ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5823/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

22 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Galați, secția civilă, reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor a chemat în judecată pe pârâta Z.G., solicitând instanței ca prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restrângerea dreptului pârâtei la

liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult

trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 9

noiembrie 2006, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu această

țară, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a ) din Legea nr.

248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

96 din 18 ianuarie 2007, a respins cererea ca nefondată.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei

civile nr. 152/A din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele au reținut, în esență, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar

României, începând cu data aderării la Uniunea Europeană, respectiv a

Directivei Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE, care, în

art. 27 prevede limitativ doar 3 situații în care statul ar putea restrânge

libertatea de circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranței

publice sau sănătății publice.

S-a mai reținut că norma internă,

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, prevede o categorie mai largă de

situații în care se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la

libera circulație fiind incompatibilă cu norma comunitară și că reclamantul nu

a făcut dovada că pârâta s-ar afla într-una din cele 3 situații prevăzute de

norma comunitară.

Împotriva deciziei instanței de

apel, a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte.

În motivarea cererii de recurs este

reiterată situația de fapt, returnarea pârâtei din Italia în baza acordului de

readmisie anterior aderării României la Uniunea Europeană, se susține incidența

dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 cu privire la care Curtea

Constituțională a statuat conformitatea cu art. 53 din Constituție, se arată că

Legea nr. 248/2005, aplicabilă și ulterior datei de 1 ianuarie 2007 asigură

implementarea prevederilor constituționale, a art. 12 din Pactul internațional

cu privire la drepturile civile și politice, a art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului, că măsura expulzării pârâtei (pe

care autoritățile române nu au dreptul a o cenzura) este suficientă pentru

aplicarea art. 38 lit. a ) din lege.

Recursul este nefondat.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei instanței de apel, la care reclamanta preconiza a fi

dispusă măsura restrângerii dreptului pârâtei la liberă circulație în Italia,

România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în

drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul

de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene beneficiari

ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți

cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli

comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră

principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă/contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă ulterior petrecerii faptelor

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe

teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor

acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru Curtea

de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea

și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang

de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”,

precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în

pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe

toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi

incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite

instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

Europene) este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la

teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei anexat cererii de

chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Italia din data de 9 noiembrie

2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din M.I.R.A. împotriva deciziei nr. 152/A din

24 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie

2007.