ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 169 din 31 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 8077/2/2006, s-a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și trimiterea dosarului privind plângerea formulată de petiționarul I.G. împotriva rezoluției nr. 9189/3933 din 21 iulie 2006 pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Declinarea de competență a fost determinată de incidența în cauză a prevederilor art. 29 pct. 1 lit. f) C. pen., intimatul făptuitor având calitatea de procuror în cadrul D.I.I.C.O.T.

Brașov. Din analiza actelor existente la dosarul cauzei rezultă că, la data de 21 februarie 2006, persoana vătămată I.G. a formulat plângere penală împotriva numitului C.A., procuror în cadrul D.I.I.C.O.T., solicitând tragerea acestuia la răspundere penale pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei prevăzută de art. 246 C. pen., și sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.. Petiționarul a susținut că magistratul procuror care a instrumentat cercetările penale în dosarul nr. 1403/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov a sustras mai multe înscrisuri efectuate de autoritățile elene. Acesta a precizat, de asemenea, faptul că actele sustrase erau necesare și utile soluționării cauzei iar prin omisiunea depunerii lor la dispoziția instanțelor s-a pronunțat o hotărâre de condamnare nelegală.

Prin rezoluția nr. 573/P/2006 din 21 iunie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul C.A.N., procuror în cadrul D.I.I.C.O.T., pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanei prevăzută de art. 246 C. pen. și sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., întrucât faptele sesizate nu există. Pentru a dispune astfel, procurorul a reținut că din actele premergătoare efectuate în cauză, nu rezultă sustragerea- din dosarul instrumentat de magistratul procuror C.A., unor înscrisuri și nici exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Magistratul procuror a întocmit rechizitoriul dispunând trimiterea în judecată a petiționarului I.G. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și complicitate la omor deosebit de grav prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 174 – art. 176 lit. d) C. pen., reținându-se că în data de 8 februarie 2000, în înțelegere cu inculpatul V.P.M. au atras în locuința lor pe victima C.I., sustrăgându-i suma de 5000 mărci germane. Datorită leziunilor suferite victima a decedat. Prin sentința penală nr. 161 din 4 aprilie 2003 pronunțată de Tribunalul Brașov, cei doi inculpați au fost condamnați la câte 23 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Hotărârea a rămas definitivă prin decizia penală nr. 2011 din 15 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și părțile civile, s-a casat decizia pronunțată de instanța de apel și s-a menținut hotărârea instanței de fond. În ceea ce privește raportul de anchetă la fața locului întocmit de autoritățile judiciare elene, s-a reținut că înscrisul la care petiționarul a făcut referire în plângerea sa, există la dosarul cauzei, în traducere legalizată, fiind, avut în vedere atât de organele de urmărire penală cât și de instanțele de judecată. De asemenea, fotografiile judiciare efectuate la locul săvârșirii infracțiunii au fost solicitate de autoritățile judiciare române, prin comisie rogatorie, însă acestea nu au fost înaintate, la dosarul cauzei fiind depuse numai xerocopiile acestora.

În fine, din actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 1403/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov nu rezultă că s-ar fi dispus audierea numitei I.S., aceasta neavând calitatea de martor iar în privința martorului I.I., acesta a fost audiat în faza de urmărire penală, declarațiile fiind depuse la dosarul cauzei. Împotriva soluției procurorului, petiționarul I.G. a formulat plângere în condițiile prevăzute de art. 278 alin. (1) C. proc. pen., la procurorul șef secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin rezoluția nr. 9189/3933/2006 din 21 iulie 2006, a respins-o, ca neîntemeiată, reținându-se că, în raport cu probele administrate în cauză, nu se impune infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

În temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul I.G. a formulat plângere la Înalta Curte de Casație și Justiție, considerând că rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, dată în dosarul nr. 573/P/2006, este nelegală și netemeinică impunându-se desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva magistratului procuror C.A.N. Examinând plângerea în conformitate cu dispozițiile art. 278 alin. (7) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 200 C. proc. pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul de lege anterior invocat, legea procesual penală a determinat regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Fiind sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală are obligația de a efectua acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată de lege.

În situația în care actele premergătoare nu confirmă existența infracțiunii sau a infracțiunilor cu care organul de urmărire penală a fost sesizat, se impune neînceperea urmăririi penale. Pe de altă parte, în cadrul analizei plângerii formulate împotriva rezoluției de netrimitere în judecată, nu pot fi invocate aspecte ce țin de fondul cauzei examinate și analizate de către instanța investită cu judecarea cauzei în fond și ulterior de instanța de apel respectiv recurs. Examinând cauza supusă analizei se constată că nu există indicii din care să rezulte că magistratul procuror C.A., care a întocmit rechizitoriul și a dispus trimiterea în judecată a petiționarului I.G. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 C. pen.

și art. 26 C. pen., raportat la art. 174 – art. 176 C. pen., ar fi sustras înscrisuri și nici că și-ar fi exercitat, în mod abuziv, atribuțiile de serviciu. Acesta a dispus administrarea probelor necesare aflării adevărului și a sesizat instanța de judecată care a pronunțat, urmare probatoriului administrat, condamnarea petiționarului I.G. Împrejurarea că nu au putut fi depuse la dosarul cauzei fotografiile judiciare efectuate la locul crimei, nu-i poate fi imputabilă intimatului procuror, în condițiile în care, s-a solicitat, prin comisie rogatorie, trimiterea originalului acestora. De asemenea, din actele premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că I.S. nu a fost audiată de magistratul procuror român, iar martorul Iordache Ilie a fost audiat în cursul urmăririi penale.

Audierea acestui martor de către autoritățile elene rezultă din conținutul adresei nr. 1045/33-E din 24 februarie 2000 prin care Secția de poliție Vlahioti-Lakonia a înaintat dosarul judecătorului de instrucție din cadrul Tribunalului de Primă Instanță Sparta dar nu există date care să confirme că aceste declarații au fost înaintate autorităților judiciare române. În atare condiții, actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidențiat indicii sau împrejurări care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, activitatea magistratului procuror neputând îmbrăca forma ilicitului penal.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că organele de urmărire penală în mod corect au dispus neînceperea urmăririi penale, astfel încât atât rezoluția nr. 573/P/2006 cât și rezoluția nr. 9189/3933/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt legale și temeinice, neimpunându-se desființarea lor. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 278 1 alin. 8 lit. a) C. proc. pen., se va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul I.G., menținând rezoluția nr. 573/P/2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul condamnat I.G. împotriva rezoluției nr. 573/P/2006 din 21 iunie 2006, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul condamnat la plata sumei de 140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 26 martie 2007.