ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5823/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Galați, secția civilă, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a chemat în judecată pe pârâta Z.G., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restrângerea dreptului pârâtei la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 9 noiembrie 2006, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu această țară, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a ) din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.G.

nr. 5/2006. Tribunalul, prin sentința civilă nr. 96 din 18 ianuarie 2007, a respins cererea ca nefondată. Sentința a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 152/A din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Pentru a adopta această soluție, instanțele au reținut, în esență, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar României, începând cu data aderării la Uniunea Europeană, respectiv a Directivei Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE, care, în art. 27 prevede limitativ doar 3 situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

S-a mai reținut că norma internă, art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, prevede o categorie mai largă de situații în care se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație fiind incompatibilă cu norma comunitară și că reclamantul nu a făcut dovada că pârâta s-ar afla într-una din cele 3 situații prevăzute de norma comunitară. Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte.

În motivarea cererii de recurs este reiterată situația de fapt, returnarea pârâtei din Italia în baza acordului de readmisie anterior aderării României la Uniunea Europeană, se susține incidența dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 cu privire la care Curtea Constituțională a statuat conformitatea cu art. 53 din Constituție, se arată că Legea nr. 248/2005, aplicabilă și ulterior datei de 1 ianuarie 2007 asigură implementarea prevederilor constituționale, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, că măsura expulzării pârâtei (pe care autoritățile române nu au dreptul a o cenzura) este suficientă pentru aplicarea art. 38 lit. a ) din lege.

Recursul este nefondat. La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei instanței de apel, la care reclamanta preconiza a fi dispusă măsura restrângerii dreptului pârâtei la liberă circulație în Italia, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă/contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile. Dacă ulterior petrecerii faptelor intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate. Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978). Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate. Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene) este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei anexat cererii de chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Italia din data de 9 noiembrie 2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din M.I.R.A. împotriva deciziei nr. 152/A din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2007.