º
Mentionne l'identité des parties, et éventuellement des cautions déclarées
;
2º
Précise la nature, l'objet, les modalités du prêt, notamment celles qui sont relatives aux dates et conditions de mise à disposition des fonds ainsi qu'à l'échéancier des amortissements
;
3º
Indique, outre le montant du crédit susceptible d'être consenti, et, le cas échéant, celui de ses fractions périodiquement disponibles, son coût total, son taux défini conformément à l'article L.
313-1 ainsi que, s'il y a lieu, les modalités de l'indexation
;
4º
Enonce, en donnant une évaluation de leur coût, les stipulations, les assurances et les sûretés réelles ou personnelles exigées, qui conditionnent la conclusion du prêt
;
5º
Fait état des conditions requises pour un transfert éventuel du prêt à une tierce personne
;
6º
Rappelle les dispositions de l'article L. 312-10.
Toute modification des conditions d'obtention du prêt, notamment le montant ou le taux du crédit, donne lieu à la remise à l'emprunteur d'une nouvelle offre préalable.
Toutefois, cette obligation n'est pas applicable aux prêts dont le taux d'intérêt est variable, dès lors qu'a été remise à l'emprunteur avec l'offre préalable une notice présentant les conditions et modalités de variation du taux.
»
B.
Jurisprudence de la Cour de cassation
23.
Par deux arrêts des 16 mars et 20 juillet 1994, la première chambre civile de la Cour de cassation a jugé que l'échéancier des amortissements, joint à l'offre préalable, devait préciser, pour chaque échéance, la part de l'amortissement du capital par rapport à celle couvrant les intérêts et que le non-respect de ces dispositions d'ordre public était sanctionné non seulement par la déchéance du droit aux intérêts pour le prêteur, mais encore par la nullité du contrat de prêt (Bull. civ. I, respectivement n
os
100 et 262
; dans le même sens, Civ. 1
ère
, arrêt du 18 mars 1997, Bull. civ. I, n
o
97).
24.
Après l'adoption de la loi du 12 avril 1996, des juges du fond avaient considéré que l'article 87-I de la loi était contraire à l'article 6 § 1 de la Convention, en ce que son application aux instances en cours portait atteinte au principe d'égalité des droits et à l'exigence du procès équitable puisqu'elle modifiait une donnée fondamentale du litige au détriment de l'une des parties
: la Cour de cassation a censuré cette position en cassant les arrêts concernés les 29 avril et 9 juillet 2003 (Civ. 1
ère
, pourvois n
os
00
‑
20062, 99-12031 et 99-15369).
C.
Loi n
o
96-314 du 12 avril 1996
25.
L'article 87 de la loi n
o
96-314 du 12 avril 1996 portant diverses dispositions d'ordre économique et financier prévoyait ce qui suit
:
«
o
de l'article L. 312-8 du même code, dès lors qu'elles ont indiqué le montant des échéances de remboursement du prêt, leur périodicité, leur nombre ou la durée du prêt, ainsi que, le cas échéant, les modalités de leurs variations.
II. – L'article L. 312-8 du code de la consommation est ainsi modifié
:
a)
Dans le troisième alinéa (2
o
) les mots
: «
ainsi qu'à l'échéancier des amortissements
» sont supprimés
;
b)
Il est inséré, après le troisième alinéa, un 2
o
bis
ainsi rédigé
:
2
o
bis
Comprend un échéancier des amortissements détaillant pour chaque échéance la répartition du remboursement entre le capital et les intérêts. Toutefois, cette disposition ne concerne pas les offres de prêts à taux variable.
»
D.
Travaux parlementaires – extraits
26.
Extraits des débats tenus au Sénat lors de l'examen de la loi litigieuse
:
-
«
Force est d'abord de constater que le premier arrêt de la Cour de cassation posant problème date du 16 mars 1994. Or, nous sommes le 21 mars 1996. Personne ici, parmi ceux qui s'intéressent au sujet, n'a reçu la moindre information, le moindre état de situation de la part des organismes concernés, pour nous indiquer qu'il y avait un risque et pour nous permettre d'en évaluer l'importance (...)
Dans les contacts qu'il m'a été possible d'avoir avec eux tout récemment, ils n'invoquent encore que des données très vagues, M. le Rapporteur s'en est d'ailleurs très franchement fait l'écho. Mais nous ne disposons, aujourd'hui, d'aucune donnée permettant de vérifier le caractère crédible du risque financier invoqué. J'observe que lors de ces derniers contacts, aujourd'hui même, les représentants officiels de cette profession ont omis de nous rappeler les limites procédurales qui, de toute façon, empêchent un grand nombre d'emprunteurs de faire jouer leurs droits
» (intervention de M. le sénateur Alain Richard,
J.O. Débats Sénat
, 21
mars 1996, p. 1683).
-
«
Contrairement à ce que laissent supposer certains professionnels du crédit, sont concernées, non pas toutes les banques mais une infime minorité d'entre elles
: celles qui n'ont pas respecté la loi
» (intervention de M
me
le sénateur Marie
‑
Claude
Beaudeau,
J.O. Débats Sénat
, 21 mars 1996, p. 1684).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
27.
Le requérant, qui se plaint de l'adoption de la loi du 12 avril 1996 et de son application rétroactive par les juridictions internes, invoque en substance l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont rédigés comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Thèses des parties
28.
Le Gouvernement rappelle, en premier lieu, les grandes lignes de la jurisprudence de la Cour en matière de validations législatives et cite, à cet égard, les arrêts
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce
du 9
décembre 1994, série A n
o
301-B
;
Papageorgiou c. Grèce
du 22
octobre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
;
National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni
du 23 octobre 1997,
Recueil
;
Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France
[GC], n
os
24846/94 et 34165/96 à 34173/96, CEDH 1999-VII, et
Forrer-Niedenthal c.
Allemagne
, n
o
47316/99, 20 février 2003. Il considère qu'il existe une différence majeure entre ces précédentes affaires et la présente espèce
: l'Etat n'est pas partie au litige et ne défend en aucune manière ses intérêts propres. Les pouvoirs publics sont restés extérieurs aux procédures et neutres à l'égard des parties. Le nouveau régime juridique issu de la loi du 12 avril 1996 s'applique aux relations entre emprunteurs et établissements bancaires, à des rapports de droit privé. Par ailleurs, cette loi n'est pas «
une loi de circonstance
» destinée à s'immiscer dans des relations contractuelles préexistantes ou dans la bonne administration de la justice, puisqu'elle ne visait qu'à limiter, de façon générale, la portée de l'interprétation jurisprudentielle de la notion «
d'échéancier des amortissements
», intervention purement normative qui relève de la compétence naturelle du législateur.
29.
En l'absence d'implication de l'Etat dans le litige, le Gouvernement rappelle que la Cour a jugé que des motifs d'intérêt général peuvent rendre légitime l'intervention du pouvoir législatif dans le déroulement d'une instance judiciaire en cours (
Forrer-Niedenthal
, précité). Or, en l'espèce, un tel motif d'intérêt général, très clairement rappelé par le Conseil constitutionnel dans une décision du 9 avril 1996, existait bien. La nouvelle loi avait pour objectif de sauvegarder l'équilibre financier du système bancaire, afin de ne pas mettre en péril l'activité économique en général, ce que jugea également la Cour de cassation dans son arrêt du 29 avril 2003.
30.
La loi du 12 avril 1996 poursuivait donc un but légitime et sa disposition litigieuse n'emportait en outre aucune conséquence excessive puisque, d'une part, elle ne remettait pas en cause les décisions passées en force de chose jugée et que, d'autre part, elle ne réputait régulières que certaines offres de prêts émises préalablement (c'est-à-dire celles qui, au regard du contenu de l'échéancier des amortissements, n'étaient pas totalement conformes à l'interprétation que la jurisprudence avait donnée de cette notion avant la loi nouvelle). Le législateur est donc intervenu de façon raisonnable et proportionnée.
31.
Le requérant conteste cette thèse et fait valoir que la rétroactivité de la loi n'était pas justifiée par l'intérêt général et constitue un abus de pouvoir et une atteinte à l'équité de la justice.
B.
Appréciation de la Cour
32.
La Cour réaffirme que si, en principe, le pouvoir législatif n'est pas empêché de réglementer en matière civile, par de nouvelles dispositions à portée rétroactive, des droits découlant de lois en vigueur, le principe de la prééminence du droit et la notion de procès équitable consacrés par l'article
6 s'opposent, sauf pour d'impérieux motifs d'intérêt général, à l'ingérence du pouvoir législatif dans l'administration de la justice dans le but d'influer sur le dénouement judiciaire du litige (
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis
, précité, p. 82, § 49
;
Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres
, précité, § 57).
33.
En l'espèce, la Cour constate que l'Etat n'était pas partie à la procédure judiciaire lors de l'intervention législative litigieuse. Cependant, la Cour estime que sa jurisprudence (voir, notamment, les arrêts
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis
,
précité
;
Papageorgiou
, précité
;
National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society
, précité
;
Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres,
précité
;
Anagnostopoulos et autres c. Grèce
, n
o
;
Crișan c. Roumanie
, n
o
42930/98, 27 mai 2003) va au-delà des litiges dans lesquels l'Etat est partie. Ainsi, dans son arrêt
OGIS-Institut Stanislas et autres c. France
(n
os
42219/98 et 54563/00, 27 mai 2004), elle est parvenue à un constat de non-violation de l'article 6 § 1 de la Convention après avoir jugé que «
l'intervention du législateur, parfaitement prévisible, répondait à une évidente et impérieuse justification d'intérêt général
» (§ 72), et non en raison du fait que l'Etat n'était pas directement partie au litige.
34.
Le problème posé en l'espèce relève fondamentalement du procès équitable et, de l'avis de la Cour, la responsabilité de l'Etat est encourue tant en sa qualité de législateur, s'il fausse le procès ou influe sur le dénouement judiciaire du litige, qu'en sa qualité d'autorité judiciaire, du fait des atteintes au procès équitable et ce, y compris dans le cadre des litiges de droit privé entre particuliers.
35.
La Cour rappelle d'ailleurs que dans des litiges opposant des intérêts de caractère privé, l'exigence de l'égalité des armes implique l'obligation d'offrir à chaque partie une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir notamment les arrêts
Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas
du 27 octobre 1993, série A n
o
274, p. 19, § 33
;
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis
, précité, p. 81, § 46
;
Forrer-Niedenthal
,
précité, § 65).
36.
Dans les circonstances de l'espèce, si l'article 87 de la loi n
o
96-314 du 12 avril 1996 excluait expressément de son champ d'application les décisions de justice passées en force de chose jugée, il fixait définitivement les termes du débat soumis aux juridictions de l'ordre judiciaire et ce, de manière rétroactive s'agissant d'offres de prêts émises avant le 31
décembre 1994.
37.
En conséquence, l'adoption de la loi du 12 avril 1996 réglait en réalité le fond du litige et rendait vaine toute continuation des procédures.
38.
Dans ces conditions, la Cour estime que l'on ne saurait parler d'égalité des armes entre les deux parties privées, l'Etat ayant donné raison à l'une d'elles en faisant adopter la loi litigieuse.
39.
Quant à l'«
impérieux motif d'intérêt général
», évoqué par le Gouvernement et rappelé par le Conseil constitutionnel dans sa décision du 9
avril 1996, il résulterait de la nécessité de sauvegarder l'équilibre financier du système bancaire et de l'activité économique en général. S'agissant de la décision du Conseil constitutionnel, la Cour rappelle qu'elle ne saurait suffire à établir la conformité de l'article 87 de la loi du 12 avril 1996 avec les dispositions de la Convention (
Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres,
précité, § 59
)
.
40.
La Cour rappelle également qu'en principe un motif financier ne permet pas à lui seul de justifier une telle intervention législative (voir, notamment,
Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres,
précité, § 59). En tout état de cause, en l'espèce, aucun élément ne vient étayer l'argument selon lequel l'impact aurait été d'une telle importance que l'équilibre du secteur bancaire et l'activité économique en général auraient été mis en péril. Les sénateurs eux-mêmes, semble-t-il, n'ont pas reçu d'informations précises à ce sujet (paragraphe 26 ci-dessus). Outre l'absence d'évaluation crédible du coût virtuel des procédures en cours et futures, lesquelles n'ont pas davantage été recensées, force est de constater que la question ne concernait que certaines banques, à savoir celles qui n'avaient pas respecté l'obligation prévue par l'article L. 312-8 du code de la consommation. Par ailleurs, ces banques n'étaient pas directement exposées à un paiement de dommages-intérêts ou de pénalités, mais principalement à un remboursement de sommes préalablement perçues de leurs clients. De fait, si les bénéfices des établissements concernés auraient pu souffrir de l'absence de loi, il n'est pas établi que leur survie et,
a fortiori
, l'équilibre général de l'économie nationale, auraient été menacés.
41.
Compte tenu de ce qui précède, l'intervention législative litigieuse, qui réglait définitivement, de manière rétroactive, le fond du litige opposant des particuliers devant les juridictions internes, n'était pas justifiée par d'impérieux motifs d'intérêt général.
42.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
43.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
44.
Le requérant réclame 226
400 EUR au titre de son préjudice matériel correspondant aux loyers-crédits versés à l'organisme prêteur, aux frais de dossier exposés afin d'obtenir la clôture du dossier auprès de cet organisme, ainsi qu'aux pertes financières occasionnées par la vente de sa maison. Il demande également 150
000 EUR au titre du préjudice moral subi pendant plus de quatorze ans.
45.
Le Gouvernement soutient que ces prétentions sont excessives et dépourvues de tout lien de causalité avec le grief tiré d'une violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Il considère que si la Cour constatait une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, le constat de cette violation constituerait une satisfaction équitable pour le requérant.
46.
La Cour relève que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans le fait que le requérant n'a pu jouir des garanties de l'article 6 § 1 de la Convention. La Cour ne saurait certes spéculer sur ce qu'eût été l'issue du procès dans le cas contraire, mais n'estime pas déraisonnable de penser que l'intéressé a subi une perte de chances réelles (voir, notamment,
Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres
, précité, § 79
;
Lecarpentier c. France
, n
o
67847/01, 14 février 2006, § 61
;
Arnolin et 24 autres c. France
, n
os
20127/03, 31795/03, 35937/03, 2185/04, 4208/04, 12654/04, 15466/04, 15612/04, 27549/04, 27552/04, 27554/04, 27560/04, 27566/04, 27572/04, 27586/04, 27588/04, 27593/04, 27599/04, 27602/04, 27605/04, 27611/04, 27615/04, 27632/04, 34409/04 et 12176/05, 9 janvier 2007, § 87). La Cour tient à souligner qu'en l'espèce la jurisprudence de la Cour de cassation était, avant l'adoption de la loi litigieuse, favorable à la position du requérant. Il en résulte que si aucune violation de la Convention ne s'était produite, la situation du requérant aurait vraisemblablement été différente, dès lors que la déchéance du droit aux intérêts du prêteur lui aurait été accordée. Partant, la Cour en déduit que la violation de la Convention constatée en l'espèce est susceptible d'avoir causé au requérant un dommage matériel (voir,
mutatis mutandis,
Arnolin et 24 autres
, précité, § 87). Afin d'évaluer ce dernier à la lumière du constat auquel elle est parvenue, la Cour estime qu'il convient de se fonder sur le débat soumis devant les juridictions internes relatif à la déchéance du droit aux intérêts, et notamment sur les montants sollicités devant elles par le requérant. A quoi s'ajoute un préjudice moral, auquel le constat de violation figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier (
ibidem
). Statuant en équité, la Cour estime qu'il convient d'accorder au requérant la somme de 50
B.
Frais et dépens
47.
Le requérant réclame 9
776 EUR au titre des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales.
48.
Le Gouvernement estime que le montant réclamé par le requérant est excessif et propose de lui allouer une somme maximale de 2
49.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, lorsque la Cour constate une violation de la Convention, elle n'accorde au requérant le paiement des frais et dépens qu'il a exposés devant les juridictions nationales que dans la mesure où ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation.
50.
La Cour note qu'en l'espèce seuls les frais engagés afin de former un pourvoi en cassation sont susceptibles de correspondre à cette définition. Cependant le requérant n'a fourni aucun justificatif pour les frais relatifs à cette procédure. En conséquence, aucune somme ne saurait lui être allouée à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
51.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 50
000 EUR (cinquante mille euros) au titre des préjudices matériel et moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 juin 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
Greffière
Présidente