ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5980/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea introductivă de

instanță întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 248/2005 și înregistrată la

Tribunalul Vâlcea reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia

pentru pârâtul D.P.

În motivare a arătat că pârâtul a

fost returnat din Italia la data de 28 decembrie 2006 în baza Acordului de

readmisie încheiat între România și Italia ratificat prin Legea nr. 173/1997 și

că potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se poate

dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație.

Reclamantul arată că acțiunea este

promovată în scopul respectării normei edictate de legiuitorul național și se

tinde la apărarea interesului general al Statului Român, în scopul respectării

obligației asumate de țara noastră prin acordul de readmisie în vederea opririi

migrației ilegale.

Prin sentința civilă nr. 255 din 1

martie 2007 Tribunalul Vâlcea a respins acțiunea.

Instanța a avut în vedere faptul că

începând cu 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană, iar

dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 pot fi aplicate în măsura în care

nu contravin dispozițiilor comunitare. Limitările impuse de Uniunea Europeană

sunt în vederea ocrotirii securității publice, ordinii și sănătății publice.

În raport de dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 248/2005, instanța nu a reținut ca pârâtul să fi desfășurat

activități ilegale de natură să compromită imaginea României în străinătate,

ori să încalce legislația statului italian. De asemenea nu s-a probat

necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație pentru amenințarea

ordinii, siguranței sau sănătății publice.

Împotriva acestei sentințe

reclamantul a declarat apel.

Se susține că potrivit art. 38 lit.

a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 singura condiție necesară pentru

a dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în

străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care

țara noastră a încheiat acord de readmisie.

Autoritățile române nu pot cenzura

măsura returnării dispusă de un alt stat.

Dreptul la liberă circulație nu este

absolut, este supus unor limitări legale, iar dispozițiile art. 5 din Legea nr.

248/2005 prevăd limitativ obligațiile cetățenilor români.

Dispozițiile art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005 sunt în concordanță cu dispozițiile art. 53 din Constituție

(având în vedere că migrația trebuie să aibă loc în condiții legale și vizează

apărarea securității naționale și ordinii publice) și în acord cu instrumentele

juridice internaționale.

Prin decizia nr. 125 A din 30 martie

2007 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins

apelul.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut în esență că începând cu data de 1 ianuarie 2007 România

este membră a Uniunii Europene, dispozițiile Legii nr. 248/2005 putând fi

aplicate doar în măsura în care nu contravin normelor comunitare.

De asemenea, pârâtul nu a desfășurat

activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină

obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, și nu a încălcat

legislația statului în care s-a aflat.

Împotriva acestei decizii

reclamantul a formulat recurs.

Deși criticile nu sunt prezentate

potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. analiza lor permite încadrarea în

pct. 9 art. 304 C. proc. civ.

Decizia este criticată pentru că

potrivit prevederilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr.

248/2005 singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate este aceea a

returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat

un acord de readmisie.

Libera circulație a cetățenilor nu

este absolută ci se desfășoară potrivit regulilor prevăzute în conținutul Legii

nr. 248/2005.

Autoritățile române nu pot cenzura

măsura luată de alt stat iar măsura restrângerii luată de România nu încalcă

vreo dispoziție constituțională.

Această măsură se circumscrie

dispozițiilor art. 53 din Constituție deoarece controlul migrației ilegale din

România spre statele europene este o problemă a securității naționale și a

ordinii publice.

De asemenea, dispozițiile Legii nr.

248/2005 nu încalcă vreunul din instrumentele juridice internaționale, iar la

data returnării pârâtului, România nu era membră a Uniunii Europene deci nu erau

incidente dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE.

Recursul nu este fondat.

Susținerea în sensul că, singura

condiție a returnării intimatei – pârâte, pe baza unui acord de readmisie, era

suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație,

ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea

României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/C a Parlamentului European și

a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care,

norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera

circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea

exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, pentru motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2)

din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel,

să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național,

jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în lumina textului și a

finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în

vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din

Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine

obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să

aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene (în acest sens, hotărârea din 4

iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt

obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca

serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

propus de respectiva directivă”.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând

preeminență acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul

de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat

membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități

echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se

mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile

art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea

atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în

conflict cu normele de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure

preeminența.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul Ministerul Administrației și Reformei Administrative împotriva

deciziei nr. 125 A din 30 martie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 septembrie 2007

.