SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ASNAR c. FRANȚA (solicitarea nr. 12316/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 octombrie 2007 DEFINITIVF 18/01/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Asnar c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Biersan J.-P. Costa mes Fura-Sandström Gyulumyan Ziemele, Berro-Lefevre, judecători și al dlui S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 27 septembrie 2007, înmânează hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 12316/04) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl. Claude Asnar, reclamantul, a sesizat Curtea la 25 martie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul a susținut încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. La 10 noiembrie 2006, președintele Camerei a decis să comunice cererea guvernului, prevalând de art. 29 alineatul (3) din Convenție, el a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cazului. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează (a se vedea, de asemenea, Asnar c. France 57030/00, Hotărârea din 17 iunie 2003). Reclamantul era profesor de colegiu. În octombrie 1988, a solicitat rectorului Academiei de Bordeaux posibilitatea de a se pensiona la 55 de ani, în loc de 60 de ani, cu pensie imediată. octombrie 1988, rectorul a respins cererea sa, pe motiv că nu totaliza 15 ani de servicii active în conformitate cu articolul L. 24 din Codul pensiilor civile și militare. În fața Tribunalului Administrativ din Pau, reclamantul a susținut că serviciul militar pe care îl efectuase în Algeria în perioada 1 noiembrie 1959-30 aprilie 1961, înainte de a fi apoi menținut sub steaguri până la 31 octombrie 1961, trebuia asimilat serviciilor active în sensul articolului menționat anterior și, astfel, totaliza 15 ani de servicii active, nu 13 ani și șase luni, așa cum pretindea administrația. Prin hotărârea din 29 ianuarie 1991, instanța menționată a acceptat cererea reclamantului și a considerat că perioada din 1 noiembrie 1959-30 aprilie 1961 (durata legală a serviciului militar al reclamantului) trebuia luată în considerare la deschiderea drepturilor la pensie începând cu vârsta de 55 de ani, întrucât reclamantul nu a fost radiat din cadre în această perioadă și a continuat să primească tratament. 10. În executarea acestei hotărâri, ministrul educației naționale a luat un decret, la 31 august 1991, care l-a autorizat pe solicitant să-și exercite drepturile la pensie cu satisfacție imediată a pensiei sale și să-l radieze din cadrele profesorilor. În consecință, persoana interesată a fost înscrisă în Cartea Mare a Datoriei Publice printr-un decret al ministrului Economiei din 14 octombrie 1991. La 12 aprilie 1991, ministrul educației naționale i s-a acordat și i-a plătit o pensie de pensie începând cu 1 octombrie 1991. Prin hotărârea din 20 octombrie 1999, Consiliul de Stat a anulat hotărârea din 29 ianuarie 1991 și l-a exonerat pe reclamant de cererea sa. El și-a prezentat astfel decizia Considerând că (...) [reclamantul] (...), care a intrat la școala normală la 1 octombrie 1954, a fost numit profesor stagiar la 1 octombrie 1955 și a fost ales începând cu 1 octombrie 1955 ianuarie 1957, a susținut în fața Tribunalului Administrativ din Pau că serviciul militar pe care l-a efectuat în perioada 1 noiembrie 1959-30 aprilie 1961, înainte de a fi apoi menținut sub steaguri până la 31 octombrie 1961, ar trebui să fie asimilat serviciilor active sau categoriei B, în sensul articolului L. 24 (...) din Codul pensiilor civile și militare, și astfel, ar totaliza la 1 octombrie 1969, data integrării sale în corpul profesorilor generali din colegiu, 15 ani de servicii active și nu 13 ani și șase luni, după cum pretindea administrația. Considerând că, pentru a fi admis la cererea dlui Asnar, primii judecători au arătat că domnul Asnar a depus la dosar documente care să ateste că nu a fost radiat din cadre în perioada 1 noiembrie 1959-30 aprilie 1961, durata legală a serviciului militar al persoanei în cauză și că a continuat să primească tratamentul său în această perioadă ; că au dedus din aceasta că dl Asnar poate pretinde în mod legal ca această perioadă să fie luată în considerare la deschiderea dreptului său la pensie de la vârsta de 55 de ani Considerând că sunt asimilabile unor servicii active anumite servicii militare realizate după intrarea lor în cadre de către agenți aparținând serviciilor active sau din categoria B care au continuat pe durata acestor servicii militare să facă parte din cadre, să le colecteze tratamentul și să concureze pentru avansare Totuși, acest avantaj nu poate fi extins la serviciul militar legal, perioadă în care funcționarul încetează să mai aparțină cadrului, nu primește tratament civil și nu efectuează nici o plată a reținerilor pentru pensii considerate în plus, decât în temeiul art. 46 din Ordonanța din 4 februarie 1959 privind statutul general al funcționarilor: funcționarul încorporat într-o formare militară pentru timpul său de serviciu legal este plasat într-o poziție specială de mai jos sub steaguri . El a pierdut apoi prelucrarea sa de activitate și nu percepe decât soldul său militar ; numai domnul Asnar, încorporat la 1 noiembrie 1959 într-o formare militară pentru timpul său de serviciu legal, a fost plasat în poziția mai jos sub steaguri ; că, în acest sens, persoana în cauză și-a pierdut tratamentul; că circumstanța în care a primit o indemnizație diferențială între 1 mai și 31 octombrie 1961, perioada în care a fost menținut sub steaguri în calitate de funcționar mobilizat și care a fost luat în considerare la deschiderea drepturilor sale la pensie, nu are nicio influență asupra soluției litigiului, care se referă numai la perioada de serviciu legal ;că, prin hotărârea atacată, Tribunalul Administrativ din Pau a ținut seama în mod greșit de durata legală a serviciului militar al dlui Asnar pentru a-și aprecia dreptul la pensie de la vârsta de 55 de ani. 13. În executarea acestei hotărâri, ministrul Economiei, Finanțelor și Industriei a luat, la 31 ianuarie 2000, la propunerea ministrului Educației Naționale, un decret de anulare a pensiei civile de pensie a reclamantului începând cu 1 octombrie 1991. Prin decretul din 7 februarie 2000, același ministru i-a acordat reclamantului o nouă pensie care a intrat în vigoare la 9 mai 1996, data aniversării celei de-a șasea aniversări a acestuia din urmă. Astfel, reclamantului i s-a cerut să restituie 805 037 de franci ( 14. La 7 iulie 2003, Consiliul reclamantului a trimis o scrisoare președintelui celei de-a 9-a subsecțiuni a secțiunii din litigiul Consiliului de Stat care a trebuit să cunoască cazul, în care dorea să obțină o copie a dosarului de instrucțiuni al acțiunii sale. Ca răspuns, printr-o scrisoare din 27 octombrie 2003, președintele a indicat că istoricul dosarului arăta că două memorii nu fuseseră comunicate reclamantului înainte de hotărârea cauzei la 20 octombrie 1999. Aceasta era, pe de o parte, o memorare a ministrului economiei, finanțelor și industriei din 1 decembrie 1997, în care acesta era asociat. observațiile și concluziile prezentate de Ministerul Educației Naționale (...) care tind să anuleze hotărârea pronunțată la 29 ianuarie 1991 de Tribunalul Administrativ din Pau în favoarea domnului Asnar. Pe de altă parte, acesta a fost un memoriu în replică al ministrului Educației Naționale din 22 decembrie 1997 care a răspuns la memoriul în apărare al reclamantului din 28 octombrie 1991 și în care ministrul a dorit să aducă la cunoștință anumite afirmații Acesta a susținut că situația că clasificarea reclamantului în corpul profesorilor a fost modificată în timp ce își îndeplinește obligațiile militare nu afectează natura serviciilor și că, știind că timpul petrecut sub steaguri era valabil pentru avansare, reclamantul a făcut obiectul unei reclasificări, la fel ca toți profesorii în funcție de data de 30 aprilie 1961, cu efect de la 1 ianuarie 1961. mai 1961 în condițiile prevăzute la art. 7 din Decretul nr. 61-1012 din 7 septembrie 1961. În plus, acesta a susținut că, în cazul în care persoana în cauză nu ar fi fost radiată din cadrul profesorilor la apelul său sub steaguri, acesta ar fi fost totuși plasat în afara corpului său de origine fără a percepe un tratament, contrar celor afirmate de acesta, și a susținut pe acest din urmă punct că documentul elaborat de solicitant nu stabilise absolut că, în anul 1961, primise remunerația aferentă gradului său. Poșta, pentru a explica motivele acestei necomunicații, a precizat în continuare următoarele: cititul acestor documente mă face să vă dau următoarele detalii: 1) Memoria ministrului Economiei, Finanțelor și Industriei, înregistrată la 1 Decembrie 1997, nu este un memoriu în apărare din punct de vedere juridic, ci este vorba despre observațiile acestui ministru ca răspuns la comunicarea care i-a fost făcută în recursul ministrului Educației Naționale. Sistemul informatic al Consiliului de Stat este cel care, din motive de simplificare, este clasat într-o rubrică comună 2) Memoria ministrului Educației Naționale, înregistrată la 22 decembrie 1997, este într-adevăr un memoriu în replică care răspunde memoriului în apărare al dlui Asnar. 3) Motivele pentru necomunicarea acestor memorii dlui Asnar apar la citirea lor. (a) Memoria ministrului Economiei (...) se limitează la asocierea la scrisurile ministrului Educației Naționale. (b) În ceea ce privește memoriul în replică al reclamantului, pârâtului i se comunică numai dacă conține elemente care pot influența soluția la litigiu. Se pare că Consiliul de Stat a considerat că memoriul în replică al ministrului educației naționale, având în vedere caracterul său scurt, nu aducea elemente noi. 16. Anterior, în decembrie 2000, reclamantul a solicitat celor doi miniștri menționați anterior să raporteze decretul din 31 ianuarie 2000 și să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care îl considera a fi suferit ca urmare a amânării pensiei sale la 9 Mai 1996. În urma respingerii cererii sale, la 25 ianuarie și 20 martie 2001, reclamantul, pe de o parte, sesizează instanța administrativă din Pau, care a înaintat cererea Tribunalului Administrativ din Bordeaux. Prin hotărârea din 20 decembrie 2005, această ultimă instanță a fost parțial îndreptățită la cererile reclamantului și a condamnat statul să îi plătească 120 2000 EUR pentru repararea prejudiciului material suferit și 11 000 EUR pentru prejudicii morale. Procedura este pendinte în fața Curții de Administrație de Apel din Bordeaux. Pe de altă parte, la 7 februarie 2004, reclamantul sesizează judecătorul cu privire la acțiunile Tribunalului Administrativ din Bordeaux în scopul, în special, de a suspenda executarea celor două decizii de respingere din 25 ianuarie și 20 martie 2001 printr-o decizie din 4 martie 2004, judecătorul recursurilor a acceptat cererea reclamantului până la luarea unei hotărâri de fond de către judecător cu privire la excesul de putere. ÎN DREPT CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 17. Reclamantul se plânge de necomunicarea celor două memorii menționate anterior în procedura în fața Consiliului de Stat. El consideră că litigiul din cadrul Consiliului de Stat nu a fost interesat decât de Ministerul Educației Naționale și susține că intervenția Ministerului Economiei și Finanțelor în cursul instanței i-a adus prejudicii și ar fi trebuit să fie adusă la cunoștința acestuia în măsura în care acest minister însărcinat cu lichidarea pensiei sale viza de fapt pregătirea retrocesionării sumelor pe care le lichidase de la pensionarea sa, în ipoteza unei anulări a hotărârii Tribunalului Administrativ din Pau din 29 ianuarie 1991. În acest sens, subliniază că anularea a fost efectiv pronunțată și că a făcut obiectul unei proceduri de recuperare pe care a contestat-o în fața Tribunalului Administrativ din Bordeaux. În consecință, reclamantul consideră că, dacă ar fi fost informat cu privire la intervenția Ministerului Economiei și Finanțelor, ar fi putut invoca în fața Consiliului de Stat argumentele pe care le dezvoltă astăzi în fața Tribunalului Administrativ din Bordeaux și care au luat convingerea judecătorului cu privire la recurs în fața aceleiași instanțe. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 18. Guvernul se opune acestei teze. Cu privire la admisibilitatea 19. Guvernul excită nerespectarea termenului de șase luni și susține că procedura internă în cauză a găsit un rezultat în decizia din 20 octombrie 1999 a Consiliului de Stat și că reclamantul a sesizat Curtea cu privire la cauza sa la 25 martie 2004, adică la mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. 20. Recurentul, reținând cronologia faptelor, consideră că nu a avut cunoștință de necomunicarea memoriilor în cauză decât la 28 octombrie 2003, adică în termen de șase luni înainte de sesizarea Curții. 21. Curtea amintește că termenul de șase luni începe fie de la decizia finală în cadrul epuizării căilor de atac interne ( Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit (dec.), nr. 46477/99, decizia din 7 iunie 2001), fie de data la care au avut loc faptele incriminate sau de la data la care persoana în cauză a fost direct afectată de faptele în cauză, a avut cunoștință sau ar fi putut avea cunoștință de acestea (Gongadze c. Ucraina, nr 45678/98, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, § 155). În speță, Comisia constată că reclamantul nu a avut cunoștință de faptele pe care le denunță în cadrul cererii sale decât la primirea scrisorii președintelui celei de a 9-a subsecțiunea secțiunii din litigiul Consiliului de Stat din 27 octombrie 2003 și pe care l-a sesizat Curtea la 25 martie 2004, fie în termenul de șase luni prevăzut în art. 35 alin. (1) din Convenție. Această constatare este suficientă pentru a respinge excepția de inadmisibilitate ridicată de guvern. Curtea constată, de asemenea, că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fondul Tezei părților 22. Guvernul nu contestă faptul că cele două memorii din 1 și 22 În decembrie 1997 nu au fost comunicate reclamantului, cu condiția ca acest lucru să nu aducă atingere cerințelor art. 6 alin. În decembrie 1997, ministrul Economiei și Finanțelor se limitează să se asocieze cu primele documente ale ministrului Educației Naționale și nu aduce niciun element nou în litigiu, iar cel din 22 decembrie 1997 nu conține nici un element care ar putea influența soluția la litigiu. Reamintește că decizia Consiliului de Stat se baza pe imposibilitatea de a lua în considerare perioada serviciului militar legal efectuat de solicitant în calculul serviciului său activ în funcția publică, deoarece acesta se afla în poziția de sub steaguri. Punctul în litigiu se referea, prin urmare, la calificarea care trebuie acordată unei indemnizații diferențiale pe care reclamantul a continuat să o primească pe durata serviciului său militar, întrucât Consiliul de Stat a considerat că această compensație nu constituie un tratament de activitate, serviciul militar neputând astfel să fie inclus în perioada de serviciu activ. Acesta susține că istoricul memoriilor arată că argumentele au fost prezentate de ministrul educației naționale în memoriul său introductiv al instanței și că, prin urmare, memoriul din 22 decembrie 1997 nu aducea niciun element nou care ar putea influența soluționarea litigiului, motiv pentru care președintele celei de a 9-a subsecțiunea a considerat că nu este necesar să se comunice aceste două memorii reclamantului. Guvernul adaugă că posibilitatea de a replica acestor două memorii nu ar fi modificat rezultatul litigiului; reamintește că Curtea a statuat deja că contradicția în sensul articolului 6 alineatul (1) nu are un caracter absolut, ci trebuie să se bazeze pe elemente care au un domeniu real de aplicare și citează în acest sens Hotărârea Verdu Verdu c. Spania din 15 februarie 2007. În cele din urmă, consideră că reclamantul nu precizează în ce măsură lipsa unui răspuns la memoriile în litigiu i-a cauzat un prejudiciu în apărarea cauzei sale în fața Consiliului de Stat. 23. Reclamantul precizează că în fața Consiliului de Stat nu a solicitat în niciun moment o compensație, deoarece nu a riscat nici un prejudiciu material. Pe de altă parte, intervenția ministrului economiei în procedură a fost extrem de importantă, deoarece prejudiciul putea fi diferit și a fost diferit, deoarece ministrul respectiv a ordonat retrocesiunea a cinci ani de pensie. Reclamantul susține că, în aceste condiții, ar fi putut solicita o compensație, cum ar fi cea pe care Tribunalul Administrativ din Bordeaux i-a acordat-o cu titlu provizoriu. El consideră că posibilitatea de a răspunde acestor două memorii ar fi modificat rezultatul litigiului, contrar celor susținute de guvern, în măsura în care acest lucru l-ar fi evitat. o sancțiune materială, de altfel, care nu este prevăzută în măsurile de punere în aplicare a hotărârii Consiliului de Stat Evaluare a Curții 24. În materie penală și civilă, garanțiile procesului echitabil implică, conform principiului contradictoriu, dreptul părților la proces de a lua cunoștință de orice document sau observație prezentată judecătorului și de a o discuta, dacă este cazul (a se vedea, printre altele, Lobo Machado c. Portugalia, Hotărârea din 20 februarie 1996, Rec., 1996 I, p. 206-207, § 31, Vermeulen c. Belgia , Hotărârea din 20 februarie 1996, Rec., 1996, I, p. 234, § 33, Nideröst-Huber c. Elveția , Hotărârea din 18 februarie 1997, Rec., 1997 I, p. 108, § 24, și Kress c. Franța [GC], n 39594/98, § 74, CEDO 2001 VI 25. Într-o serie de cauze referitoare la Elveția, Curtea a declarat, de asemenea, că efectul real al observațiilor prezentate instanței nu contează și că părțile la un litigiu trebuie să aibă posibilitatea, în principiu, să indice dacă consideră că un document solicită observații din partea lor (a se vedea Ziegler c. Elveția, nr 3349/99/96, 21 februarie 2002 Contardi c. Elveția, n 7020/02, 12 iulie 2005 Spang c. Elveția , n 45228/99, 11 octombrie 2005 și Ressegatti c. Elveția , n 17671/02, 13 iulie 2006). În măsura în care art. 6 alineatul (1) vizează, în primul rând, protejarea intereselor părților și ale bunei administrări a justiției, Curtea a subliniat, de asemenea, că există în special încrederea justițiabililor în funcționarea justiției, această încredere bazându-se, printre altele, pe asigurarea faptului că s-a putut exprima pe orice parte a dosarului (a se vedea Nederöst-Huber) § 27 și 29 și Ziegler, citată anterior, punctul 38). 26. Desigur, după cum subliniază guvernul, dreptul la o procedură contradictorie nu are un caracter absolut, iar extinderea sa poate varia în special în funcție de specificul procedurilor în cauză. Într-adevăr, în câteva cazuri cu circumstanțe foarte speciale, Curtea a considerat că necomunicarea unei înscrisuri a procedurii și imposibilitatea reclamantului de a o discuta nu aducea atingere echității procedurii, în măsura în care aceasta a considerat că această posibilitate nu ar fi avut niciun impact asupra rezultatului litigiului și în care soluția juridică reținută nu era prea adecvată pentru a fi discutată (a se vedea Sare c. France , n 39765/04, 21 martie 2006, § 19, Stepinska c. France , n 1814/02, 15 iunie 2004 și P.D. c. France , n 54730/00), Verdu și Verdu c. Spania , n 43432/02, 15 februarie 2007). 27. Or, Curtea este de părere că astfel de circumstanțe nu sunt pe deplin reunite în acest caz. Desigur, memoriul ministrului economiei din 1 În decembrie 1997, limitându-se la menționarea în câteva rânduri a faptului că se asocia cu observațiile și concluziile prezentate de Ministerul Educației Naționale, nu părea a priori să aibă vreun impact asupra soluției juridice a litigiului; aceasta a fost diferită de memoriul în replică din 22 decembrie 1997 al ministrului Educației De fapt, în pofida faptului că au fost scurte, un aviz motivat cu privire la temeinicia pretențiilor reclamantului, fără ca acesta din urmă să cunoască (Ziegler, citată anterior, punctul 38). 28. În aceste condiții, Curtea consideră că respectarea dreptului la un proces echitabil, luat din perspectiva în special a respectării principiului contradictoriei, impune ca reclamantul să fie pârât în recursul cu privire la dreptul de a prezenta comentariile sale în răspuns la memoriul ministrului educației naționale sau, cel puțin, să fie informat cu privire la aceasta pentru a decide, dacă este cazul, să le răspundă. Cu toate acestea, această posibilitate nu i-a fost acordată; prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 727 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și 16 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit, la care adaugă 16 000 EUR pentru tulburări în condițiile de existență. 31. Guvernul consideră că prejudiciile invocate nu sunt stabilite și că acestea nu au obiectat cu presupusa încălcare a articolului 6 alineatul (1) și că, în cazul în care ar trebui reținută o încălcare a articolului 6 alineatul (1), acesta consideră că singura sa constatare ar merita despăgubiri. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura contestată ar fi dus dacă încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție nu ar fi avut loc (a se vedea, de exemplu, Mantovanelli c. Franța, Hotărârea din 18 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 438, punctul 40) Prin urmare, este oportun să se respingă pretențiile reclamantului în ceea ce privește prejudiciul material pretins. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că acesta este suficient de reparat prin constatarea încălcării convenției la care aceasta ajunge. Comisioane și cheltuieli de judecată 33. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 588 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 3 588 EUR pentru cei implicați în fața Curții. El prezintă o notă de plată a avocatului său din 21 mai 2007 și care poartă sumele menționate. 34. Guvernul consideră că reclamantul are doar dreptul de a solicita plata sumelor angajate pentru litigiul său în fața Curții, sub rezerva prezentării de documente justificative și a caracterului rezonabil al acestor onorarii. Comitetul consideră că suma solicitată de solicitant pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată este în mod evident excesivă și propune ca reclamantul să aloce 500 EUR numai pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 35. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA Declară, în unanimitate, cererea admisibilă Dită, cu șase voturi împotrivă, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată faptul că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciile morale; Spune, cu șase voturi împotrivă, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 18 octombrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Module Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din regulament, expunerea opiniei dizidente a dlui J.-P. Costa. B.M.Z. S.Q. Opinia dizidentă a dlui Costa, în general echilibrată în aprecierea sa a garanțiilor procesului echitabil, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se îndepărtează uneori de acest punct de echilibru, cel mai adesea într-un sens excesiv de formal. Această hotărâre este un exemplu surprinzător. Majoritatea Curții a considerat că, în speță, contradicția nu a fost respectată suficient într-o procedură judiciară. Cu toate acestea, în această cauză banală, reclamantul nu era solicitant în fața Consiliului de Stat, ci pârât Ministrul Educației Naționale a primit, desigur, o comunicare a acestei acțiuni și și-a prezentat observațiile în apărare. La rândul său, ministrul a prezentat observații în replică, iar ministrul Economiei a prezentat observații prin care s-a limitat să se asocieze argumentelor colegului său responsabil cu educația. Reclamantul se plânge că acest joc de scris nu i-a fost comunicat. Dar procedura contradictorie pare a fi un joc de tenis de masă pe care trebuie să-l oprim la un moment dat, altfel jocul ar putea dura la nesfârșit. În ceea ce privește observațiile ministrului economiei, acestea erau superfetatorii; ele nu adăugau nimic. Aceste observații sunt cu atât mai justificate cu cât cauza a fost foarte simplă: a fost pronunțată printr-o subsecțiune care judecă singură, prin urmare printr-o formare de judecată comparabilă cu un comitet de trei judecători ai Curții noastre. În cele din urmă, reclamantul nu obține în fața Curții decât o satisfacție platonică, și chiar rambursarea onorariilor datorate avocatului său va fi doar parțială. Pe de altă parte, mesajul pe care hotărârea l-ar putea trimite statelor părți mi se pare confuz și greșit. Nu trebuie să umflăm respectarea contradicției într-un mod excesiv și lipsit de interes real din punctul de vedere al corectitudinii procesului. De aceea, cu regret, având în vedere slăbiciunea cazului, dar nu fără convingere față de semnal Am votat împotriva soluției și, prin urmare, împotriva articolelor 2 și 4 din dispozitiv, altele care nu sunt problematice.
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE ASNAR c. FRANCE
(Requête n
o
12316/04)
ARRÊT
18 octobre 2007
18/01/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Asnar c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
C.
Bîrsan
,
J.-P.
Costa
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
A.
Gyulumyan
,
I.
Ziemele,
I.
Berro-Lefèvre,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 septembre 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
12316/04) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Claude Asnar («
le requérant
»), a saisi la Cour le 25 mars 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Hegoburu, avocate à Pau. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
me
3.
Le requérant alléguait la violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
4.
Le 10 novembre 2006, le président de la chambre a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
5.
Le requérant est né en 1936 et réside à Pau.
6.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit (voir aussi
Asnar c. France
,
n
o
57030/00, arrêt du 17 juin 2003).
7.
Le requérant était professeur en collège. En octobre 1988, il sollicita du recteur de l'académie de Bordeaux la possibilité de prendre sa retraite à 55 ans, au lieu de 60 ans, avec pension à jouissance immédiate. Le 26
octobre 1988, le recteur rejeta sa demande, au motif qu'il ne totalisait pas quinze années de services actifs conformément à l'article L. 24 du code des pensions civiles et militaires de retraite.
8.
Devant le tribunal administratif de Pau, le requérant fit valoir que le service militaire qu'il avait accompli en Algérie du 1
er
novembre 1959 au 30
avril 1961, avant d'être ensuite maintenu sous les drapeaux jusqu'au 31
octobre 1961, devait être assimilé à des services actifs au sens de l'article précité, et qu'ainsi il totalisait quinze ans de services actifs et non pas treize ans et six mois comme le prétendait l'administration.
9.
Par un jugement du 29 janvier 1991, ledit tribunal fit droit à la demande du requérant. Il considéra en effet que la période du 1
er
novembre
1959 au 30 avril 1961 (durée légale du service militaire du requérant) devait être prise en compte pour l'ouverture de ses droits à pension dès 55 ans, le requérant n'ayant pas été radié des cadres durant cette période et ayant continué à percevoir un traitement.
10.
En exécution de ce jugement, le ministre de l'Education nationale prit un arrêté, le 31 août 1991, autorisant le requérant à faire valoir ses droits à la retraite avec jouissance immédiate de sa pension et le radiant des cadres des enseignants. L'intéressé fut en conséquence inscrit au Grand livre de la dette publique par un arrêté du ministre de l'Economie du 14
octobre
1991
et une pension de retraite lui fut concédée et versée à compter du 1
er
octobre 1991.
11.
Dans l'intervalle, le 12 avril 1991, le ministre de l'Education nationale s'était cependant pourvu en cassation, faisant valoir que les services accomplis en Algérie l'avaient été dans le cadre du service militaire légal, donc hors le service actif.
12.
Par un arrêt du 20 octobre 1999, le Conseil d'Etat annula le jugement du 29 janvier 1991 et débouta le requérant de sa demande. Il motiva ainsi sa décision
:
«
Considérant que (...) [le requérant] (...), qui est entré à l'école normale le 1
er
octobre 1954, a été nommé instituteur stagiaire le 1
er
octobre 1955 et a été titularisé à compter du 1
er
janvier 1957, a soutenu devant le tribunal administratif de Pau que le service militaire qu'il a accompli pendant la période du 1
er
novembre 1959 au 30
avril
1961, avant d'être ensuite maintenu sous les drapeaux jusqu'au 31
octobre
1961, devrait être assimilé à des services actifs ou de la catégorie B, au sens de l'article L. 24 (...) du code des pensions civiles et militaires de retraite, et qu'ainsi, il totaliserait au 1
er
octobre 1969, date de son intégration dans le corps des professeurs d'enseignement général de collège, quinze ans de services actifs et non pas treize ans et six mois comme le prétendait l'administration
;
Considérant que, pour faire droit à la demande de M. Asnar, les premiers juges ont relevé que M. Asnar avait versé au dossier des pièces établissant qu'il n'avait pas été radié des cadres pendant la période du 1
er
novembre 1959 au 30 avril 1961, durée légale du service militaire de l'intéressé, et qu'il avait continué à percevoir son traitement durant cette période
; qu'ils en ont déduit que M. Asnar pouvait légalement prétendre à ce que ladite période fût prise en compte pour l'ouverture de son droit à pension dès l'âge de 55 ans
;
Considérant que sont assimilables à des services actifs certains services militaires accomplis postérieurement à leur entrée dans les cadres par des agents appartenant aux services actifs ou de catégorie B qui ont continué pendant la durée de ces services militaires à faire partie des cadres, à percevoir leur traitement et à concourir pour l'avancement
; que, toutefois, cet avantage ne saurait être étendu au service militaire légal, période pendant laquelle le fonctionnaire cesse d'appartenir au cadre, ne reçoit pas de traitement civil et n'effectue aucune versement de retenues pour pension
;
Considérant en outre, qu'aux termes de l'article 46 de l'ordonnance du 4
février
1959 relative au statut général des fonctionnaires
: «
le fonctionnaire incorporé dans une formation militaire pour son temps de service légal est placé dans une position spéciale dite «
sous les drapeaux
». Il perd alors son traitement d'activité et ne perçoit que sa solde militaire
; que M. Asnar, incorporé le 1
er
novembre 1959 dans une formation militaire pour son temps de service légal, était placé dans la position «
sous les drapeaux
»
; qu'à ce titre, l'intéressé avait perdu son traitement
; que la circonstance qu'il ait perçu une indemnité différentielle entre le 1
er
mai et le 31
octobre 1961, période où il a été maintenu sous les drapeaux en qualité de fonctionnaire mobilisé et qui a été prise en compte pour l'ouverture de ses droits à pension, est sans influence sur la solution du litige, qui a trait à la seule période de service légal
; que, par suite, c'est à tort que, par le jugement attaqué, le tribunal administratif de Pau a tenu compte de la durée légale du service militaire de M. Asnar pour apprécier son droit à attribution de pension dès l'âge de 55 ans.
»
13.
En exécution de cet arrêt, le ministre de l'Economie, des Finances et de l'Industrie prit, le 31 janvier 2000, sur proposition du ministre de l'Education nationale, un arrêté annulant la pension civile de retraite du requérant à compter du 1
er
octobre 1991. Par un arrêté du 7 février 2000, le même ministre concéda une nouvelle pension au requérant prenant effet au 9 mai 1996, date du soixantième anniversaire de ce dernier. Le requérant se trouva ainsi tenu de restituer 805 037 francs («
FRF
») – soit 122
727,10
euros («
EUR
») – à l'Etat en remboursement des sommes qui lui avaient été versées entre le 1
er
janvier 1991 et le 8 mai 1996.
14.
Le 7 juillet 2003, le conseil du requérant adressa une lettre au président de la 9
ème
sous-section de la section du contentieux du Conseil d'Etat ayant eu à connaître de l'affaire, dans laquelle il souhaitait obtenir copie du dossier d'instruction de son recours.
15.
En réponse, par une lettre datée du 27 octobre 2003, le président indiqua que l'historique du dossier faisait apparaître que deux mémoires n'avaient pas été communiqués au requérant avant le jugement de l'affaire le 20 octobre 1999. Il s'agissait, d'une part, d'un mémoire du ministre de l'Economie, des Finances et de l'Industrie du 1
er
décembre 1997, dans lequel celui-ci s'associait «
aux observations et conclusions présentées par le ministère de l'Education nationale (...) qui tendent à l'annulation du jugement rendu le 29 janvier 1991 par le tribunal administratif de Pau en faveur de M. Asnar.
» D'autre part, il s'agissait d'un mémoire en réplique du ministre de l'Education nationale du 22 décembre 1997 répondant au mémoire en défense du requérant du 28 octobre 1991 et dans lequel le ministre souhaitait apporter des «
mises au point sur certaines affirmations erronées
» du requérant. Il soutenait que la circonstance que le classement du requérant dans le corps des instituteurs avait été modifié alors qu'il remplissait ses obligations militaires était sans incidence sur la nature des services, et que, sachant que le temps passé sous les drapeaux était valable pour l'avancement, le requérant avait fait l'objet, comme tous les instituteurs en fonction au 30 avril 1961, d'un reclassement prenant effet au 1
er
mai 1961 dans les conditions fixées par l'article 7 du décret n
o
61-1012 du 7 septembre 1961.
Il faisait valoir en outre que si l'intéressé n'avait pas été radié du cadre des instituteurs lors de son appel sous les drapeaux, il avait été cependant placé hors de son corps d'origine sans perception de traitement, contrairement à ce qu'il affirmait, et soutenait sur ce dernier point que le document produit par le requérant n'établissait absolument pas qu'il avait perçu durant l'année 1961 la rémunération afférente à son grade. Le courrier, pour expliquer les raisons de cette non-communication, précisait encore ce qui suit
:
«
La lecture de ces documents me conduit à vous apporter les précisions suivantes.
1) Le mémoire du ministre de l'Economie, des Finances et de l'Industrie, enregistré le 1
er
décembre 1997, n'est pas juridiquement un mémoire en défense. Il s'agit des observations de ce ministre en réponse à la communication qui lui a été faite du recours du ministre de l'Education nationale. C'est le système informatique du Conseil d'Etat qui, par souci de simplification, classe dans une rubrique commune «
défendeurs
» tous les mémoires n'émanant pas du demandeur.
2) Le mémoire du ministre de l'Education nationale, enregistrée le 22
décembre
1997, est effectivement un mémoire en réplique répondant au mémoire en défense de M. Asnar.
3) Les raisons de la non-communication de ces mémoires à M. Asnar apparaissent à leur lecture.
a) Le mémoire du ministre de l'Economie (...) se borne à s'associer aux écritures du ministre de l'Education nationale.
b) Quant au mémoire en réplique du demandeur, il n'est communiqué au défendeur que s'il contient des éléments susceptibles d'influencer la solution du litige. Il semble que le Conseil d'Etat ait estimé que le mémoire en réplique du ministre de l'Education nationale, eu égard à sa brièveté, n'apportait pas d'éléments nouveaux.
»
16.
Auparavant, en décembre 2000, le requérant demanda aux deux ministres précités de rapporter l'arrêté du 31 janvier 2000 et de l'indemniser du préjudice qu'il estimait avoir subi du fait du report de sa pension au 9
mai 1996. Suite au rejet de sa demande, les 25 janvier et 20 mars 2001, le requérant, d'une part, saisit le tribunal administratif de Pau, qui transmit la requête au tribunal administratif de Bordeaux. Par un jugement du 20
décembre 2005, cette dernière juridiction fit partiellement droit aux demandes du requérant, et condamna l'Etat à lui verser 120
000 euros en réparation du préjudice matériel subi et 11
000 euros au titre du préjudice moral. La procédure est pendante en appel devant la cour d'administrative d'appel de Bordeaux. D'autre part, le 7 février 2004, le requérant saisit le juge des référés du tribunal administratif de Bordeaux aux fins, notamment, de suspendre l'exécution des deux décisions de rejet des 25 janvier et 20
mars
2001.Par une décision du 4 mars 2004, le juge des référés fit droit à la demande du requérant jusqu'à ce qu'il soit statué au fond par le juge de l'excès de pouvoir.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
17.
Le requérant se plaint de la non-communication des deux mémoires susvisés dans la procédure devant le Conseil d'Etat. Il considère que le litige pendant devant le Conseil d'Etat n'intéressait que le ministère de l'Education nationale, et fait valoir que l'intervention du ministère de l'Economie et des Finances au cours de l'instance lui a porté préjudice et aurait dû être portée à sa connaissance dans la mesure où ce ministère en charge de la liquidation de sa pension visait en fait à préparer la rétrocession des sommes qu'il avait liquidées depuis sa mise à la retraite, dans l'hypothèse d'une annulation du jugement du tribunal administratif de Pau du 29 janvier 1991. Il souligne à cet égard que l'annulation fut effectivement prononcée, et qu'il fit l'objet d'une procédure de recouvrement qu'il contesta devant le tribunal administratif de Bordeaux. Le requérant estime en conséquence que, s'il avait été informé de l'intervention du ministère de l'Economie et des Finances, il aurait pu faire prévaloir devant le Conseil d'Etat les arguments qu'il développe aujourd'hui devant le tribunal administratif de Bordeaux et qui ont emporté la conviction du juge des référé devant ce même tribunal. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
18.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
19.
Le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois. Il fait valoir que la procédure interne en cause a trouvé une issue dans la décision du 20 octobre 1999 du Conseil d'Etat, et que le requérant a saisi la Cour de son grief le 25 mars 2004, soit plus de six mois après la décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention.
20.
Le requérant, retraçant la chronologie des faits, estime quant à lui qu'il n'a eu connaissance de la non-communication des mémoires en cause que le 28 octobre 2003, soit dans le délai de six mois avant la saisine de la Cour.
21.
La Cour rappelle que le délai de six mois court à compter soit de la décision définitive dans le cadre de l'épuisement des voies de recours internes (
Paul et Audrey Edwards c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
46477/99, décision du 7 juin 2001), soit de la date à laquelle ont eu lieu les faits incriminés ou encore à la date à laquelle l'intéressé a été directement affecté par les faits en question, en a eu connaissance ou aurait pu en avoir connaissance (
Gongadze c. Ukraine
, n
o
45678/98, arrêt du 8
novembre
2005, §
155). En l'espèce, elle constate que le requérant n'a eu connaissance des faits qu'il dénonce dans le cadre de sa requête qu'à réception de la lettre du président de la 9
ème
sous-section de la section du contentieux du Conseil d'État du 27 octobre 2003, et qu'il a saisi la Cour le 25 mars 2004, soit dans le délai de six mois prescrit à l'article 35 § 1 de la Convention. Ce constat suffit pour rejeter l'exception d'irrecevabilité soulevée par le Gouvernement.
La Cour constate également que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Thèses des parties
22.
Le Gouvernement ne conteste pas que les deux mémoires des 1
er
et 22
décembre 1997 n'ont pas été communiqués au requérant. Il estime pour autant que cela n'a pas porté atteinte au respect des exigences de l'article 6
1., dans la mesure où ces mémoires n'avaient aucun intérêt.
Il relève que dans celui du 1
er
décembre 1997, le ministre de l'Economie et des Finances se borne à s'associer aux premières écritures du ministre de l'Education nationale et n'apporte aucun élément nouveau au litige, et que celui du 22 décembre 1997 ne comporte aucun élément susceptible d'influencer la solution au litige. Il rappelle que la décision du Conseil d'Etat se fondait sur l'impossibilité de prendre en compte la période du service militaire légal effectué par le requérant dans le calcul de son service actif dans la fonction publique, car il était dans la position «
sous les drapeaux
». Le point en litige concernait donc la qualification à apporter à une indemnité différentielle que la requérant avait continué à percevoir pendant la durée de son service militaire, le Conseil d'Etat ayant estimé que cette indemnité ne constituait pas un traitement d'activité, le service militaire ne pouvant ainsi être inclus dans la période de service actif. Il soutient que l'historique des mémoires montre que les arguments avaient été présentés par le ministre de l'Education nationale dans son mémoire introductif d'instance, et que le mémoire du 22 décembre 1997 n'apportait donc aucun élément nouveau susceptible d'influencer la solution du litige, ce qui explique que le président de la 9
ème
sous-section a estimé qu'il n'était pas nécessaire de communiquer ces deux mémoires au requérant.
Le Gouvernement ajoute que la possibilité de répliquer à ces deux mémoires n'aurait pas modifié l'issue du litige. Il rappelle que la Cour a déjà jugé que le contradictoire au sens de l'article 6 § 1 ne revêtait pas un caractère absolu mais devait s'appuyer sur des éléments disposant d'une réelle portée, et cite à cet égard l'arrêt
Verdu Verdu c. Espagne
du 15
février
2007.Il estime enfin que le requérant n'indique pas en quoi l'absence de réponse aux mémoires en litige lui avait causé un préjudice dans la défense de sa cause devant le Conseil d'Etat.
23.
Le requérant expose que devant le Conseil d'Etat il n'a demandé à aucun moment une indemnité compensatoire car il ne risquait aucun préjudice matériel. En revanche, l'intervention du ministre de l'Economie dans la procédure était d'une extrême importance car le préjudice pouvait être autre, et il le fut puisque ledit ministre a ordonné la rétrocession de cinq années de pension. Le requérant fait valoir qu'il aurait pu, dans ces conditions, demander une indemnité compensatoire comme celle que lui accorda, à titre provisoire, le tribunal administratif de Bordeaux. Il estime que la possibilité de répliquer à ces deux mémoires aurait modifié l'issue du litige, contrairement à ce que soutient le Gouvernement, dans la mesure où cela lui aurait évité «
une sanction matérielle au demeurant non prévue dans les mesures d'exécution de l'arrêt du Conseil d'Etat
».
2.
Appréciation de la Cour
24.
Au pénal comme au civil, les garanties du procès équitable impliquent, selon le principe du contradictoire, le droit pour les parties au procès de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge et de la discuter, le cas échéant (voir, parmi tant d'autres,
Lobo Machado c.
Portugal
, arrêt du 20 février 1996,
Recueil
1996
‑
I, pp. 206-207, § 31,
Vermeulen c. Belgique
, arrêt du 20 février 1996,
Recueil
1996
‑
I, p.
234, §
33,
Nideröst-Huber c. Suisse
, arrêt du 18 février 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
I, p. 108, § 24, et
Kress c. France
[GC], n
o
‑
VI).
25.
Dans une série d'affaires concernant la Suisse, la Cour a déclaré en outre que l'effet réel des observations soumises au juge importe peu et que les parties à un litige doivent avoir la possibilité en principe d'indiquer si elles estiment qu'un document appelle des commentaires de leur part (voir
Ziegler c. Suisse
, n
o
33499/96, 21 février 2002
;
Contardi c. Suisse
, n
o
7020/02, 12
juillet 2005
;
Spang c. Suisse
, n
o
45228/99, 11 octobre 2005 et
Ressegatti c. Suisse
, n
o
17671/02, 13 juillet 2006). Dans la mesure où l'article 6 § 1 vise avant tout à préserver les intérêts des parties et ceux d'une bonne administration de la justice, la Cour a souligné par ailleurs qu'il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionnement de la justice, cette confiance se fondant, entre autres, sur l'assurance d'avoir pu s'exprimer sur toute pièce du dossier (voir
Nideröst-Huber
précité, §§ 27 et 29, et
Ziegler
, précité, § 38).
26.
Certes, comme le souligne le Gouvernement, le droit à une procédure contradictoire ne revêt pas un caractère absolu, et son étendue peut varier en fonction notamment des spécificités des procédures en cause. Dans quelques affaires aux circonstances très particulières, en effet, la Cour a estimé que la non-communication d'une pièce de la procédure et l'impossibilité pour le requérant de la discuter n'avait pas porté atteinte à l'équité de la procédure, dans la mesure où elle a jugé que cette faculté n'aurait eu aucune incidence sur l'issue du litige et où la solution juridique retenue ne prêtait guère à discussion (voir
Salé c. France
, n
o
39765/04, 21
mars 2006, § 19,
Stepinska c. France
, n
o
1814/02, 15 juin 2004 et
P.D. c.
France
, n
o
54730/00),
Verdu et Verdu
c. Espagne
, n
o
43432/02, 15
février
2007).
27.
Or, la Cour est d'avis que de telles circonstances ne sont pas entièrement réunies en l'espèce. Certes, le mémoire du ministre de l'Economie du 1
er
décembre 1997, en se limitant à indiquer en quelques lignes qu'il s'associait aux observations et conclusions présentées par le ministère de l'Education nationale, ne semblait pas
a priori
avoir une quelconque incidence sur la solution juridique du litige. Il en allait différemment du mémoire en réplique du 22 décembre 1997 du ministre de l'Education – partie demanderesse au pourvoi en cassation – dans la mesure où les «
mises au point
» contenues dans le mémoire constituaient en fait, en dépit de leur brièveté, un avis motivé sur le bien-fondé des prétentions du requérant, sans que ce dernier en eût connaissance (
Ziegler
, précité, § 38).
28.
Dans ces conditions, la Cour estime que le respect du droit à un procès équitable, pris sous l'angle en particulier du respect du principe du contradictoire, exigeait que le requérant – partie défenderesse au pourvoi – eût la possibilité de soumettre ses commentaires au mémoire en réplique du ministre de l'Education nationale ou, pour le moins, qu'il en soit informé pour décider, le cas échéant, d'y répondre. Or, cette faculté ne lui a pas été donnée. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
29.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
30.
Le requérant réclame le remboursement des sommes indûment réclamées à hauteur de 122
727 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 16
000 EUR au titre du préjudice moral subi, auxquels il ajoute 16
000
EUR au titre des troubles dans les conditions d'existence.
31.
Le Gouvernement estime que les préjudices invoqués ne sont pas établis et qu'ils sont sans objet avec la violation alléguée. Si une violation de l'article 6 § 1 devait être retenue, il considère que sa seule constatation vaudrait réparation.
32.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. La Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure incriminée aurait abouti si la violation de l'article 6 § 1 de la Convention n'avait pas eu lieu (voir, par exemple,
Mantovanelli c.
France
, arrêt du 18
mars 1997,
Recueil
1997-II, p. 438, § 40)
; il convient donc de rejeter les prétentions du requérant en ce qu'elles se rapportent au préjudice matériel allégué. Quant au préjudice moral, la Cour l'estime suffisamment réparé par le constat de violation de la Convention auquel elle parvient.
B.
Frais et dépens
33.
Le requérant demande également 3
588 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 3
588 EUR pour ceux encourus devant la Cour. Il produit une note d'honoraires de son avocate datée du 21
mai 2007 et portant les sommes mentionnées.
34.
Le Gouvernement estime que le requérant est uniquement fondé à demander le versement des sommes engagées pour son contentieux devant la Cour, sous réserve de la production de justificatifs et du caractère raisonnable de ces honoraires. Il considère que la somme réclamée par le requérant au titre des frais et dépens est manifestement excessive, et propose d'allouer au requérant 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour uniquement.
35.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
, à l'unanimité, la requête recevable
;
2.
Dit
, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
que le constat de violation de l'article 6 § 1 de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour dommage moral ;
4.
Dit
, par six voix contre une,
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
18 octobre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion dissidente de M.
J.-P. Costa.
S.Q.
Opinion dissidente de M. le juge Costa
Généralement équilibrée dans son appréciation des garanties du procès équitable, la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l'homme s'écarte parfois de ce point d'équilibre, le plus souvent dans un sens exagérément formaliste.
Le présent arrêt en est un exemple frappant. La majorité de la Cour a estimé qu'en l'espèce le contradictoire n'avait pas été suffisamment respecté dans une procédure juridictionnelle.
Or, dans cette affaire banale, le requérant n'était pas demandeur devant le Conseil d'Etat, mais
défendeur
au pourvoi en cassation formé par le ministre de l'Education nationale. Il a naturellement reçu communication de ce recours, et a présenté ses observations en défense. Le ministre a présenté à son tour des observations en réplique, et le ministre de l'Economie a produit des observations par lesquelles il s'est borné à s'associer aux arguments de son collègue chargé de l'Education.
Le requérant se plaint que ce jeu d'écritures ne lui a pas été communiqué.
Mais il n'est pas d'usage, car il n'est pas utile, de demander au défendeur de répliquer, ou plutôt de dupliquer. La procédure contradictoire ressemble à un jeu de tennis de table qu'il faut arrêter à un certain moment, faute de quoi la partie pourrait durer indéfiniment. Quant aux observations du ministre de l'Economie, elles étaient superfétatoires
; elles n'ajoutaient rien.
Ces remarques sont d'autant plus justifiées que l'affaire était très simple
: elle a été tranchée par une sous-section jugeant seule, donc par une formation de jugement comparable à un comité de trois juges de notre Cour.
Enfin, le requérant n'obtient devant celle-ci qu'une satisfaction platonique, et même le remboursement des honoraires dus à son avocate ne sera que partiel.
Par contre, le message que l'arrêt risque d'envoyer aux Etats parties me semble brouillé et erroné. Il ne faut pas gonfler le respect du contradictoire de façon excessive et sans intérêt réel du point de vue de l'équité du procès.
C'est pourquoi, avec regret compte tenu de la minceur de l'affaire, mais non sans conviction eu égard au «
signal
» que pourrait émettre cette décision, je me suis séparé de mes collègues. J'ai voté contre la solution et donc contre les articles 2 et 4 du dispositif, les autres ne posant pas problème.