ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7042/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, sub nr. 42791/3 din 13 decembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâta C.N., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța să dispună restrângerea exercitării dreptului

pârâtei la libera circulație în statele Uniunii Europene, pentru o perioadă de

cel mult 3 ani.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta a fost returnată din

Portugalia, la data de 5 octombrie 2006, în baza Acordului de readmisie

încheiat de România cu această țară, aprobat prin Legea nr. 128/2003, astfel

că, în speță sunt incidente dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,

modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006; că dreptul la liberă circulație

este în strânsă legătură cu respectarea legislației Statului Român, precum și a

tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac astfel

parte din dreptul intern; că în conformitate cu art. 52 din Legea nr. 248/2005,

cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul precizează că până la

data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean

român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un stat membru

al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în

străinătate instituită în condițiile art. 38 din lege, trebuie să se refere la

teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care

persoana în cauză face dovadă că are drept de intrare.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 72 din 15 ianuarie 2007 a respins, ca nefondată,

acțiunea, pentru următoarele considerente.

Pârâta a fost returnată din

Portugalia ca urmare a faptului că aceasta a depășit limitele legalității

șederii pe teritoriul unui stat fără viză.

La data de 1 ianuarie 2007, România,

țară al cărei cetățean este pârâta, a aderat la Uniunea Europeană, astfel că

normele europene, ca urmare a efectului direct al dispozițiilor tratatelor

Uniunii Europene, permit, în favoarea pârâtei, dreptul de a circula liber și

nelimitat în spațiul Uniunii Europene, fără necesitatea acordului statului

exprimat prin viza de ședere.

Or, limitare a dreptului la liberă

circulație pentru încălcări ale legislației anterioare ar conduce la negarea

acestui drept, iar pe de altă parte, s-ar încălca dreptul la libera circulație

a românilor, drept, de asemenea, consfințit prin legislația europeană.

Returnarea pârâtei din Portugalia,

în baza acordului dintre România și această țară, privind readmisia persoanelor

aflate în situație ilegală nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica

persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a

pârâtei, ce nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică și

proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei.

Făcând aplicarea dispozițiilor art.

20 din Constituția României, tribunalul a apreciat că textele cuprinse în Legea

nr. 248/2005, care se referă la libera circulație a cetățenilor români sunt în

contradicție cu dispozițiile art. 2 paragraf 2-4 din Protocolul nr. 4 la

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Prin decizia nr. 286 din 9 mai 2007,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, a luat act de renunțarea Ministerului Public, Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, la apelul formulat împotriva sentinței pronunțate de

Tribunalul București și a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta

reclamantă împotriva aceleiași sentințe civile.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a constatat că, în speță, se pune problema interpretării și aplicării

dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al

cetățeanului și anume, dreptul la liberă circulație, art. 25 din Constituția

României, în componența ce implică dreptul de a părăsi teritoriul României în

scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene până la data

aderării României la Uniunea Europeană, respectiv pe teritoriul Portugaliei și

după data aderării României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007.

În ceea ce privește raportul dintre

legislația națională și legislația comunitară, instanța de apel a făcut

aplicarea principiilor de interpretare stabilite prin jurisprudența Curții de

Justiție a Comunității Europene, în special a principiului supremației

dreptului comunitar și a obligației de a nu aplica dreptul național contrar

dreptului comunitar, precum și a dispozițiilor art. 146 din Constituția

României, care dispune că „urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare

cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Art. 25 din Constituția României

stabilește că persoanele având cetățenia română au dreptul la liberă circulație

pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, iar excepțiile de la

această regulă se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39

din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare, art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE, aceasta din urmă prevăzând doar 3 situații în care

statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor și anume:

afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

Or, împrejurarea că autoritățile

portugheze au dispus expulzarea pârâtei nu este ea însăși suficientă pentru

instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul la liberă circulație al

cetățeanului său pe teritoriul Portugaliei, întrucât simpla nerespectare a

condițiilor prevăzute de legea portugheză referitoare la dreptul de ședere pe

teritoriul său a unui cetățean român nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor

de ordine, siguranță sau sănătate publică, pentru a se considera că acțiunea

promovată de reclamantă este întemeiată.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și

Reformei Administrative

care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esență, arată

că intimata a fost returnat din Portugalia, în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu această țară, anterior aderării României la Uniunea

Europeană, iar autoritățile române nu pot cenzura măsura referitoare la

returnare.

Temeiul acțiunii l-a constituit

măsura returnării și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39

alin. (1) din Legea nr. 248/2005.

Arată recurenta, că singura condiție

necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație este aceea a returnării dintr-un stat cu care țara noastră are

încheiat un acord de readmisie.

Art. 25 din Constituție prevede că

„legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, ceea ce înseamnă că

libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, că trebuie să se

desfășoare potrivit unor reguli și că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr.

248/2005.

Dispozițiile art. 5 din acest act

normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în

străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

stipulează că „în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu

este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de

a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților

altora…”.

Aceste îngrădiri sunt stabilite de

Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub

aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor

dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta redă conținutul art. 38

din Legea nr. 248/2005 și arată că ține de opțiunea legiuitorului să instituie

anumite cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate,

iar acest text de lege reglementează una dintre obligațiile ce trebuie

respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din această lege se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din

Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern. Se precizează,

că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens și

că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor returnate

în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituției, sens în

care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28

noiembrie 2006.

Se arată cum este definită

libertatea de circulație în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și se susține că sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr.

248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul

public.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar

autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor

rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi și

obligații. Față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată

aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.

Or, dreptul la libertatea de

circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de

art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva nr.

2004/38/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/C.E., restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor lor de

familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță

națională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate

trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv

pe conduita persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea

Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt

garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care

România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a

produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în

speță, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

Or, măsura care se cere a fi luată

față de intimată este disproporționată, în raport cu scopul urmărit.

Intimata-pârâtă a fost returnat din

Portugalia pentru ședere ilegală, fără să fie judecată și condamnată pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directiva nr. 2004/38/C.E., care prevede că măsura trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în

cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a

intimatei-pârâte doar pe motiv de ședere ilegală în Portugalia nu ar fi

respectat principiul proporționalității cu scopul legitim urmărit.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 286 A din 9 mai 2007 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie

2007.