ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29

ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Galați, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului

B.V. la liberă circulație în Anglia, pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu

motivarea că pârâtul a fost returnat din Anglia la data de 16 noiembrie 2006,

în baza Acordului de readmisie ratificat prin Legea nr. 369/2003, fiind astfel

aplicabile prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și

completată prin O.G. nr. 5/2006.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

950 din 7 mai 2007, a respins acțiunea, soluția menținută de Curtea de Apel

Galați, secția civilă, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de

reclamantă, potrivit deciziei nr. 263/A din 3 iulie 2007.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut că, față de ordinea juridică în vigoare la

momentul formulării cererii, determinată de aderarea României la U.E., dreptul

la liberă circulație trebuie analizat prin prisma îndeplinirii normei

comunitare în materie, care are prioritate în fața celei interne, normă

comunitară, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, ce prevede limitativ doar 3

situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a

persoanelor (afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății

publice), iar reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul B.V. s-ar afla într-una

din acele situații.

Împotriva deciziei instanței de

apel, a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive.

Pârâtul a fost returnat din Anglia

pentru ședere ilegală, ceea ce dovedește încălcarea de acesta a legislației

statului englez și îndeplinirea condițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005.

Conform art. 38 lit. a) din lege,

măsura returnării hotărâtă de statul străin în baza acordului de readmisie nu

poate fi cenzurată de autoritățile române și este suficientă pentru

restrângerea dreptului la liberă circulație în condițiile legii naționale.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

nu are aplicabilitate temporară, se circumscrie situațiilor expres și limitativ

prevăzute de art. 53 din Constituție și este în acord cu documentele

internaționale în domeniul protecției dreptului omului, la care România este

parte, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr.

855 din 28 noiembrie 2006.

Recursul nu este fondat.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Anglia „pe motiv de ședere

ilegală”, motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva

2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 263 / A din 3 iulie 2007 a Curții de Apel

Galați, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 ianuarie 2008.