AFFAIRE SÜLEYMAN ERDEM c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exception préliminaire jointe au fond et rejetée (non-épuisement de voies de recours internes);Non-violation de l'art. 5-1-c;Non-violation de l'art. 5-1;Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 5-4;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale et de la Convention
AFFAIRE SÜLEYMAN ERDEM c. TURQUIE (CtEDO, 2006)
SECȚIA A PATRU
CAUZA SÜLEYMAN ERDEM c. TURCIA
(Cererea nr. 49574/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 septembrie 2006
DEFINITIVĂ
19/12/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor corecturi de formă.
În cauza Süleyman Erdem c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patru), ședință în cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza, președinte, Dmnii J. Casadevall, G. Bonello, R. Türmen, S. Pavlovschi, L. Garlicki, Dna L. Mijović, judecători, și Dl. T.L. Early, grefier de secție,
După deliberare în camera de consiliu pe 29 august 2006,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 49574/99) dirigată împotriva Republicii Turcia și de care un cetățean al acestui stat, Dl. Süleyman Erdem ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 16 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamantul este reprezentat de Dna Mesut Beștaș, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura din fața Curții.
Reclamantul susținea, în particular, că arestarea sa nu a fost bazată pe niciun suspect plauzibil (art. 5 § 1 c) din Convenție), că nu a fost informat despre motivele arestării sale (art. 5 § 2), că durata reținerii sale preventive era excesivă (art. 5 § 3) și că nu a existat niciun remediu care să-i permită să pună în discuție legalitatea arestării sale (art. 5 § 4).
Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.
Printr-o decizie din 4 iulie 2000, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul Guvernului.
Pe 1 aprilie 2003, folosindu-se de disposițiile articolului 29 § 3 din Convenție, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan.
Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a patru astfel reorganizate (art. 52 § 1).
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
PE FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1973. La momentul faptelor era comerciant și locuia la Diyarbakır.
A. Arestarea și reținerea preventivă
În cadrul unei operațiuni desfășurate împotriva unei organizații armate ilegale, reclamantul a fost arestat pe 1 martie 1999 și apoi plasat în retenție preventivă, de către polițiști ai Direcției de siguranță din Diyarbakır ("Hotărârea").
Cu toate acestea, faptele privind arestarea reclamantului se găsesc în dezacord.
Potrivit reclamantului, ar fi fost arestat în cursul unei percheziții efectuate la domiciliul său unde se odihna, singur, suferind de hepatită B. În timp ce, potrivit unui proces-verbal de arestare din 1 martie 1999 întocmit de poliție, acesta a fost aprehensionat în flagrant delict la sfârșitul unei manevre polițienești: într-adevăr, un anumit suspect, F.A., arestat pe 27 februarie 1999, ar fi mărturisit că a stabilit o întâlnire pentru 1 martie cu anumite persoane care au fost să-i transmită mărfuri destinate organizației armate ilegale în cauză; la ora întâlnirii, polițiștii care pândeau ar fi surprins reclamantul și cumnata sa S.E. în posesia unui sac conținând, în special, medicamente, alimente, haine diverse, țigări, un receptor radio universal și un computer portabil.
Pe proces-ul-verbal în cauză se găsește semnătura reclamantului, la fel ca și pe proces-ul-verbal de percheziție corporală, întocmit de asemenea pe 1 martie 1999.
La cererea Direcției, procurorul Republicii lângă Curtea de siguranță națională a statului din Diyarbakır ("procurorul" – "Curtea de siguranță al statului") a prelungit reținerea preventivă a reclamantului până pe 5 martie 1999, apoi, un judecător assessor al curții de siguranță al statului, aprobând cererea procurorului, a ordonat o a doua prelungire de șase zile.
Pe 8 martie 1999, poliția a adunat declarațiile reclamantului. Potrivit procesului-verbal întocmit în consecință și semnat de reclamant, acesta a contestat toate acuzațiile aduse împotriva sa și, deși a admis că a avut conversații telefonice cu F.A., a refuzat să răspundă la celelalte întrebări. Potrivit reclamantului, în cursul reținerii sale preventive, a fost interogat despre persoane pe care nu le cunoștea.
Pe 9 martie 1999, reclamantul a fost dus mai întâi în fața procurorului care l-a interogat. Insistând asupra faptului că a fost arestat la domiciliul său, în timp ce era singur, a negat conținutul procesului-verbal de arestare din 1 martie 1999. Cât privește procesul-verbal al declarațiilor făcute polițienilor, ale cărui procurul i-a dat citire, reclamantul s-a exprimat astfel: "mi l-au făcut să semnez cu ochii legați, fără să pot să-l citesc. Contest secțiunile mele din acesta. Nu am întâlnit niciodată o persoană numită F.A. (...). Refuz acuzația adusă împotriva mea".
De asemenea, pe 9 martie 1999, reclamantul și S.E. au fost duși în fața judecătorului assessor al curții de siguranță al statului. Reclamantul și-a reiterat declarațiile din fața procurorului. Din partea sa, S.E. a explicat că a fost aprehensionată singură, în timp ce purta într-o geantă câteva haine și bomboane pentru micuța sa suroară. Judecătorul a ordonat plasarea reclamantului în detențiune preventivă.
B. Acțiunea penală
Pe 23 martie 1999, procurorul a acuzat reclamantul de asistență la o organizație armată ilegală și a cerut aplicarea articolului 169 din codul penal.
Dezbaterile în fața curții de siguranță al statului au fost deschise pe 20 mai 1999. La ședință, reclamantul, asistat de doi apărători, a declarat că se declară nevinovat și a solicitat eliberarea sa provizorie. S-a exprimat astfel: "Nu accept declarațiile făcute polițienilor. Contrar a ceea ce se pretinde, nu am spus niciodată agentului care mă interoga 'nu vreau să vă fac declarații'; ei au redactat [procesul-verbal] și m-au forțat să-l semn". Pentru rest, reclamantul a admis adevărul declarațiilor sale în fața procurorului. Cât privește apărătorii săi, au citat doi vecini ai reclamantului, İ.T. și H.A., ca martori oculari, în scopul de a infirma acuzația potrivit căreia reclamantul a fost arestat în flagrant delict. Judecătorii fondului au audiat İ.T. și H.A., care au confirmat versiunea faptelor a apărării și au spus, în special, că au văzut polițiști intrând în apartamentul reclamantului și ieșind din el cu acesta și un mare sac de plastic.
Judecătorii au audiat de asemenea trei polițiști, Y.G., C.T. și H.D., toți semnatari ai controversatului proces-verbal de arestare. Y.G. și C.T. au declarat că, în ziua operațiunii, S.E. a fost într-adevăr arestat în timp ce mergea pe stradă cu o geantă în mână, dar nu și reclamantul, care a fost aprehensionat mai târziu, în apartamentul pe care l-a indicat S.E. Cât privește H.D., a spus că nu-și amintește dacă S.E. a fost aprehensionat singur sau nu. La o dată neprecizată, reclamantul a beneficiat de o eliberare provizorie.
Printr-o hotărâre din 14 septembrie 2000, considerând că declarațiile martorilor oculari lăsau loc de îndoieli cu privire la conținutul procesului-verbal de arestare în cauză și că, în virtutea principiului potrivit căruia "îndoiala beneficiază inculpatului", curtea de siguranță al statului a achitat reclamantul din lipsă de "probe și indicii suficient de puternice".
Prin aceeași hotărâre, curtea de siguranță al statului a declarat vinovată F.A. și S.E. de asistență la o bandă armată în sensul articolului 169 din codul penal.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
La epoca faptelor, în virtutea articolului 128 din codul de procedură penală (CPP), toată persoana arestată trebuia să fie pusă în fața unui judecător în 24 de ore și, în cazul unui delict colectiv, în patru zile. Potrivit articolului 30 din legea nr. 3842 din 1 decembrie 1992, aceste termene puteau fi prelungite, în cadrul procedurilor în fața curților de siguranță al statului, la 48 de ore pentru infracțiunile individuale și la cincisprezece zile pentru infracțiunile colective.
art. 1 din legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri pentru persoanele arestate ilegal sau deținute prevede:
"Vor fi compensate de stat daunele suferite de orice persoană:
arestată sau plasată în detențiune în condiții și circumstanțe neconforme cu Constituția și legile;
căreia nu i s-au comunicat imediat motivele arestării sau deținerii sale;
care nu a fost pusă în fața judecătorului după arestare sau plasare în detențiune în termenul legal;
care a fost privată de libertate fără decizie judiciară după expirarea termenului legal pentru a fi pusă în fața judecătorului;
ale cărei persoane apropiate nu au fost imediat informate de arestarea sau deținerea sa;
care, după arestare sau plasare în detențiune în conformitate cu legea, a beneficiat de o încetare a urmăririi (...), o achitare sau o hotărâre care o scutește de pedeapsă;
care a fost condamnată la o pedeapsă de închisoare mai scurtă decât detenția sa sau la o amendă doar (...)".
PE DREPT
I. PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 DIN CONVENȚIE
Reclamantul se plânge în primul rând de faptul că nu a existat motive plauzibile pentru a-l suspiciona că a comis o infracțiune penală. Se plânge, de asemenea, de omisiunea autorităților de a-l informa despre motivele arestării sale, de durata reținerii sale preventive și de absența unui remediu legal pentru a controla legalitatea acestei măsuri. Invocă art. 5 §§ 1, 2, 3 și 4 din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează:
"1. Toată persoana are dreptul la libertate și siguranță. Niciun om nu poate fi privat de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu procedurile legale:
(...)
c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața unei autorități judiciare competente, când există motive plauzibile de suspiciune că a comis o infracțiune sau când există motive rezonabile de a crede că este necesar să-l împiedice să comită o infracțiune sau să fugă după comiterea acesteia;
(...)
Toată persoana arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, despre motivele arestării sale și despre orice acuzație adusă împotriva sa.
Toată persoana arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la §1 c) al acestui articol, trebuie să fie adusă imediat în fața unui judecător sau altui magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul să fie judecată în termen rezonabil, sau să fie eliberată în cursul procedurilor. Eliberarea poate fi condiționate de o garanție care să asigure apariția interesatului la ședință.
Toată persoana privată de libertate prin arestare sau detențiune are dreptul de a introduce o plângere în fața unui tribunal, care să se pronunțe în termen scurt asupra legalității detenției sale și să ordoneze eliberarea sa dacă detenția este ilegală".
A. Privind admisibilitatea
Epuizarea remediilor juridice interne
Guvernul ridică o excepție din neepuizarea remediilor juridice interne, care cuprinde două aspecte. În primul rând, Guvernul invocă art. 128 § 4 din codul de procedură penală, care prevede posibilitatea de a introduce o plângere în fața judecătorului de instrucție pentru a controla legalitatea reținerii preventive sau pentru a contesta orice ordin al parchetului vizând prelungirea reținerii preventive. Susține că familia reclamantului și avocatul acestuia au fost informați de retenția preventivă a acestuia și că au omis să introducă o plângere în fața judecătorului de instrucție pentru a contesta ordonanța vizând prelungirea reținerii preventive a reclamantului. În al doilea rând, Guvernul se referă la legea nr. 466 din 15 mai 1964 privind acordarea despăgubirilor pentru persoanele arestate ilegal sau injust deținute. Susține că reclamantul ar fi putut prezenta curții penale competente pretențiile sale privind detenția ilegală.
Reclamantul susține că remediile juridice indicate de Guvern nu pot fi considerate relevante în circumstanțele cauzei.
Curtea consideră că excepția Guvernului este strâns legată de fondul plasei formulate sub aspectul articolului 5 § 4. Prin urmare, chestiunea dacă remediile juridice interne au fost epuizate trebuie tratată la examinarea fondului (Öcalan c. Turcia (decizie), nr. 46221/99, 14 decembrie 2000, Kılıçoğlu c. Turcia (decizie), nr. 41136/98, 28 septembrie 2004).
Alte criterii de admisibilitate
Curtea constată că plașele nu sunt evident nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că acestea nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui să le declare admisibile.
B. Fond
Curtea amintește că a legat excepția din neepuizarea remediilor juridice interne la fondul plasei formulate sub art. 5 § 4. De asemeni Curtea va examina această excepție în cadrul aprecierii sale a plasei formulate sub art. 5 § 4, plasă pe care o va aborda mai întâi (vezi Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 61, CEDO-2005).
art. 5 § 4 din Convenție
În hotărârea sa Öcalan (precitată, §§ 66-70), Curtea a considerat că, la momentul faptelor, controlul efectuat de judecătorul național asupra legalității detenției interesaților în virtutea articolului 128 § 4 din CPP, nu respecta cerințele articolului 5 § 4. În acest sens, după examinarea exemplelor de decizii judiciare produse de Guvern, a constatat, pe de o parte, că în nici una din aceste decizii judecătorul național nu a ordonat eliberarea interesaților și s-a mulțumit să-i trimiteze în fața judecătorului responsabil cu plasarea în detențiune, și, pe de altă parte, că în niciuna din procedurile care au dus la deciziile judiciare menționate de Guvern, inculpatul în retenție preventivă nu a apărut în fața judecătorului. Acesta din urmă și-a efectuat controlul doar pe dosar, ca urmare a plângerii introduse de avocatul respectiv.
Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la această concluzie în cadrul prezentei cauze, ale cărei fapte s-au desfășurat într-o perioadă apropiată de cea în cauza Öcalan.
De asemeni, Curtea consideră că remediul de despăgubire prevazut de legea nr. 466 și invocat de Guvern nu poate constitui un recurs în sensul articolului 5 § 4 din Convenție din cauza lipsei de competență a judecătorului de a ordona eliberarea în cazul detenției ilegale și imposibilității de a acorda reparații pentru nerespectarea Convenției în cazul conformității detenției cu legea națională (Öcalan [GC], precitată, § 71).
Curtea respinge, prin urmare, excepția preliminară a Guvernului și ajunge la aceeași concluzie privind încălcarea articolului 5 § 4.
art. 5 § 1 din Convenție
Guvernul afirmă că reclamantul a fost plasat în retenție preventivă în cadrul unei operațiuni programate, pe motiv că se suspecta că a acordat asistență unei organizații armate ilegale. La baza suspectelor plauzibile se aflau informații furnizate de F.A. în cursul reținerii sale preventive pentru colectare de mărfuri destinate organizației în cauză. Pentru a-și susține teza, Guvernul observă, de asemenea, că în fața judecătorului assessor al curții de siguranță al statului, reclamantul a fost interogat asupra acuzațiilor aduse împotriva sa, plasat în detențiune preventivă și ulterior pus sub acuzare pentru asistență la această organizație.
Reclamantul, din contra, atrage atenția asupra faptului că procesul-verbal de arestare, al cărui conținut ar fi infirmat de redactorii săi înșiși, ar dovedi că a fost victima unei machete. Consideră că Guvernul nu a reușit să stabilească fapte suficiente care să permită să se concluzioneze că suspectele care au stat la baza arestării sale erau plauzibile.
Curtea amintește că plauzibilitatea suspectelor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esențial al protecției oferite de art. 5 § 1 c) împotriva privațiunilor de libertate arbitrare. Existența suspectelor plauzibile presupune existența faptelor sau informațiilor în măsură să convingă un observator obiectiv că individul în cauză ar putea fi comis infracțiunea (Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, hotărâre din 30 august 1990, seria A nr. 182, § 32).
De asemeni, litera c) a articolului 5 § 1 nu presupune că poliția a adunat suficiente probe pentru a formula acuzații la momentul arestării. Scopul unui interogatoriu în cursul detenției în temeiul literei c) a articolului 5 § 1 este de a completa investigația penală prin confirmarea sau respingerea suspectelor concrete care stau la baza arestării. Astfel, faptele care dau naștere suspectelor nu trebuie să fie de același nivel ca și acelea necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a formula o acuzație, ceea ce se întâmplă în faza următoare a procedurilor de investigație penală (hotărârile Brogan și alții c. Regatul Unit din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 29, § 53, și Murray c. Regatul Unit din 28 octombrie 1994, seria A nr. 300-A, p. 27, § 55).
În cazul de față, sigur, procesul-verbal de arestare întocmit de polițiști potrivit căruia reclamantul a fost arestat în flagrant delict a fost ulterior infirmat de martori oculari și nu a fost acceptat în fața curții de siguranță al statului ca probă a circumstanțelor arestării reclamantului.
Cu toate acestea, Curtea constată că pe 1 martie 1999, reclamantul a fost aprehensionat de poliție și plasat în retenție preventivă în cadrul unei operațiuni dirigite împotriva unei organizații armate ilegale. Pe 8 și 9 martie 1999, a fost ulterior interogat respectiv de polițiști și de procuror cu privire la legăturile sale cu o persoană numită F.A. (paragrafele 15 și 16 de mai sus), arestată în cadrul aceleiași operațiuni. Durata reținerii preventive a reclamantului a fost prelungită de două ori și o acțiune penală a fost inițiată împotriva sa de procuror pe 23 martie 1999 pentru acordarea de asistență unei benzi armate în aplicarea articolului 169 din codul penal.
În consecință, ținând seama de faptele din prezenta cauză, Curtea consideră că reclamantul poate fi considerat ca având fost arestat și deținut pe baza "motivelor plauzibile de suspiciune" de comitere a unei infracțiuni penale.
Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.
art. 5 § 2 din Convenție
Curtea amintește că art. 5 § 2 din Convenție enunță o garanție elementară: toată persoana arestată trebuie să cunoască motivele arestării sale. Obligă o asemenea persoană să-i fie semnalate motivele juridice și faptice ale privării sale de libertate, pentru ca aceasta să poată discuta legalitatea acesteia în fața unui tribunal în virtutea paragrafului 4. Trebuie să beneficieze de aceste informații "în cel mai scurt termen", dar polițistul care o arrears poate să nu i le furnizeze în integralitate pe loc. Pentru a determina dacă a primit suficient și suficient de devreme, trebuie să se țină seama de particularitățile cauzei (vezi Fox, Campbell și Hartley, precitată, § 40).
În cazul de față, Curtea constată că în cursul reținerii sale preventive, reclamantul a fost interogat de polițiști și de procuror cu privire la legăturile sale cu o organizație armată ilegală și cu o persoană numită F.A., arestată în cadrul aceleiași operațiuni.
Curtea amintește că nicio formă particulară nu este necesară pentru informarea unei persoane arestate (Dikme c. Turcia, nr. 20869/92, CEDO 2000-VIII). Este de părere că întrebările puse reclamantului în cursul interogatoriilor sale în retenție preventivă conțin indicații destul de precise cu privire la suspectele care îl afectează. Pe de altă parte, nimic din dosar nu permite să se concluzioneze că reclamantul, la arestare sau în retenție preventivă, nu a fost informat despre motivele aprehensiunii sale.
În concluzie, nu a existat, în circumstanțele cauzei, o încălcare a articolului 5 § 2 din Convenție.
art. 5 § 3 din Convenție
Guvernul observă că reținerea preventivă a reclamantului era în conformitate cu legislația internă relevantă. În acest scop, subliniază dificultățile și specificitatea investigațiilor privind infracțiunile teroriste care afectează mai multe persoane, cum ar fi infracțiunea reprochată reclamantului, acuzat de asistență la o bandă armată, și susține că durata reținerii preventive, impusă în cazul de față, era necesară în scopul colectării probelor.
Curtea observă că reținerea preventivă litigiasă a început cu arestarea reclamantului pe 1 martie 1999 și s-a încheiat pe 9 martie 1999, cu plasarea sa în detențiune preventivă (§17 de mai sus). Durata reținerii preventive a reclamantului este, prin urmare, de opt zile.
Curtea amintește că în hotărârea Brogan și alții, a hotărât că o perioadă de retenție preventivă de patru zile și șase ore fără ca interesatul să fi fost pus în fața unui judecător depășea limitele stricte de timp fixate de art. 5 § 3, chiar atunci când a fost pentru a proteja colectivitatea în ansamblu împotriva terorismului (vezi Brogan și alții, precitată, § 62).
Curtea nu poate, prin urmare, accepta că a fost necesar să dețină reclamantul pentru opt zile fără ca acesta să fi fost "pus în fața unui judecător".
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.
II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție, "Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite ștergerea decât parțial a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daună materială și morală
Reclamantul cere 1.780 euro (EUR) pentru prejudiciu material și 15.000 EUR pentru daună morală.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Curtea observă că existența unui prejudiciu material nu rezultă din elementele dosarului; prin urmare, nu poate aproba această cerere (Demir și alții c. Turcia, hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecție de hotărâri și decizii 1998-IV, § 63).
Cu toate acestea, observă că reclamantul a suportat o retenție preventivă de opt zile fără intervenție judiciară și consideră că este foarte probabil că aceste fapte i-au cauzat o daună morală pentru care tribunalele interne nu i-au acordat nicio reparație.
Ținând seama de diferitele aspecte ale cauzei și pronunțând în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea îi alocă reclamantului suma de 3.000 EUR (compara cu Kılıçoğlu c. Turcia, nr. 41136/98, § 35, 20 octombrie 2005).
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul cere, de asemenea, 5.460 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Ținând seama de elementele din posesia sa și de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră rezonabil să alocheze reclamantului suma de 1.250 EUR.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATEA,
Hotărăște să unească excepția preliminară a Guvernului la fondul plasei formulate sub art. 5 § 4 și declară restul cererii admisibilă;
Declară că nu a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție;
Declară că nu a existat o încălcare a articolului 5 § 2 din Convenție;
Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție;
Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție și respinge excepția preliminară a Guvernului;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii euro) pentru daună morală și 1.250 EUR (o mie două sute cincizeci euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată sub formă de impozit, convertită în noile lire turce la cursul aplicabil la data regulării;
b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru aspectul rămas.
Făcut în limba franceză și apoi comunicat prin scris pe 19 septembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
T.L. Early
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte