ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 869/2008

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Harghita, emis la 27 ianuarie 2006, inculpatul

M.L.

a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit.

b) și c) C. pen. (în dauna părții vătămate T.L.), de furt calificat prevăzută

de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. i) și e) C. pen. (în dauna

părții vătămate SC U. SRL Miercurea Ciuc) și de furt calificat prevăzută de art.

208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) și e) C. pen. (în dauna

părții vătămate S.A.), pentru toate infracțiunile cu aplicarea art. 37 lit. a) C.

pen.

S-au reținut următoarele

fapte:

februarie 2004, în timp ce T.L., asistent universitar, se plimba cu un coleg,

pe strada Unio din municipiul Miercurea Ciuc, a fost ajunsă din urmă de

inculpatul M.L., care i-a smuls poșeta din mână, dispărând apoi în fugă.

În poșetă se aflau suma de

aproximativ 400.000 lei, acte de identitate și diferite bunuri de interes

personal.

După ce a verificat

conținutul poșetei, inculpatul și-a însușit banii găsiți în ea, după care a

aruncat-o, cu restul bunurilor, într-un parc din zona Stației C.F.R. a

municipiului Miercurea Ciuc, de unde organele de poliție au reușit să

recupereze buletinul de identitate, restituindu-l victimei T.L.

intervalul 22 – 24 mai 2004, inculpatul M.L. a intrat, prin spargerea unui

geam, în atelierul și în biroul maistrului de la SC U.C. SRL din municipiul

Miercurea Ciuc, de unde și-a însușit trei mașini electrice de găurit, un ferăstrău

electric mecanic și o rindea, în valoare totală de 11.000.000 lei (1.100 RON).

Inculpatul a vândut o parte

din aceste bunuri (ferăstrăul electric manual și o mașină de găurit), cu suma

de 3.000.000 lei, locuitorului S.L., la care au și fost găsite de organele de

poliție, fiind ridicate și restituite unității păgubite la data de 22 martie

2005.

2004, inculpatul M.L. a mers în spatele blocului nr. 13, de pe strada Culmei

din municipiul Miercurea Ciuc, unde erau parcate două autoturisme, marca Dacia,

unul aparținând lui S.A., iar celălalt fiului acestuia.

Spărgând geamul lateral din

dreapta față de la ambele autoturisme, inculpatul și-a însușit din primul

autoturism un radiocasetofon, talonul auto și alte acte, iar din al doilea

autoturism a sustras un radiocasetofon cu două boxe și trusa sanitară.

Judecând cauza, Tribunalul

Harghita, prin sentința penală nr. 112 din 22 martie 2007, a dispus, în baza art.

11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunilor:

- de tâlhărie prevăzută în art.

211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen.;

- de furt calificat

prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) și e) C.

pen. (în dauna SC U.C. SRL Miercurea Ciuc);

- de furt calificat

prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) și e) C.

pen. (în dauna părții vătămate S.A.).

Prin aceeași sentință au

fost respinse, ca neîntemeiate, acțiunile civile formulate în cauză.

S-a motivat că materialul

probator administrat nu confirmă că faptele au fost săvârșite de inculpat.

În acest sens, s-a relevat

că procesul-verbal de reconstituire nu constituie probă, deoarece martorii S.Ș.

și B.S., menționați ca martori asistenți, au declarat în fața instanței că

respectivul proces-verbal era redactat atunci când lucrătorii de poliție au

venit la sediul SC U.C. SRL și că l-au semnat fără să participe la momentele la

care se referă reconstituirea, inculpatul a revenit asupra recunoașterilor

făcute în timpul urmăririi penale, care oricum nu ar putea fi luate în

considerare întrucât nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, iar

martorul S.L., care a cumpărat o parte din bunurile sustrase de la SC U.C. SRL,

a declarat că acele bunuri nu i-au fost vândute de inculpat.

Împotriva sentinței a

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, apelul fiind respins,

ca nefondat, prin decizia penală nr. 93/ A din 29 octombrie 2007 a Curții de

Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Târgu Mureș a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând, în

cadrul motivelor formulate, un singur caz de casare, întemeiat pe dispozițiile art.

385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivului

invocat, s-a susținut că prima instanță și aceea de apel au comis o eroare

gravă de fapt ce a avut drept consecință achitarea greșită a inculpatului.

S-a făcut referire, în

sprijinul acestei susțineri, la procesele-verbale de cercetare la fața locului

din 16 februarie 2004, din 24 mai 2004 și din 2 octombrie 2004, la

procesul-verbal de reconstituire întocmit la 22 martie 2005, la planșele

foto-criminalistice, în care inculpatul este prezentat indicând modul în care a

comis faptele, la declarația martorului S.L. și la declarațiile prin care

inculpatul, în anumite momente ale urmăririi penale, a recunoscut săvârșirea

faptelor.

Învederându-se, totodată, că

nu s-a confirmat susținerea făcută de inculpat, în fața instanței, că ar fi

fost plecat din țară în perioada în care s-au comis faptele ce i s-au pus în

sarcină, s-a conchis că ansamblul probator la care s-a făcut referire prin

motivul de casare invocat conține suficiente elemente relevante care,

coroborate între ele, conving că inculpatul a săvârșit faptele și că soluția de

achitare nu se justifică.

În concluzie, s-a cerut

casarea deciziei atacate și condamnarea inculpatului pentru toate cele trei

infracțiuni ce au făcut obiectul trimiterii sale în judecată.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 62 C. proc.

pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de

judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de

probe”.

În conformitate cu această

cerință fundamentală a procesului penal, în art. 66 din același cod, s-a prevăzut,

la alin. (1), că „învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de

nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția”, iar la alin. (2)

s-a precizat că „în cazul când există probe de vinovăție, învinuitul sau

inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”.

Conformându-se acestui cadru

procedural legal privind sarcina administrării probelor și dreptul inculpatului

de a proba lipsa lor de temeinicie, atât prima instanță, cât și aceea de apel,

evaluând materialul probator de ansamblu ce a fost administrat în cauză, au

ajuns la concluzia că acesta nu justifică să se rețină că faptele imputate ar

fi fost săvârșite de inculpat.

Sub acest aspect,

aprecierile date probelor de către cele două instanțe, precum și concluzia la

care acestea au ajuns în mod succesiv, nu sunt infirmate, în esența lor, de

analiza în detaliu a fiecărei probe și nici de concluziile desprinse de

examinarea lor coroborată, în ansamblu.

Este relevant că, așa cum se

subliniază în considerentele deciziei pronunțate în apel, niciuna dintre

persoanele aflate la un moment dat în contact cu inculpatul sau în apropiere de

el, cum sunt victima T.L. sau martorii M.N. și S.L. nu au declarat că l-au

recunoscut, iar descrierile ce le-au făcut sunt prea generale și chiar vagi,

nepermițând să fie trasă vreo concluzie pertinentă în această privință.

Pe de altă parte, din moment

ce martorii asistenți B.S. și S.Ș. au declarat în fața primei instanțe că au

semnat procesul verbal de reconstituire fără să fi participat la momentele

menționate în acesta , în mod corect s-a apreciat de cele două instanțe că

acele procese-verbale nu pot avea valoare probatorie, iar ca urmare nici

planșelor foto, realizate cu prilejul reconstituirii, nu li se poate atribui o

asemenea valoare.

În aceste condiții,

revenirea inculpatului, în fața primei instanțe, asupra declarațiilor sale de

recunoaștere a faptelor în timpul urmăririi penale, după ce inițial le-a negat,

nu poate fi considerată nejustificată, deoarece acele recunoașteri nu se

coroborează cu fapte sau împrejurări deduse din ansamblul probelor cauzei,

pentru a servi la aflarea adevărului cu respectarea cerințelor art. 69 C. proc.

pen., astfel că în mod corect s-a considerat de prima instanță și de aceea de

apel că din probele administrate nu rezultă suficiente temeiuri care să

justifice concluzia că faptele au fost săvârșite de inculpat.

Totodată, împrejurarea că

inculpatul nu a reușit să-și dovedească susținerea că, atunci când s-au

săvârșit faptele nu s-ar fi aflat în municipiul Miercurea-Ciuc, a fost evaluată

corespunzător de cele două instanțe, din moment ce, potrivit art. 66 alin. (1) C.

proc. pen., beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să o

dovedească.

În consecință, rezultând că

motivul de casare invocat de procuror nu este fondat și cum alte motive,

susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu nu se constată, urmează ca

recursul declarat în cauză să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș împotriva

deciziei penale nr. 93/ A din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimatul inculpat M.L.

Constată că intimatul

inculpat este deținut în altă cauză.

Onorariul avocatului din

oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 11 martie 2008.