CtEDO 09.10.2007 Auto

OZBANK c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
09.10.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
OZBANK c. TURQUIE (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 21403/03 prezentate de Hilmi Atilla ÖZBANK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 octombrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, domnii A.B. Baka, G. Bonello, I. Cabral Barreto, domnul Ugrekhelidze, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și de domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 10 iunie 2003, având în vedere decizia parțială din 19 septembrie 2006, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Hilmi Atilla Özbank, este un resortisant turc, născut în 1956 și are reședința la Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către dl E.T. Sönmez, avocat la Istanbul. Guvernul turc ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La o dată nespecificată, reclamantul sesizează judecătorul cu privire la executarea lui Șișli cu privire la o acțiune în executarea unui bilet la ordin stabilit pe numele său în valoare de 400 000 de mărci germane. La 12 februarie 1997, semnatara acestui bilet cu ordin a formulat opoziție împotriva acestei cereri, susținând că semnătura aplicată pe biletul nu era a sa. La 24 iulie 1997, la cererea judecătorului de execuție, s-a efectuat o expertiză grafologică, care a autentificat semnătura în litigiu. La 18 septembrie 1997, judecătorul execuției a respins opoziția formulată de semnatar și a dispus decontarea sumei prevăzute de biletul la ordin în beneficiul reclamantului, în valoare de 40%. Procedura penală a acționat împotriva reclamantului La 7 iulie 1997, în urma unei plângeri din partea semnatarului biletului în litigiu, procurorul Republicii Șișli l-a acuzat pe reclamant de abuz de încredere și a solicitat condamnarea acestuia în temeiul articolelor 590 alineatul (1) și 522 alineatul (1) din Codul penal. Semnatarul sprijină punerea sa în aplicare pe documente goale la cererea reclamantului, cumnatul său și consilier financiar al unei societăți de tricotat cu care era asociată. La 15 aprilie 1998, o expertiză grafologică efectuată la cererea tribunalului corecțional din Șișli a stabilit că documentul în cauză, inițial cu un alb-seing, fusese transformat într-un bilet la ordin prin utilizarea unui scris electronic. La 28 mai 1998, având în vedere concluziile acestei expertize, tribunalul corecțional a adoptat o decizie de incompetență, considerând că faptele în cauză intră sub incidența art. 342, 349 alin. (3), 508 și 522 din Codul penal. La 2 iulie 1999, instanța de judecată l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de înșelăciune și l-a condamnat la o pedeapsă de doi ani, două luni și douăzeci de zile de închisoare. La 6 iulie 1999, reclamantul s-a ocupat de casare. La 25 ianuarie 2001, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre din cauza intrării în vigoare, la 22 decembrie 2000, a Legii nr. 4616 privind suspendarea acțiunilor și a pedepselor pentru infracțiunile comise până la 23 aprilie 1999. La 20 aprilie 2001, sesizate cu rejudecare, instanța de judecată a pronunțat o suspendare pentru o perioadă de cinci ani. Procedura în anulare a biletului la ordin La 10 martie 1997, semnatarul sesizează Tribunalul de Comerț din Kadiköy cu privire la o acțiune în anulare a biletului cu ordin în litigiu. În februarie 1997, potrivit căruia a fost stabilit faptul că lanson a încercat să schimbe albul de ședință aplicat pe un document virgin într-un titlu, recurgând la tehnici informatice. La 16 decembrie 1997, instanța de comerț a solicitat unui colegiu de trei experți să întocmească un raport de competență cu privire la documentul în cauză. La 2 august 1998, acest raport de expertiză concluzionează că reclamanta putea dovedi că nu este debitoare printr-un titlu sau orice altă dovadă definitivă sau, în caz contrar, putea propune reclamantului să depună jurământul. Raportul concluzionează, de asemenea, că elementele de expertiză grafologică pe care se baza actul constitutiv nu erau de natură să aibă o influență asupra validității biletului la ordin. În perioada 3 iulie 1998 - 29 iunie 2001, Tribunalul de Comerț a efectuat în mod regulat amânări în instanță în așteptarea procedurii penale împotriva reclamantului, considerând că aceasta se referă direct la încheierea procedurii comerciale. La 26 octombrie 2001, pe baza declarațiilor adunate în cursul procedurii penale și a concluziilor raportului de competență luat în considerare în procedura penală, tribunalul de comerț a anulat biletul la ordin în litigiu. La 3 decembrie 2001, reclamantul s-a ocupat de casare. La 17 iunie 2002, Curtea de Casație l-a exonerat pe reclamant de recurs și a confirmat decizia de primă instanță. La 2 august 2002, reclamantul sesizează Curtea de Casație cu privire la o acțiune de rectificare a acestei hotărâri. La 16 decembrie 2002, Curtea de Casație a respins această cerere. La 7 august 2002, semnatarul documentului în litigiu sesizează instanța de comerț cu privire la o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit împotriva reclamantului. GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul declară că durata procedurii în anulare a biletului la ordin în litigiu nu a respectat principiul Reclamantul susține că durata procedurii în anulare a biletului cu ordin în litigiu nu a respectat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Instanțele comerciale au acționat cu toată diligența necesară, subliniind astfel că cauza în litigiu era complexă, deoarece era legată de diverse alte proceduri, inclusiv o procedură penală, care a avut un caracter dilatoriu, astfel încât instanțele comerciale au trebuit să aștepte rezultatul acesteia înainte de a se pronunța. Recurentul contestă aceste afirmații și susține că nu există dispoziții legale care să impună instanțelor civile să se aștepte la încheierea procedurilor penale; prin urmare, instanța ar fi trebuit să se pronunțe imediat după ce a obținut competența grafologică la 2 februarie 1998. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 martie 1997 și a fost încheiată la 16 decembrie 2002. Aceasta a durat astfel aproximativ cinci ani și nouă luni, pentru două grade de instanțe, urmate de o cerere de rectificare în casare. În această privință, Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în litigiu apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000 VII). În speță, Curtea constată că procedura în fața instanței de primă instanță a durat, singură, aproximativ patru ani și șapte luni. În iulie 1998 la 29 iunie 2001 (sau aproximativ trei ani) instanța de comerț a pronunțat astfel în mod regulat amânări în instanță în așteptarea demarării procedurii penale împotriva reclamantului și a considerat că procedura penală a avut un impact direct asupra procedurii comerciale. În opinia Curții, astfel de amânări nu pot să analizeze, în sine, ca o prelungire nejustificată a procedurii ( mutatis mutandis Motta c. Italia, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 195) Cu toate acestea, întrucât procedura comercială este dependentă de procedura penală, nu există nicio îndoială că reclamantul a trebuit să suporte termenele care au afectat procedura penală și, prin urmare, acestea trebuie luate în considerare pentru a evalua dacă procedura civilă a depășit sau nu termenul rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție (ibidem, § 59). În această privință, Curtea constată că instanța de judecată a pronunțat cu privire la cazul reclamantului la aproximativ un an după ce instanța comercială a decis să se aștepte la concluziile sale. În mod similar, Curtea de Casație a pronunțat aproximativ un an și șapte luni după recursul formulat de reclamant împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță. Or, având în vedere circumstanțele din speță, Curtea consideră că astfel de termene de întârziere pentru instanța comercială nu sunt iraționale în ceea ce privește cerințele de securitate juridică și de coerență a practicilor judiciare care doresc, printre altele, ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu fie pusă în discuție (Brumărescu c. România [GC], n 28342/95, § 61, CEDO 1999 VII. Pe de altă parte, aceasta nu ține de nicio altă perioadă de latență imputabilă autorităților interne. Prin urmare, Curtea consideră că termenul în prezenta cauză nu este excesiv. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Dolle Tulkens formator Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă