A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 9482/03 prezentate de Erdal KAPSUK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor L'pe (secțiunea a doua), care are loc la 19 septembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa, președinte, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, mele A. Mularoni, E. Fura-Sandström, D. Popović, judecători și domnul Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 martie 2003, după ce a intenționat, face următoarea decizie: Reclamantul, dl Erdal Kapsuk, este un cetățean turc, născut în 1967 și rezident în Zonguldak. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 16 decembrie 1999, tribunalul corecțional din Caayaycuma l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de un an de închisoare pentru că a emis un cec fără rezerve. Potrivit legii, acest cec fusese predat unui polițist care acționa în numele creditorului său. El a precizat că mai târziu a plătit în numerar suma cecului, dar nu a putut obține restituirea acestuia din urmă. La 14 aprilie 2000, el a fost transferat la spitalul psihiatric din Zonguldak. La 10 și 16 mai 2000, a fost internat la spitalul public din Caayaycuma pentru anxietate. La 1 și 25 iunie 2000, el a fost tratat pentru colic renal și respectiv mialgie. La 30 mai 2000, la cererea soției reclamantului, divorțul lor a fost pronunțat. La 25 iulie 2000, reclamantul a fost eliberat condiționat. La 15 ianuarie 2001, reclamantul a depus o plângere împotriva a doi polițiști, printre care și cel căruia i-a predat cecul, pentru ascunderea unei infracțiuni și distrugerea probelor acesteia. La 23 februarie 2001, sesizată la ordinul Ministerului Justiției, Curtea de Casație infirmă hotărârea de primă instanță și consideră că este imposibil să se înlocuiască pedeapsa infirmată. La 6 august 2001, procurorul Republicii a adoptat o decizie de nejudiciare cu privire la plângerea reclamantului împotriva polițiștilor. La 24 septembrie 2001, reclamantul s-a opus acestei decizii. La 24 decembrie 2001, tribunalul din Bartin a respins opoziția formulată astfel. Plângerea reclamantului pentru maltracție Susține că a fost supus unor tratamente abuzive în timpul încarcerării sale. Aceste tratamente i-ar fi fost aplicate de procurorul Republicii Caayacuma. La 20 martie 2001, reclamantul sesizează instanța de judecată a lui Zonguldak cu privire la o plângere împotriva procurorului general al Republicii Cayaycuma. La 21 martie 2001, instanța de judecată a transmis plângerea reclamantului către procurorul Republicii Zonguldak. La 27 septembrie 2002, reclamantul prezintă procurorului Republicii Zonguldak o cerere de informare cu privire la acțiunile întreprinse în urma acestei plângeri. Reclamantul precizează că a fost informat oral cu privire la transferul plângerii sale către un inspector aproape de Ministerul Justiției. La 14 octombrie 2002, Consiliul Suprem al Magistraturii a adoptat o sancțiune disciplinară privind transferul împotriva procurorului Republicii Cayaycuma, în temeiul articolului 68 alineatul (a) din Legea privind magistrații și procurorii. La 3 martie 2003, această decizie a devenit definitivă. La 21 martie 2005, reclamantul sesizează Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la o cerere de comunicare a unei copii a acestei sancțiuni disciplinare. La 4 mai 2005, Ministerul Justiției a respins această cerere. Acțiune în despăgubire pentru detenție ilegală La 15 mai 2001, reclamantul sesizează tribunalul corecțional din Caaycuma cu privire la o cerere de despăgubire a prejudiciului care rezultă din detenția sa de patru luni și douăzeci și patru de zile, considerând că două miliarde de lire turcești au suferit prejudicii materiale și morale. La 6 martie 2002, instanța corecțională a acceptat parțial cererea reclamantului și i-a acordat 280 219 La 20 mai 2002, în avizul său privind recursul, procurorul general de lângă Curtea de Casație a solicitat acestei Curți să confirme decizia de primă instanță. La 17 iunie 2002, în lumina avizului procurorului general care nu a fost comunicat reclamantului, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță. La 16 septembrie 2002, hotărârea de cassare a fost notificată reclamantului. Invocând articolele 3 și 13 din convenție, reclamantul se plânge că a fost supus unor tratamente abuzive aplicate de procurorul republicii în timpul încarcerării sale și că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă pentru a-și invoca afirmațiile. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul declară că procedura în despăgubire nu este corectă, având în vedere lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. În această privință, el se plânge și de insuficiența dreptului la despăgubiri care i-a fost acordat. Invocând art. 8 din Convenție, el susține că urmărirea penală cu bună știință împotriva sa este la originea divorțului său. Pe baza acelorași fapte, reclamantul invocă o încălcare a art. 1, 2, 5, 7, 10, 13, 14 și 17 din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în despăgubire, având în vedere lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând articolele 3 și 13 din convenție, reclamantul se plânge că a fost victima unor tratamente abuzive și că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă pentru a-și susține afirmațiile. În ceea ce privește relele tratamente pretinse, având în vedere elementele dosarului, Curtea constată că reclamantul a depus o plângere în fața autorităților interne, care au efectuat o procedură disciplinară la sfârșitul căreia procurorul a făcut obiectul unei sancțiuni disciplinare. Cu toate acestea, Curtea subliniază faptul că reclamantul nu prezintă niciun element de probă, cum ar fi un raport medical, care să poată să-l motiveze că a fost supus unor tratamente abuzive. Astfel, elementele de care dispune nu îi permit să stabilească că reclamantul a fost supus unor tratamente suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3. Prin urmare, Curtea consideră că, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din Convenție, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins. 13. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Pe baza art. 6 din Convenție, reclamantul cu privire la insuficiența dreptului la despăgubire acordat pentru deținerea sa. Curtea constată că Tribunalul se plânge în esență de soluția adoptată de instanțele naționale. Or, aceasta reamintește că nu este de competența sa să controleze elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta, altfel ea ar fi judecat în a treia sau a patra instanță și ar depăși astfel limitele misiunii sale ( Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 296 C, § 44). În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul susține că acțiunile penale intentate împotriva sa sunt la originea divorțului său. Pe baza evenimentelor în litigiu, acesta invocă, de asemenea, articolele 1, 2, 5, 7, 10, 14 și 17 din Convenție. Curtea constată că reclamantul nu face nicio precizare cu privire la obiecțiunile invocate și la motivarea sa în această privință. În consecință, aceste obiecțiuni sunt în mod vădit nefondate și trebuie să fie respinse în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în cazul în care nu se poate formula o cerere în acest sens, se aplică procedura prevăzută la art. 5 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr.
de la requête n
o
9482/03
présentée par Erdal KAPSUK
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 septembre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P. Costa,
président,
M
mes
E. Fura-Sandström,
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 mars 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Erdal Kapsuk, est un ressortissant turc, né en 1967 et résidant à Zonguldak.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 16 décembre 1999, le tribunal correctionnel de Çaycuma condamna le requérant à une peine d’un an d’emprisonnement pour avoir émis un chèque sans provision. Selon l’intéressé, ce chèque avait été remis à un policier agissant pour le compte de son créancier. Il précisa avoir par la suite payé en espèces le montant du chèque mais n’avoir pu obtenir restitution de ce dernier.
Le 1
er
mars 2000, le requérant fut incarcéré.
Le 14 avril 2000, il fut transféré à l’hôpital psychiatrique de Zonguldak.
Les 10 et 16 mai 2000, il fut soigné à l’hôpital public de Çaycuma pour anxiété.
Les 1
er
et 25 juin 2000, il fut soigné respectivement pour colique rénale et myalgie.
Le 30 mai 2000, sur demande de l’épouse du requérant, leur divorce fut prononcé.
Le 25 juillet 2000, le requérant bénéficia d’une libération conditionnelle.
Le 15 janvier 2001, le requérant porta plainte contre deux policiers, dont celui auquel il avait remis le chèque litigieux, pour avoir dissimulé une infraction et détruit les preuves de celle-ci.
Le 23 février 2001, saisie sur injonction du ministère de la Justice, la Cour de cassation infirma l’arrêt de première instance et estima qu’il n’y avait pas lieu de remplacer la peine infirmée.
Le 6 août 2001, le procureur de la République adopta une décision de non-lieu quant à la plainte du requérant dirigée contre les policiers.
Le 24 septembre 2001, le requérant forma opposition contre cette décision.
Le 24 décembre 2001, la cour d’assises de Bartin rejeta l’opposition ainsi formée.
1.
Plainte du requérant pour mauvais traitements
Le requérant soutient avoir été soumis à des mauvais traitements lors de son incarcération. Ces traitements lui auraient été infligés par le procureur de la République de Çaycuma.
Le 20 mars 2001, le requérant saisit la cour d’assises de Zonguldak d’une plainte pour mauvais traitements dirigée contre le procureur de la République de Çaycuma.
Le 21 mars 2001, la cour d’assises transmit la plainte du requérant au procureur de la République de Zonguldak.
Le 27 septembre 2002, le requérant saisit le procureur de la République de Zonguldak d’une demande d’information quant aux suites données à cette plainte.
Le requérant précise avoir été informé oralement du transfert de sa plainte à un inspecteur près le ministère de la Justice.
Le 14 octobre 2002, le Conseil supérieur de la magistrature adopta une sanction disciplinaire portant mutation à l’encontre du procureur de la République de Çaycuma, ce en vertu de l’article 68 § a) de la loi sur les magistrats et les procureurs.
Le 3 mars 2003, cette décision devint définitive.
Le 21 mars 2005, le requérant saisit le Conseil supérieur de la magistrature d’une demande tendant à obtenir communication d’une copie de cette sanction disciplinaire.
Le 4 mai 2005, le ministère de la Justice rejeta cette demande.
2.
Action en indemnisation pour détention illégale
Le 15 mai 2001, le requérant saisit le tribunal correctionnel de Çaycuma d’une demande d’indemnisation du préjudice résultant de sa détention de quatre mois et vingt-quatre jours, estimant à deux milliards de livres turques le préjudice matériel et moral subi.
Le 6 mars 2002, le tribunal correctionnel fit partiellement droit à la demande du requérant et lui accorda 280
219
500 livres turques (TRL) au titre du préjudice matériel et 500
000
000 TRL à celui de préjudice moral.
Sur ce, le requérant se pourvut en cassation estimant insuffisante l’indemnité octroyée.
Le 20 mai 2002, dans son avis sur le pourvoi, le procureur général près la Cour de cassation demanda à cette cour de confirmer la décision de première instance.
Le 17 juin 2002, statuant à la lumière de l’avis du procureur général qui n’aurait pas été communiqué au requérant, la Cour de cassation confirma la décision de première instance.
Le 16 septembre 2002, l’arrêt de cassation fut notifié au requérant.
1.
Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été soumis à des mauvais traitements infligés par le procureur de la République lors de son incarcération et de ne pas avoir bénéficié d’une voie de recours efficace pour faire valoir ses allégations.
2.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue un défaut d’équité de la procédure en indemnisation eu égard à l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation. A cet égard, il se plaint également de l’insuffisance de l’indemnisation qui lui a été octroyée.
3.
Invoquant l’article 8 de la Convention, il soutient que les poursuites pénales diligentées à son encontre sont à l’origine de son divorce.
4.
Se fondant sur les mêmes faits, le requérant allègue une violation des articles
1, 2, 5, 7, 10, 13, 14 et 17 de la Convention.
1.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’équité de la procédure en indemnisation eu égard à l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été victime de mauvais traitements et de ne pas avoir bénéficié d’une voie de recours efficace pour faire valoir ses allégations.
Quant aux mauvais traitements allégués, au vu des éléments du dossier, la Cour constate que le requérant a porté plainte devant les autorités internes, lesquelles ont diligenté une procédure disciplinaire au terme de laquelle le procureur mis en cause a fait l’objet d’une sanction disciplinaire. Cela étant, la Cour souligne que le requérant ne soumet aucun élément de preuve, tel qu’un rapport médical, à même d’étayer qu’il a subi des mauvais traitements. Les éléments dont elle dispose ne lui permettent ainsi pas d’établir que le requérant a été soumis à des traitements suffisamment graves pour entrer dans le champ d’application de l’article 3.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Eu égard à ses conclusions précédentes, la Cour estime que le grief énoncé par l’intéressé n’est dès lors pas «
défendable
» aux fins de l’article
13.Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Se fondant sur l’article 6 de la Convention, le requérant dénonce l’insuffisance de l’indemnisation octroyée en réparation de sa détention.
La Cour constate que l’intéressé se plaint en substance de la solution adoptée par les juridictions nationales. Or, elle rappelle qu’il ne lui appartient pas de contrôler les éléments de faits ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s’érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et dépasserait ainsi les limites de sa mission (
Kemmache c. France (n
o
3)
, arrêt du 24
novembre 1994, série A n
o
296
‑
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant soutient que les poursuites pénales diligentées à son encontre sont à l’origine de son divorce. Se fondant sur les évènements litigieux, il invoque également les articles
1, 2, 5, 7, 10, 14 et 17 de la Convention
La Cour constate que le requérant n’apporte aucune précision quant aux griefs invoqués et son argumentation n’apparaît à cet égard aucunement étayée. Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention
;
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré du défaut d’équité de la procédure eu égard à l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P. Costa
Greffière
Président