OZBANK c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
OZBANK c. TURQUIE (CtEDO, 2006)
A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 21403/03 prezentate de Hilmi Atilla ÖZBANK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 septembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa, președinte, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, mei A. Mularoni, E. Fura-Sandström, D. Popović, judecători, și domnul Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 iunie 2003, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, recurentul, dl Hilmi Atilla Özbank, este un cetățean turc, născut în 1956 și rezident în Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către dl E.T. Sönmez, avocată la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La o dată nespecificată, reclamantul sesizează instanța de executare din Șișli cu privire la o acțiune în executarea unui bilet la ordin stabilit în numele său pentru o sumă de patruzeci de mii de mărci germane. La 12 februarie 1997, semnatara acestui bilet cu ordin a formulat opoziție împotriva acestei cereri, susținând că semnătura aplicată pe bilet nu era a sa. La 24 iulie 1997, la cererea instanței de executare, s-a efectuat o expertiză grafologică, care a autentificat semnătura în litigiu. La 18 septembrie 1997, instanța de executare a respins opoziția formulată de semnatar și a dispus decontarea sumei prevăzute de biletul la ordin în beneficiul reclamantului, cu o valoare de 40%. Procedura penală a fost diligentă împotriva reclamantului La 7 iulie 1997, în urma unei plângeri din partea semnatarului biletului în litigiu, procurorul Republicii Șișli l-a acuzat pe reclamant de abuz de încredere și a solicitat condamnarea acestuia în temeiul articolelor 590 alineatul (1) și 522 alineatul (1) din Codul penal. În acest fel, semnatarul sprijină punerea sa în aplicare pe documente virgine la cererea reclamantului, cumnatul său și consilierul financiar al unei societăți de tricotate sau croșetate cu care a fost asociată. La 15 aprilie 1998, o expertiză grafologică efectuată la cererea tribunalului corecțional din Șișli a stabilit că documentul în cauză, inițial cu un alb-seing, fusese transformat într-un bilet la ordin prin utilizarea unui scris electronic. La 28 mai 1998, având în vedere concluziile acestei expertize, tribunalul corecțional a adoptat o decizie de incompetență, considerând că faptele în cauză intră sub incidența art. 342, 349 alin. (3), 508 și 522 din Codul penal. La 2 iulie 1999, instanța de judecată l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de înșelăciune și l-a condamnat la o pedeapsă de doi ani, două luni și douăzeci de zile de închisoare. La 6 iulie 1999, reclamantul s-a ocupat de casare. La 25 ianuarie 2001, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre din cauza intrării în vigoare, la 22 decembrie 2000, a Legii nr. 4616 privind suspendarea acțiunilor și a pedepselor pentru infracțiunile comise până la 23 aprilie 1999. La 20 aprilie 2001, sesizate cu rejudecare, instanța de judecată a pronunțat o suspendare pentru o perioadă de cinci ani. Procedura în anulare a biletului la ordin La 10 martie 1997, semnatarul sesizează Tribunalul de Comerț din Kadiköy cu privire la o acțiune în anulare a biletului cu ordin în litigiu. În februarie 1997, potrivit căruia s-a stabilit că lanurile încercau să schimbe albul de ședință aplicat de semnatar într-un document virgin într-un titlu, recurgând la tehnici informatice. La 16 decembrie 1997, instanța de comerț a solicitat unui colegiu de trei experți să întocmească un raport de experiență cu privire la documentul în litigiu. La 2 august 1998, acest raport de expertiză concluzionează că reclamanta putea dovedi că nu este debitoare printr-un titlu sau orice altă dovadă definitivă sau, în caz contrar, putea propune reclamantului să depună jurământul. Raportul concluzionează, de asemenea, că elementele de expertiză grafologică pe care se baza actul constitutiv nu erau de natură să aibă o influență asupra validității biletului la ordin. La 26 octombrie 2001, pe baza declarațiilor adunate în cursul procedurii penale și a concluziilor raportului de competență luat în considerare în procedura penală, tribunalul de comerț a anulat biletul la ordin în litigiu. La 3 decembrie 2001, reclamantul s-a ocupat de casare. La 17 iunie 2002, Curtea de Casație l-a exonerat pe reclamant de recurs și a confirmat decizia de primă instanță. La 2 august 2002, reclamantul sesizează Curtea de Casație cu privire la o acțiune în rejudecare împotriva acestei hotărâri. La 16 decembrie 2002, Curtea de Casație a respins această cerere. La 7 august 2002, semnatarul documentului în litigiu sesizează Tribunalul de Comerț cu privire la o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit împotriva reclamantului. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii de anulare a biletului cu ordin în litigiu, precum și de lipsa de echitate a procedurilor penale și comerciale pe care le-a supus. Pe baza acelorași fapte, acesta invocă o încălcare a art. 7, 13 și 34 din Convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii comerciale în anulare a biletului la ordin. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul declară lipsa de echitate a procedurilor desfășurate în fața instanțelor penale și comerciale. În ceea ce privește procedura penală în litigiu, Curtea constată că aceasta s-a încheiat la 20 aprilie 2001, dată la care instanța judecătorească a suspendat judecarea cauzei. Or, prezenta cerere a fost introdusă la 10 iunie 2003, adică mai mult de șase luni mai târziu (a se vedea Koç și Tambas c. Turcia (dec.), nr 46947/99, 24 februarie 2005). Prin urmare, această cauză este întârziată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În ceea ce privește desfășurarea procedurii comerciale, recurentul se plânge de interpretarea efectuată de instanțele naționale ale legii și ale jurisprudenței, care i-a fost contrară. În această privință, Curtea amintește că nu îi aparține să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță să adopte o astfel de decizie în locul altei decizii (Kemmache c. Franța (n , Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 296 C, § 44. De asemenea, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I). În speță, aceasta arată că reclamantul a fost în măsură să își prezinte argumentele și că motivele pe care instanța comercială și-a întemeiat decizia nu dezvăluie nicio aparență arbitrară. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Reclamantul susține că procedurile diligente în fața instanțelor naționale încalcă articolele 7, 13 și 34 din convenție. Curtea constată că nu există nicio precizare cu privire la încălcări și că, în această privință, nu există niciun motiv întemeiat. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în cazul în care reclamantul a fost informat cu privire la cererea de prelungire a termenului de depunere a cererii. Dolle J.-P. Costa modulière Președinte