ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 169

din 31 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 8077/2/2006, s-a

dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție și trimiterea dosarului privind plângerea formulată de

petiționarul I.G. împotriva rezoluției nr. 9189/3933 din 21 iulie 2006

pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică.

Declinarea de competență a

fost determinată de incidența în cauză a prevederilor art. 29 pct. 1 lit. f) C.

pen., intimatul făptuitor având calitatea de procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. Brașov.

Din analiza actelor

existente la dosarul cauzei rezultă că, la data de 21 februarie 2006, persoana

vătămată I.G. a formulat plângere penală împotriva numitului C.A., procuror în

cadrul D.I.I.C.O.T., solicitând tragerea acestuia la răspundere penale pentru

săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei

prevăzută de art. 246 C. pen., și sustragere sau distrugere de înscrisuri

prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen..

Petiționarul a susținut că

magistratul procuror care a instrumentat cercetările penale în dosarul nr. 1403/2001

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov a sustras mai multe înscrisuri

efectuate de autoritățile elene. Acesta a precizat, de asemenea, faptul că

actele sustrase erau necesare și utile soluționării cauzei iar prin omisiunea

depunerii lor la dispoziția instanțelor s-a pronunțat o hotărâre de condamnare

nelegală.

Prin rezoluția nr. 573/P/2006

din 21 iunie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin.

(6) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a

dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul C.A.N., procuror în

cadrul D.I.I.C.O.T., pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra

intereselor persoanei prevăzută de art. 246 C. pen. și sustragere sau

distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.,

întrucât faptele sesizate nu există.

Pentru a dispune astfel,

procurorul a reținut că din actele premergătoare efectuate în cauză, nu rezultă

sustragerea- din dosarul instrumentat de magistratul procuror C.A., unor

înscrisuri și nici exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Magistratul procuror a

întocmit rechizitoriul dispunând trimiterea în judecată a petiționarului I.G.

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.

b), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și complicitate la omor

deosebit de grav prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 174 – art. 176 lit.

d) C. pen., reținându-se că în data de 8 februarie 2000, în înțelegere cu

inculpatul V.P.M. au atras în locuința lor pe victima C.I., sustrăgându-i suma

de 5000 mărci germane. Datorită leziunilor suferite victima a decedat.

Prin sentința penală nr. 161

din 4 aprilie 2003 pronunțată de Tribunalul Brașov, cei doi inculpați au fost

condamnați la câte 23 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Hotărârea a rămas definitivă

prin decizia penală nr. 2011 din 15 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin care au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Brașov și părțile civile, s-a casat decizia pronunțată de

instanța de apel și s-a menținut hotărârea instanței de fond.

În ceea ce privește raportul

de anchetă la fața locului întocmit de autoritățile judiciare elene, s-a

reținut că înscrisul la care petiționarul a făcut referire în plângerea sa,

există la dosarul cauzei, în traducere legalizată, fiind, avut în vedere atât

de organele de urmărire penală cât și de instanțele de judecată.

De asemenea, fotografiile

judiciare efectuate la locul săvârșirii infracțiunii au fost solicitate de

autoritățile judiciare române, prin comisie rogatorie, însă acestea nu au fost

înaintate, la dosarul cauzei fiind depuse numai xerocopiile acestora.

În fine, din actele de urmărire

penală efectuate în dosarul nr. 1403/P/2001 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Brașov nu rezultă că s-ar fi dispus audierea numitei I.S., aceasta

neavând calitatea de martor iar în privința martorului I.I., acesta a fost audiat

în faza de urmărire penală, declarațiile fiind depuse la dosarul cauzei.

Împotriva soluției

procurorului, petiționarul I.G. a formulat plângere în condițiile prevăzute de art.

278 alin. (1) C. proc. pen., la procurorul șef secție al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin rezoluția nr. 9189/3933/2006

din 21 iulie 2006, a respins-o, ca neîntemeiată, reținându-se că, în raport cu

probele administrate în cauză, nu se impune infirmarea rezoluției de neîncepere

a urmăririi penale.

În temeiul dispozițiilor art.

278

1

C. proc. pen., petiționarul I.G. a formulat plângere la Înalta

Curte de Casație și Justiție, considerând că rezoluția Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

dată în dosarul nr. 573/P/2006, este nelegală și netemeinică impunându-se

desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii

urmăririi penale împotriva magistratului procuror C.A.N.

Examinând plângerea în

conformitate cu dispozițiile art. 278 alin. (7) C. proc. pen., pe baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 200

C. proc. pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la

stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să

se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării

obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul de

lege anterior invocat, legea procesual penală a determinat regulile de

desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Fiind sesizat în vreunul din

modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală are

obligația de a efectua acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea

determinată de lege.

În situația în care actele

premergătoare nu confirmă existența infracțiunii sau a infracțiunilor cu care

organul de urmărire penală a fost sesizat, se impune neînceperea urmăririi

penale.

Pe de altă parte, în cadrul

analizei plângerii formulate împotriva rezoluției de netrimitere în judecată,

nu pot fi invocate aspecte ce țin de fondul cauzei examinate și analizate de

către instanța investită cu judecarea cauzei în fond și ulterior de instanța de

apel respectiv recurs.

Examinând cauza supusă

analizei se constată că nu există indicii din care să rezulte că magistratul

procuror C.A., care a întocmit rechizitoriul și a dispus trimiterea în judecată

a petiționarului I.G. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 C.

pen. și art. 26 C. pen., raportat la art. 174 – art. 176 C. pen., ar fi sustras

înscrisuri și nici că și-ar fi exercitat, în mod abuziv, atribuțiile de

serviciu.

Acesta a dispus

administrarea probelor necesare aflării adevărului și a sesizat instanța de

judecată care a pronunțat, urmare probatoriului administrat, condamnarea

petiționarului I.G.

Împrejurarea că nu au putut

fi depuse la dosarul cauzei fotografiile judiciare efectuate la locul crimei,

nu-i poate fi imputabilă intimatului procuror, în condițiile în care, s-a

solicitat, prin comisie rogatorie, trimiterea originalului acestora.

De asemenea, din actele

premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că I.S. nu a fost audiată de

magistratul procuror român, iar martorul Iordache Ilie a fost audiat în cursul

urmăririi penale.

Audierea acestui martor de

către autoritățile elene rezultă din conținutul adresei nr. 1045/33-E din 24

februarie 2000 prin care Secția de poliție Vlahioti-Lakonia a înaintat dosarul

judecătorului de instrucție din cadrul Tribunalului de Primă Instanță Sparta

dar nu există date care să confirme că aceste declarații au fost înaintate

autorităților judiciare române.

În atare condiții, actele

premergătoare efectuate în cauză nu au evidențiat indicii sau împrejurări care

să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe

urmărirea penală, activitatea magistratului procuror neputând îmbrăca forma

ilicitului penal.

Având în vedere

considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că organele de urmărire

penală în mod corect au dispus neînceperea urmăririi penale, astfel încât atât

rezoluția nr. 573/P/2006 cât și rezoluția nr. 9189/3933/2006 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt legale și temeinice,

neimpunându-se desființarea lor.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 278

1

alin. 8 lit. a) C. proc. pen., se va

respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul I.G., menținând

rezoluția nr. 573/P/2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționarul condamnat I.G. împotriva rezoluției nr. 573/P/2006

din 21 iunie 2006, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul

condamnat la plata sumei de 140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 martie 2007.