ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6233/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 31 august 2004, reclamantul T.E. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumelor de 50.000 Euro și respectiv 38.816,020 lei, cu titlu de daune morale și despăgubiri materiale. În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3), art. 505 și art. 506 C. proc. pen. și art. 998 C. civ.

reclamantul a arătat că a deținut funcția de inspector principal de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Hunedoara, Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei, Biroul Pașapoarte iar în luna noiembrie 2002, Parchetul Național Anticorupție a început urmărirea penală în ceea ce-l privește pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., după ce inițial, în 2002, fusese pus sub învinuire pentru alte două asemenea infracțiuni, cercetări finalizate într-un târziu, prin scoaterea de sub urmărire penală. Reclamantul a mai arătat că aceste puneri sub învinuire și tergiversarea soluționării dosarului de urmărire penală i-au adus prejudicii grave reputației și imaginii publice, afectându-i de asemenea sănătatea, relațiile de familie și situația profesională întrucât urmare acestor acuzații penale, a fost inițial suspendat din funcția de șef birou, iar apoi concediat.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, prin sentința nr. 415 din 1 martie 2006, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, reținând în esență că reclamantul nu a învederat instanței nici una din situațiile de natură a determina antrenarea răspunderii statului, iar temeiurile invocate în susținerea acțiunii nu-și găsesc aplicabilitatea în speță. Astfel, se mai arată, în războiul acerb purtat de Statul Român împotriva corupției, Parchetul Național Anticorupție, prin magistrații acestuia, nu poate fi culpabilizat prin faptul de a-l fi cercetat penal pe reclamant, pentru o infracțiune pe care de altfel a și recunoscut-o inițial. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, care, prin decizia nr. 316/A din 27 octombrie 2006, a respins apelul reclamantului reținând că în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., întrucât cel în cauză nu a făcut dovada privării de libertate ori restrângerii acesteia în mod nelegal, audierea de către organele de cercetare, neputând fi considerată, prin ea însăși, o măsură abuzivă. În cauză, a declarat recurs în termen legal, reclamantul T.E.N. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține în esență că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care s-a făcut dovada gravei neglijențe a magistraților Parchetului Național Anticorupție care au început urmărirea penală împotriva sa pentru o faptă ce nu există precum și pentru o faptă săvârșită de altă persoană, punerea sub învinuire în aceste condiții, efectuarea de percheziții domiciliare precum și reținerea pentru audieri timp de 24 de ore, întrunind cerințele prevăzute de dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., pentru a putea fi antrenată răspunderea statului. Tot astfel, se mai arată, pe perioada de 10 luni cât a durat cercetarea penală, a fost suspendat din funcție, fiindu-i afectată astfel imaginea publică cât și relațiile de familie, urmare mediatizării acuzațiilor P.N.A. prin intermediul presei. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data soluționării cauzei, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, alin. (2) al textului stipulând dreptul la repararea pagubei și în favoarea persoanei care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea, în mod nelegal.

Ca atare, răspunderea statului este strict circumscrisă celor trei ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv privarea de libertate, ca măsură preventivă, sau restrângerea libertății în mod nelegal și condamnarea definitivă, ca răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale. În speță, reclamantul a fost într-adevăr cercetat penal și pus sub învinuire pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., însă nu a fost trimis în judecată iar pe parcursul urmăririi penale, nu s-a luat împotriva sa vreo măsură privativă de libertate sau prin care să i se restrângă libertatea în mod nelegal.

În mod corect au reținut instanțele și inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 998 C. civ., prevederi ale dreptului comun ce țin de materia răspunderii civile delictuale, în condițiile în care există dispoziții legale exprese aplicabile reparării pagubei materiale sau daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (Cap. IV, art. 504-507 C. proc. pen.).

Pe de altă parte, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare” pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție care, în speță s-a și concretizat, prin soluția de scoatere de sub urmărire penală dată în dosarul nr. 21/P/2003 al Parchetului Național Anticorupție, prin rezoluția procurorului din 22 august 2003. Ca atare, reclamantul nu se află în nici una din situațiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal. Față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.E. Nicolae împotriva deciziei civile nr. 316/A din 27 octombrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2007.