Süleyman Erdem împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 49574/99) dirigată împotriva Republicii Turcia și de care un cetățean al acestui stat, Dl. Süleyman Erdem ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 16 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Dna Mesut Beștaș, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura din fața Curții.

Reclamantul susținea, în particular, că arestarea sa nu a fost bazată pe niciun suspect plauzibil (art. 5 § 1 c) din Convenție), că nu a fost informat despre motivele arestării sale (art. 5 § 2), că durata reținerii sale preventive era excesivă (art. 5 § 3) și că nu a existat niciun remediu care să-i permită să pună în discuție legalitatea arestării sale (art. 5 § 4).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Printr-o decizie din 4 iulie 2000, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul Guvernului.

Pe 1 aprilie 2003, folosindu-se de disposițiile articolului 29 § 3 din Convenție, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a patru astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). PE FAPT

În cadrul unei operațiuni desfășurate împotriva unei organizații armate ilegale, reclamantul a fost arestat pe 1 martie 1999 și apoi plasat în retenție preventivă, de către polițiști ai Direcției de siguranță din Diyarbakır ("Hotărârea").

Cu toate acestea, faptele privind arestarea reclamantului se găsesc în dezacord.

Potrivit reclamantului, ar fi fost arestat în cursul unei percheziții efectuate la domiciliul său unde se odihna, singur, suferind de hepatită B. În timp ce, potrivit unui proces-verbal de arestare din 1 martie 1999 întocmit de poliție, acesta a fost aprehensionat în flagrant delict la sfârșitul unei manevre polițienești: într-adevăr, un anumit suspect, F.A., arestat pe 27 februarie 1999, ar fi mărturisit că a stabilit o întâlnire pentru 1 martie cu anumite persoane care au fost să-i transmită mărfuri destinate organizației armate ilegale în cauză; la ora întâlnirii, polițiștii care pândeau ar fi surprins reclamantul și cumnata sa S.E. în posesia unui sac conținând, în special, medicamente, alimente, haine diverse, țigări, un receptor radio universal și un computer portabil.

Pe proces-ul-verbal în cauză se găsește semnătura reclamantului, la fel ca și pe proces-ul-verbal de percheziție corporală, întocmit de asemenea pe 1 martie 1999.

La cererea Direcției, procurorul Republicii lângă Curtea de siguranță națională a statului din Diyarbakır ("procurorul" – "Curtea de siguranță al statului") a prelungit reținerea preventivă a reclamantului până pe 5 martie 1999, apoi, un judecător assessor al curții de siguranță al statului, aprobând cererea procurorului, a ordonat o a doua prelungire de șase zile.

Pe 8 martie 1999, poliția a adunat declarațiile reclamantului. Potrivit procesului-verbal întocmit în consecință și semnat de reclamant, acesta a contestat toate acuzațiile aduse împotriva sa și, deși a admis că a avut conversații telefonice cu F.A., a refuzat să răspundă la celelalte întrebări. Potrivit reclamantului, în cursul reținerii sale preventive, a fost interogat despre persoane pe care nu le cunoștea.

Pe 9 martie 1999, reclamantul a fost dus mai întâi în fața procurorului care l-a interogat. Insistând asupra faptului că a fost arestat la domiciliul său, în timp ce era singur, a negat conținutul procesului-verbal de arestare din 1 martie 1999. Cât privește procesul-verbal al declarațiilor făcute polițienilor, ale cărui procurul i-a dat citire, reclamantul s-a exprimat astfel: "mi l-au făcut să semnez cu ochii legați, fără să pot să-l citesc. Contest secțiunile mele din acesta. Nu am întâlnit niciodată o persoană numită F.A. (...). Refuz acuzația adusă împotriva mea".

De asemenea, pe 9 martie 1999, reclamantul și S.E. au fost duși în fața judecătorului assessor al curții de siguranță al statului. Reclamantul și-a reiterat declarațiile din fața procurorului. Din partea sa, S.E. a explicat că a fost aprehensionată singură, în timp ce purta într-o geantă câteva haine și bomboane pentru micuța sa suroară. Judecătorul a ordonat plasarea reclamantului în detențiune preventivă. B. Acțiunea penală

Pe 23 martie 1999, procurorul a acuzat reclamantul de asistență la o organizație armată ilegală și a cerut aplicarea articolului 169 din codul penal.

Dezbaterile în fața curții de siguranță al statului au fost deschise pe 20 mai 1999. La ședință, reclamantul, asistat de doi apărători, a declarat că se declară nevinovat și a solicitat eliberarea sa provizorie. S-a exprimat astfel: "Nu accept declarațiile făcute polițienilor. Contrar a ceea ce se pretinde, nu am spus niciodată agentului care mă interoga 'nu vreau să vă fac declarații'; ei au redactat [procesul-verbal] și m-au forțat să-l semn". Pentru rest, reclamantul a admis adevărul declarațiilor sale în fața procurorului. Cât privește apărătorii săi, au citat doi vecini ai reclamantului, İ.T. și H.A., ca martori oculari, în scopul de a infirma acuzația potrivit căreia reclamantul a fost arestat în flagrant delict. Judecătorii fondului au audiat İ.T. și H.A., care au confirmat versiunea faptelor a apărării și au spus, în special, că au văzut polițiști intrând în apartamentul reclamantului și ieșind din el cu acesta și un mare sac de plastic.

Judecătorii au audiat de asemenea trei polițiști, Y.G., C.T. și H.D., toți semnatari ai controversatului proces-verbal de arestare. Y.G. și C.T. au declarat că, în ziua operațiunii, S.E. a fost într-adevăr arestat în timp ce mergea pe stradă cu o geantă în mână, dar nu și reclamantul, care a fost aprehensionat mai târziu, în apartamentul pe care l-a indicat S.E. Cât privește H.D., a spus că nu-și amintește dacă S.E. a fost aprehensionat singur sau nu. La o dată neprecizată, reclamantul a beneficiat de o eliberare provizorie.

Printr-o hotărâre din 14 septembrie 2000, considerând că declarațiile martorilor oculari lăsau loc de îndoieli cu privire la conținutul procesului-verbal de arestare în cauză și că, în virtutea principiului potrivit căruia "îndoiala beneficiază inculpatului", curtea de siguranță al statului a achitat reclamantul din lipsă de "probe și indicii suficient de puternice".

Prin aceeași hotărâre, curtea de siguranță al statului a declarat vinovată F.A. și S.E. de asistență la o bandă armată în sensul articolului 169 din codul penal.

Guvernul ridică o excepție din neepuizarea remediilor juridice interne, care cuprinde două aspecte. În primul rând, Guvernul invocă art. 128 § 4 din codul de procedură penală, care prevede posibilitatea de a introduce o plângere în fața judecătorului de instrucție pentru a controla legalitatea reținerii preventive sau pentru a contesta orice ordin al parchetului vizând prelungirea reținerii preventive. Susține că familia reclamantului și avocatul acestuia au fost informați de retenția preventivă a acestuia și că au omis să introducă o plângere în fața judecătorului de instrucție pentru a contesta ordonanța vizând prelungirea reținerii preventive a reclamantului. În al doilea rând, Guvernul se referă la legea nr. 466 din 15 mai 1964 privind acordarea despăgubirilor pentru persoanele arestate ilegal sau injust deținute. Susține că reclamantul ar fi putut prezenta curții penale competente pretențiile sale privind detenția ilegală.

Reclamantul susține că remediile juridice indicate de Guvern nu pot fi considerate relevante în circumstanțele cauzei.

Curtea consideră că excepția Guvernului este strâns legată de fondul plasei formulate sub aspectul articolului 5 § 4. Prin urmare, chestiunea dacă remediile juridice interne au fost epuizate trebuie tratată la examinarea fondului (Öcalan c. Turcia (decizie), nr. 46221/99, 14 decembrie 2000, Kılıçoğlu c. Turcia (decizie), nr. 41136/98, 28 septembrie 2004). 2. Alte criterii de admisibilitate

Curtea constată că plașele nu sunt evident nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că acestea nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui să le declare admisibile. B. Fond

Curtea amintește că a legat excepția din neepuizarea remediilor juridice interne la fondul plasei formulate sub art. 5 § 4. De asemeni Curtea va examina această excepție în cadrul aprecierii sale a plasei formulate sub art. 5 § 4, plasă pe care o va aborda mai întâi (vezi Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 61, CEDO-2005). 1. art. 5 § 4 din Convenție

În hotărârea sa Öcalan (precitată, §§ 66-70), Curtea a considerat că, la momentul faptelor, controlul efectuat de judecătorul național asupra legalității detenției interesaților în virtutea articolului 128 § 4 din CPP, nu respecta cerințele articolului 5 § 4. În acest sens, după examinarea exemplelor de decizii judiciare produse de Guvern, a constatat, pe de o parte, că în nici una din aceste decizii judecătorul național nu a ordonat eliberarea interesaților și s-a mulțumit să-i trimiteze în fața judecătorului responsabil cu plasarea în detențiune, și, pe de altă parte, că în niciuna din procedurile care au dus la deciziile judiciare menționate de Guvern, inculpatul în retenție preventivă nu a apărut în fața judecătorului. Acesta din urmă și-a efectuat controlul doar pe dosar, ca urmare a plângerii introduse de avocatul respectiv.

Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la această concluzie în cadrul prezentei cauze, ale cărei fapte s-au desfășurat într-o perioadă apropiată de cea în cauza Öcalan.

De asemeni, Curtea consideră că remediul de despăgubire prevazut de legea nr. 466 și invocat de Guvern nu poate constitui un recurs în sensul articolului 5 § 4 din Convenție din cauza lipsei de competență a judecătorului de a ordona eliberarea în cazul detenției ilegale și imposibilității de a acorda reparații pentru nerespectarea Convenției în cazul conformității detenției cu legea națională (Öcalan [GC], precitată, § 71).

Curtea respinge, prin urmare, excepția preliminară a Guvernului și ajunge la aceeași concluzie privind încălcarea articolului 5 § 4. 2. art. 5 § 1 din Convenție

Guvernul afirmă că reclamantul a fost plasat în retenție preventivă în cadrul unei operațiuni programate, pe motiv că se suspecta că a acordat asistență unei organizații armate ilegale. La baza suspectelor plauzibile se aflau informații furnizate de F.A. în cursul reținerii sale preventive pentru colectare de mărfuri destinate organizației în cauză. Pentru a-și susține teza, Guvernul observă, de asemenea, că în fața judecătorului assessor al curții de siguranță al statului, reclamantul a fost interogat asupra acuzațiilor aduse împotriva sa, plasat în detențiune preventivă și ulterior pus sub acuzare pentru asistență la această organizație.

Reclamantul, din contra, atrage atenția asupra faptului că procesul-verbal de arestare, al cărui conținut ar fi infirmat de redactorii săi înșiși, ar dovedi că a fost victima unei machete. Consideră că Guvernul nu a reușit să stabilească fapte suficiente care să permită să se concluzioneze că suspectele care au stat la baza arestării sale erau plauzibile.

Curtea amintește că plauzibilitatea suspectelor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esențial al protecției oferite de art. 5 § 1 c) împotriva privațiunilor de libertate arbitrare. Existența suspectelor plauzibile presupune existența faptelor sau informațiilor în măsură să convingă un observator obiectiv că individul în cauză ar putea fi comis infracțiunea (Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, hotărâre din 30 august 1990, seria A nr. 182, § 32).

De asemeni, litera c) a articolului 5 § 1 nu presupune că poliția a adunat suficiente probe pentru a formula acuzații la momentul arestării. Scopul unui interogatoriu în cursul detenției în temeiul literei c) a articolului 5 § 1 este de a completa investigația penală prin confirmarea sau respingerea suspectelor concrete care stau la baza arestării. Astfel, faptele care dau naștere suspectelor nu trebuie să fie de același nivel ca și acelea necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a formula o acuzație, ceea ce se întâmplă în faza următoare a procedurilor de investigație penală (hotărârile Brogan și alții c. Regatul Unit din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 29, § 53, și Murray c. Regatul Unit din 28 octombrie 1994, seria A nr. 300-A, p. 27, § 55).

În cazul de față, sigur, procesul-verbal de arestare întocmit de polițiști potrivit căruia reclamantul a fost arestat în flagrant delict a fost ulterior infirmat de martori oculari și nu a fost acceptat în fața curții de siguranță al statului ca probă a circumstanțelor arestării reclamantului.

Cu toate acestea, Curtea constată că pe 1 martie 1999, reclamantul a fost aprehensionat de poliție și plasat în retenție preventivă în cadrul unei operațiuni dirigite împotriva unei organizații armate ilegale. Pe 8 și 9 martie 1999, a fost ulterior interogat respectiv de polițiști și de procuror cu privire la legăturile sale cu o persoană numită F.A. (paragrafele 15 și 16 de mai sus), arestată în cadrul aceleiași operațiuni. Durata reținerii preventive a reclamantului a fost prelungită de două ori și o acțiune penală a fost inițiată împotriva sa de procuror pe 23 martie 1999 pentru acordarea de asistență unei benzi armate în aplicarea articolului 169 din codul penal. În consecință, ținând seama de faptele din prezenta cauză, Curtea consideră că reclamantul poate fi considerat ca având fost arestat și deținut pe baza "motivelor plauzibile de suspiciune" de comitere a unei infracțiuni penale. Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție. 3. art. 5 § 2 din Convenție

Curtea amintește că art. 5 § 2 din Convenție enunță o garanție elementară: toată persoana arestată trebuie să cunoască motivele arestării sale. Obligă o asemenea persoană să-i fie semnalate motivele juridice și faptice ale privării sale de libertate, pentru ca aceasta să poată discuta legalitatea acesteia în fața unui tribunal în virtutea paragrafului 4. Trebuie să beneficieze de aceste informații "în cel mai scurt termen", dar polițistul care o arrears poate să nu i le furnizeze în integralitate pe loc. Pentru a determina dacă a primit suficient și suficient de devreme, trebuie să se țină seama de particularitățile cauzei (vezi Fox, Campbell și Hartley, precitată, § 40).

În cazul de față, Curtea constată că în cursul reținerii sale preventive, reclamantul a fost interogat de polițiști și de procuror cu privire la legăturile sale cu o organizație armată ilegală și cu o persoană numită F.A., arestată în cadrul aceleiași operațiuni.

Curtea amintește că nicio formă particulară nu este necesară pentru informarea unei persoane arestate (Dikme c. Turcia, nr. 20869/92, CEDO 2000-VIII). Este de părere că întrebările puse reclamantului în cursul interogatoriilor sale în retenție preventivă conțin indicații destul de precise cu privire la suspectele care îl afectează. Pe de altă parte, nimic din dosar nu permite să se concluzioneze că reclamantul, la arestare sau în retenție preventivă, nu a fost informat despre motivele aprehensiunii sale. În concluzie, nu a existat, în circumstanțele cauzei, o încălcare a articolului 5 § 2 din Convenție. 4. art. 5 § 3 din Convenție

Guvernul observă că reținerea preventivă a reclamantului era în conformitate cu legislația internă relevantă. În acest scop, subliniază dificultățile și specificitatea investigațiilor privind infracțiunile teroriste care afectează mai multe persoane, cum ar fi infracțiunea reprochată reclamantului, acuzat de asistență la o bandă armată, și susține că durata reținerii preventive, impusă în cazul de față, era necesară în scopul colectării probelor.

Curtea observă că reținerea preventivă litigiasă a început cu arestarea reclamantului pe 1 martie 1999 și s-a încheiat pe 9 martie 1999, cu plasarea sa în detențiune preventivă (§17 de mai sus). Durata reținerii preventive a reclamantului este, prin urmare, de opt zile.

Curtea amintește că în hotărârea Brogan și alții, a hotărât că o perioadă de retenție preventivă de patru zile și șase ore fără ca interesatul să fi fost pus în fața unui judecător depășea limitele stricte de timp fixate de art. 5 § 3, chiar atunci când a fost pentru a proteja colectivitatea în ansamblu împotriva terorismului (vezi Brogan și alții, precitată, § 62).

Curtea nu poate, prin urmare, accepta că a fost necesar să dețină reclamantul pentru opt zile fără ca acesta să fi fost "pus în fața unui judecător".

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

Reclamantul cere 1.780 euro (EUR) pentru prejudiciu material și 15.000 EUR pentru daună morală.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea observă că existența unui prejudiciu material nu rezultă din elementele dosarului; prin urmare, nu poate aproba această cerere (Demir și alții c. Turcia, hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecție de hotărâri și decizii 1998-IV, § 63).

Cu toate acestea, observă că reclamantul a suportat o retenție preventivă de opt zile fără intervenție judiciară și consideră că este foarte probabil că aceste fapte i-au cauzat o daună morală pentru care tribunalele interne nu i-au acordat nicio reparație. Ținând seama de diferitele aspecte ale cauzei și pronunțând în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea îi alocă reclamantului suma de 3.000 EUR (compara cu Kılıçoğlu c. Turcia, nr. 41136/98, § 35, 20 octombrie 2005). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 5.460 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de elementele din posesia sa și de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră rezonabil să alocheze reclamantului suma de 1.250 EUR. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATEA, 1. Hotărăște să unească excepția preliminară a Guvernului la fondul plasei formulate sub art. 5 § 4 și declară restul cererii admisibilă; 2. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție; 3. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 5 § 2 din Convenție; 4. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; 5. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție și respinge excepția preliminară a Guvernului; 6. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii euro) pentru daună morală și 1.250 EUR (o mie două sute cincizeci euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată sub formă de impozit, convertită în noile lire turce la cursul aplicabil la data regulării; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru aspectul rămas. Făcut în limba franceză și apoi comunicat prin scris pe 19 septembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. T.L. Early Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 49574/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Süleyman Erdem (« le requérant »), a saisi la Cour le 16 juin 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Mesut Beștaș, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.

Le requérant alléguait en particulier que son arrestation n’était fondée sur aucun soupçon plausible (article 5 § 1 c) de la Convention), qu’il n’avait pas été informé des raisons de son arrestation (article 5 § 2), que la durée de sa garde à vue était excessive (article 5 § 3) et qu’il n’existait aucune voie de recours lui permettant de mettre en cause la légalité de son arrestation (article 5 § 4).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 4 juillet 2000, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant au Gouvernement.

Le 1 er avril 2003, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien- fondé de l’affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Dans le cadre d’une opération menée contre une organisation armée illégale, le requérant fut arrêté le 1 er mars 1999 puis placé en garde à vue, par des policiers de la Direction de la sûreté de Diyarbakır (« la Direction »).

Cependant, les faits concernant l’arrestation du requérant se trouvent controversés.

D’après le requérant, il aurait été arrêté lors d’une perquisition effectuée à son domicile où il se reposait, seul, souffrant d’une hépatite B. Tandis que, d’après un procès-verbal d’arrestation du 1 er mars 1999 établi par la police, celui-ci a été appréhendé en flagrant délit à l’issue d’une manœuvre policière : de fait, un certain suspect, F.A., arrêté le 27 février 1999, aurait avoué avoir fixé un rendez-vous pour le 1 er mars avec certaines personnes censées lui transmettre des marchandises destinées à l’organisation armée illégale en question ; à l’heure du rendez-vous, les policiers faisant le guet auraient surpris le requérant et sa belle-sœur S.E. en possession d’un sac contenant notamment des médicaments, de la nourriture, des vêtements divers, des cigarettes, un récepteur de radio universel et un ordinateur portable.

Sur le procès-verbal en question se trouve apposée la signature du requérant, tout comme sur le procès-verbal de fouille corporelle, dressé également le 1 er mars 1999.

A la demande de la Direction, le procureur de la République près la Cour de sûreté de l’État de Diyarbakır (« le procureur » – « la Cour de sûreté de l’État ») prolongea la garde à vue du requérant jusqu’au 5 mars 1999 puis, un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat, accédant à la demande du procureur, ordonna une seconde prolongation de six jours.

Le 8 mars 1999, la police recueillit les déclarations du requérant. Selon le procès-verbal dressé en conséquence et signé par le requérant, celui-ci contesta toutes les accusations portées contre lui et, bien qu’admettant avoir eu des conversations téléphoniques avec F.A., refusa de répondre aux autres questions. Selon le requérant, durant sa garde à vue, il fut interrogé sur des personnes qu’il ne connaissait pas.

Le 9 mars 1999, le requérant comparut d’abord devant le procureur qui l’interrogea. Insistant sur le fait qu’il avait été arrêté à son domicile, alors qu’il y était seul, il renia le contenu du procès-verbal d’arrestation du 1 er mars 1999. Quant au procès-verbal de déclarations faites à la police, dont le procureur lui avait donné lecture, le requérant s’expliqua ainsi : « on me l’a fait signé les yeux bandés, sans que je puisse le lire. J’en conteste les parties à ma charge. Je n’ai jamais rencontré une personne dénommée F.A. (...). Je refuse l’accusation portée à mon encontre ».

Toujours, le 9 mars 1999, le requérant ainsi que S.E. furent traduits devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat. Le requérant y réitéra ses dires devant le procureur. De son côté, S.E. expliqua avoir été appréhendée seule, alors qu’elle portait dans une pochette quelques vêtements et des confiseries pour sa petite sœur. Le juge ordonna le placement en détention provisoire du requérant. B. L’action publique

Le 23 mars 1999, le procureur mit le requérant en accusation du chef d’assistance à une organisation armée illégale et requit l’application de l’article 169 du code pénal.

Les débats devant la cour de sûreté de l’Etat furent ouverts le 20 mai 1999. A l’audience, le requérant, assisté de deux conseils, plaida non coupable et sollicita sa libération provisoire. Il s’exprima ainsi : « Je n’accepte pas les déclarations faites à la police. Contrairement à ce que l’on prétend, je n’ai jamais dit à l’agent qui m’interrogeait ‘je ne veux pas vous faire de déclarations’ ; c’est eux qui ont rédigé [le procès-verbal] et m’ont forcé à le signer ». Pour le reste, le requérant admit la véracité de ses déclarations devant le procureur. Quant à ses conseils, ils citèrent deux voisins du requérant, İ.T. et H.A., en tant que témoins oculaires, en vue de démentir l’accusation selon laquelle le requérant avait été arrêté en flagrant délit. Les juges du fond entendirent İ.T. et H.A., lesquels confirmèrent la version des faits de la défense et dirent notamment avoir vu des policiers entrer dans l’appartement du requérant et en ressortir avec celui-ci et un grand sac en plastique.

Les juges entendirent également trois policiers, Y.G., C.T. et H.D., tous signataires du procès-verbal d’arrestation controversé. Y.G. et C.T. déclarèrent que, le jour de l’opération, S.E. avait bien été arrêtée alors qu’elle marchait dans la rue avec une pochette en main, mais pas le requérant, qui avait été appréhendé après, dans l’appartement que S.E. avait indiqué. Quant à H.D., il dit ne pas se rappeler si S.E. avait été appréhendée seule ou non. A une date non précisée, le requérant bénéficia d’une libération provisoire.

Par un arrêt du 14 septembre 2000, considérant que les déclarations des témoins oculaires laissaient planer des doutes quant au contenu du procès-verbal d’arrestation en cause et qu’en vertu du principe selon lequel « le doute profite à l’accusé », la cour de sûreté acquitta le requérant faute de « preuves et indices suffisamment puissants ».

Par le même arrêt, la cour de sûreté déclara coupable F.A. et S.E. du chef d’assistance à une bande armée au sens de l’article 169 du code pénal. II.

L’article 1 de la loi n o 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues prévoit : « Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne : 1. arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois ; 2. à laquelle les motifs à l’origine de son arrestation ou détention n’auront pas été immédiatement communiqués ; 3. qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal ; 4. qui aura été privée de sa liberté sans décision judiciaire après l’échéance du délai légal pour être traduite devant le juge ; 5. dont les proches n’auront pas été immédiatement informés de son arrestation ou de sa détention ; 6. qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine ; 7. qui aura été condamnée à une peine d’emprisonnement moins longue que sa détention ou à une amende seulement (...) ». EN DROIT I.

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, qui comporte deux volets. En premier lieu, le Gouvernement invoque l’article 128 § 4 du code de procédure pénale, qui prévoit la possibilité d’introduire un recours devant le juge d’instance pour faire contrôler la légalité de la garde à vue ou pour contester tout ordre du parquet visant à prolonger la garde à vue. Il soutient que la famille du requérant et son avocat ont été informés de la garde à vue de celui-ci et qu’ils ont omis d’introduire un recours devant le juge d’instance pour contester l’ordonnance visant à prolonger la garde à vue du requérant. En deuxième lieu, le Gouvernement se réfère à la loi n o 466 du 15 mai 1964 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou injustement détenues. Il soutient que le requérant aurait pu soumettre à la cour d’assises compétente ses allégations de détention illégale.

Le requérant soutient que les moyens de droit indiqués par le Gouvernement ne peuvent passer pour pertinents dans les circonstances de la cause.

La Cour estime que l’exception du Gouvernement est étroitement liée au bien-fondé du grief formulé sous l’angle de l’article 5 § 4. Dès lors, la question de savoir si les voies de recours internes ont été épuisées doit être traitée lors de l’examen sur le fond ( Öcalan c. Turquie (déc.), n o 46221/99, 14 décembre 2000, Kılıçoğlu c. Turquie (déc.), n o 41136/98, 28 septembre 2004). 2. Autres critères de recevabilité

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que ceux-ci ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Bien-fondé

La Cour rappelle avoir lié l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes au fond du grief tiré de l’article 5 § 4. Aussi la Cour examinera-t-elle cette exception dans le cadre de son appréciation du grief formulé sous l’angle de l’article 5 § 4, grief qu’elle abordera en premier lieu (voir Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 61, CEDH ‑ 2005). 1. Article 5 § 4 de la Convention

Dans son arrêt Öcalan (précité, §§ 66-70), la Cour a considéré qu’à l’époque des faits, le contrôle effectué par le juge national sur la légalité de la détention des intéressés en vertu de l’article 128 § 4 du CPP, ne respectait pas les exigences de l’article 5 § 4. A cet égard, après l’examen des exemples de décisions judiciaires produits par le Gouvernement, elle a constaté, d’une part, que dans aucune de ces décisions le juge national n’avait ordonné la mise en liberté des intéressés et qu’il s’était contenté de les renvoyer devant le juge chargé de la mise en détention, et, d’autre part, que dans aucune des procédures aboutissant aux décisions judiciaires mentionnées par le Gouvernement, le prévenu en garde à vue n’a comparu devant le juge. Ce dernier a effectué son contrôle uniquement sur dossier, à la suite du recours introduit par l’avocat concerné.

La Cour n’aperçoit aucune raison de s’écarter de cette conclusion dans le cadre de la présente affaire, dont les faits se sont déroulés à une période proche de celle en question dans l’affaire Öcalan .

Par ailleurs, la Cour estime aussi que la voie d’indemnisation prévue par la loi n o 466 et invoquée par le Gouvernement ne saurait constituer un recours au sens de l’article 5 § 4 de la Convention en raison de l’absence de compétence du juge pour ordonner la libération en cas de détention illégale et de l’impossibilité d’accorder une réparation pour manquement à la Convention en cas de conformité de la détention à la loi nationale ( Öcalan [GC], précité, § 71).

La Cour rejette donc l’exception préliminaire du Gouvernement et elle conclut pour les mêmes motifs à la violation de l’article 5 § 4. 2. Article 5 § 1 de la Convention

Le Gouvernement affirme que le requérant a été placé en garde à vue dans le cadre d’une opération programmée, au motif qu’on le soupçonnait d’avoir porté aide et assistance à une organisation armée illégale. A l’origine des soupçons plausibles se trouvaient des renseignements fournis par F.A. lors de sa garde à vue pour ramassage de marchandises destinées à l’organisation en question. Pour appuyer sa thèse, le Gouvernement observe en outre que devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat, le requérant a été interrogé sur les accusations portées contre lui, mis en détention provisoire et inculpé ensuite du chef d’assistance à cette organisation.

Le requérant, de son côté, attire l’attention sur le fait que le procès verbal d’arrestation, dont le contenu serait démenti par ses rédacteurs mêmes, prouverait qu’il a été victime d’un coup monté. Il estime que le Gouvernement est resté en défaut d’établir des faits suffisants pour permettre de conclure que les soupçons fondant son arrestation étaient plausibles.

La Cour rappelle que la plausibilité des soupçons sur lesquels doit se fonder une arrestation constitue un élément essentiel de la protection offerte par l’article 5 § 1 c) contre les privations de liberté arbitraires. L’existence de soupçons plausibles présuppose celle de faits ou renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction ( Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni arrêt du 30 août 1990, série A n o 182, § 32).

Par ailleurs, l’alinéa c) de l’article 5 § 1 ne présuppose pas que la police ait rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations au moment de l’arrestation. L’objet d’un interrogatoire pendant une détention au titre de l’alinéa c) de l’article 5 § 1 est de compléter l’enquête pénale en confirmant ou en écartant les soupçons concrets fondant l’arrestation. Ainsi, les faits donnant naissance à des soupçons ne doivent pas être du même niveau que ceux nécessaires pour justifier une condamnation ou même pour porter une accusation, ce qui intervient dans la phase suivante de la procédure de l’enquête pénale (arrêts Brogan et autres c. Royaume-Uni du 29 novembre 1988, série A n o 145-B, p. 29, § 53, et Murray c. Royaume ‑ Uni du 28 octobre 1994, série A n o 300-A, p. 27, § 55).

En l’espèce, certes, le procès-verbal d’arrestation dressé par les policiers d’après lequel le requérant avait été arrêté en flagrant délit fut ensuite démenti par des témoins oculaires et n’a pas été admis devant la cour de sûreté comme faisant foi des circonstances d’arrestation du requérant.

Cela étant, la Cour constate que le 1 er mars 1999, le requérant a été appréhendé par la police et placé en garde à vue dans le cadre d’une opération dirigée contre une organisation armée illégale. Les 8 et 9 mars 1999, il fut ensuite interrogé respectivement par les policiers et le procureur sur ses prétendus liens avec une personne dénommée F.A. (paragraphes 15 et 16 ci-dessus) arrêtée dans le cadre de la même opération. La durée de la garde à vue du requérant a été prolongée deux fois et une action publique à son encontre fut engagée par le procureur le 23 mars 1999 pour avoir porté aide et assistance à une bande armée en application de l’article 169 du code pénal. En conséquence, compte tenu des faits de la présente espèce, la Cour estime que le requérant peut être considéré comme ayant été arrêté et détenu sur la base de « raisons plausibles de (le) soupçonner » d’avoir commis une infraction pénale. Il n’y a donc pas eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention. 3. Article 5 § 2 de la Convention

La Cour rappelle que l’article 5 § 2 de la Convention énonce une garantie élémentaire : toute personne arrêtée doit savoir les raisons de son arrestation. Il oblige à signaler à une telle personne les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, afin qu’elle puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu du paragraphe 4. Elle doit bénéficier de ces renseignements « dans le plus court délai » mais le policier qui l’arrête peut ne pas les lui fournir en entier sur-le-champ. Pour déterminer si elle en a reçu assez et suffisamment tôt, il faut avoir égard aux particularités de l’espèce (voir Fox, Campbell et Hartley, précité, § 40).

En l’espèce, la Cour constate que lors de sa garde à vue, le requérant fut interrogé par les policiers et par le procureur sur ses prétendus liens avec une organisation armée illégale et avec une personne dénommée F.A., arrêtée dans le cadre de la même opération.

La Cour rappelle qu’aucune forme particulière n’est requise pour l’information d’une personne arrêtée ( Dikme c. Turquie , n o 20869/92, CEDH 2000 ‑ VIII). Elle est d’avis que les questions posées au requérant pendant ses interrogatoires lors de sa garde à vue contiennent des indications assez précises quant aux soupçons pesant sur lui. D’autre part, rien dans le dossier ne permet de conclure que le requérant, lors de son arrestation ou de sa garde à vue, n’a pas été informé des raisons de son appréhension. En conclusion, il n’y a pas eu, dans les circonstances de l’espèce, violation de l’article 5 § 2 de la Convention. 4. Article 5 § 3 de la Convention

Le Gouvernement fait observer que la garde à vue du requérant était conforme à la législation interne pertinente. A cet effet, il met l’accent sur les difficultés et la spécificité des enquêtes relatives aux infractions terroristes concernant plusieurs personnes, telle l’infraction reprochée au requérant, accusé d’aide et d’assistance à une bande armée, et soutient que la durée de la garde à vue, imposée en l’espèce, était nécessaire en vue du rassemblement des preuves.

La Cour relève que la garde à vue litigieuse a débuté avec l’arrestation du requérant le 1 er mars 1999 et a pris fin le 9 mars 1999, avec son placement en détention provisoire (paragraphe 17 ci-dessus). La durée de la garde à vue du requérant s’élève donc à huit jours.

La Cour rappelle que dans l’arrêt Brogan et autres , elle a jugé qu’une période de garde à vue de quatre jours et six heures sans que l’intéressé ait été traduit devant un juge allait au-delà des strictes limites de temps fixées par l’article 5 § 3, même quand elle a pour but de prémunir la collectivité dans son ensemble contre le terrorisme (voir Brogan et autres, précité, § 62).

La Cour ne saurait donc admettre qu’il ait été nécessaire de détenir le requérant pendant huit jours sans qu’il n’ait été « traduit devant un juge. »

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. II.

Le requérant réclame 1 780 euros (EUR) pour préjudice matériel et 15 000 EUR pour dommage moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour relève que l’existence d’un préjudice matériel ne ressort pas des éléments du dossier ; elle ne peut donc faire droit à cette demande ( Demir et autres c. Turquie , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, § 63).

En revanche, elle relève que le requérant a subi une garde à vue de huit jours sans intervention judiciaire et estime qu’il est fort probable que ces faits lui ont causé un préjudice moral pour lequel les tribunaux internes ne lui ont accordé aucune réparation. Prenant en compte les différents aspects de la cause et statuant en équité, conformément à l’article 41, la Cour alloue au requérant la somme de 3 000 EUR (comparer avec Kılıçoğlu c. Turquie , n o 41136/98, § 35, 20 octobre 2005). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 460 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant la somme de 1 250 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre l’exception préliminaire du Gouvernement au fond du grief tiré de l’article 5 § 4 et déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 5 § 2 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 5. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention et rejette l’exception préliminaire du Gouvernement ; 6. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 1 250 EUR (mille deux cent cinquante euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 septembre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early Nicolas Bratza Greffier Président