ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2154/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 93/ F din 20 iunie 2006, rejudecând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.N.A.P.D.M. SA Galați, în contradictoriu cu pârâții M.E. C., SC M.E.M. SA, M.F. P. și M.T.C.T., dispunând anularea în parte a certificatului de proprietate asupra terenurilor, pentru suprafața de 22.278,055 mp teren portuar, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză și din schițele anexă ce fac parte integrantă din sentință.

Pentru a pronunța această sentință, Instanța de Fond a procedat la introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de titular al dreptului de proprietate publică, precum și la efectuarea unei expertize tehnice, care să identifice corect terenul în litigiu, atât ca amplasament cât și ca suprafață, conform celor dispuse de Instanța Supremă prin Decizia de casare nr. 9004 din 15 decembrie 2004. A reținut Instanța de Fond, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că terenul în suprafață de 22.278,055 m.p., ce face parte din suprafața mai mare de teren, de 377.467,18 mp, asupra căreia pârâtei SC M.E.M. SA i-a fost atestat dreptul de proprietate, prin certificatul a cărui anulare se solicită, aparține statului român, cu privire la acest teren, pârâta, ca unitate cu capital majoritar privat, neputând emite pretenții.

Terenul în suprafață totală de 50.667,05 mp, pe care s-a executat portul Mahmudia, s-a preluat în mare parte, 48.152 mp, de la M.M.C.N.A., de către D.R.N.C.G., beneficiar al lucrării respective încă din anul 1967, diferența de 2515 mp fiind preluată din „luciul de apă", prin lucrări hidrotehnice de consolidare a malurilor și a punctelor de acostare. Această diferență, se arată în concluziile raportului de expertiză, nu poate acoperi suprafața platformei în litigiu, de 22.278 mp, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului s-a obținut de pârâtă fără respectarea prevederilor legale, fără acordul statului, ca proprietar al domeniului public, cu care se învecinează terenul pârâtei la nord, teren ce face parte din domeniul public de interes național, iar administrarea acestuia se face de unități prevăzute de H.G.

nr. 518/1998 și de alte hotărâri ulterioare, precum și prin contract de concesiune în mod legal încheiat cu statul de către reclamantă. Cu privire la obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză, Instanța a reținut că acestea nu au fundament legal, expertul constatând din măsurători că limitele platformei sunt corect redate în schița reclamantei și greșite în schița pârâtei, aceasta neavând corespondent în teren, iar suprafața totală a portului Mahmudia se află în administrarea reclamantei, care are justificarea suprafeței cu acte de proveniență dobândite legal.

Raportat la întregul material probator administrat în cauză, precum și la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora aparțin domeniului public, printre altele, terenurile pe care sunt amplasate porturile, Instanța de Fond a reținut că, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei, au fost încălcate drepturile reclamantei cu privire la suprafața de teren de 22.278,055 mp, aflat în incinta portului Mahmudia, teren care aparține reclamantei și care, făcând parte din domeniul public, a fost eronat cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pentru pârâtă. Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta SC M.E.M.

SA, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. și susținând că hotărârea a fost data cu aplicarea greșita a legii și ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate în cauză, iar hotărârea cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată, în esență, că Instanța de Fond a stabilit greșit regimul juridic aplicabil imobilului în litigiu, întrucât nu a avut în vedere prevederile speciale care fac distincție, pe de o parte, între terenurile pe care sunt amplasate porturile, digurile, cheiurile, pereele și alte construcții hidrotehnice destinate acostării navelor sau aferente porturilor, ce constituie „infrastructura portuară" și aparține exclusiv domeniului public al statului și, pe de altă parte, platformele comerciale, magaziile, instalațiile și utilajele, clădiri social - administrative, stații de transformare, terenuri aflate în imediata vecinătate a portului, care formează „suprastructura portuară", bunurile din această din urmă categorie putând aparține și societăților comerciale cu capital de stat sau privat.

Un alt motiv de recurs îl constituie greșita apreciere a probelor, recurenta arătând că Instanța de judecată, respingând obiecțiunile la expertiză, menține inconsecvența expertului cu privire la identificarea suprafețelor din titlurile de proprietate precum și la stabilirea liniei de hotar, în sensul că, deși concluzionează că ambele părți au prezentat schițe ale terenului în litigiu, expertul afirmă că nici una dintre acestea nu clarifică limitele suprafețelor de teren, fără a putea stabili care dintre planuri conține erori. O ultimă critică invocată de recurentă constă în aceea că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, se arată că prin aprecierea sa, potrivit căreia „prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei au fost încălcate drepturile reclamantei cu privire la suprafața de 22.278,055 mp, teren care îi aparține reclamantei, face parte din domeniul public și a fost în mod eronat recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei asupra lui", Instanța de Fond nu ține seama de împrejurarea că societatea pârâtă a avut în patrimoniu acest imobil încă din anul 1967 și, ulterior, prin efectul Legii nr. 15/1990, a devenit proprietara terenului. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, „Dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ - teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public". De asemenea, conform art. 3 alin. (2) din același act normativ, „Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție (art. 135 alin. (4) din Constituția României a devenit art. 136 alin. (3), în forma republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, ca urmare a modificării și completării Legii fundamentale, prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003), din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege". La pct. I 22 din anexa la Legea nr. 213/1998, sunt prevăzute, ca bunuri aparținând domeniului public al statului, „porturile maritime și fluviale, civile și militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri și alte construcții hidrotehnice pentru acostarea navelor și pentru alte activități din navigația civilă, bazine, acvatorii și șenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri și pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităților de navigație". Din conținutul prevederilor legale sus menționate, rezultă că porturile maritime și fluviale, civile și militare, terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri și alte construcții hidrotehnice pentru acostarea navelor și pentru alte activități din navigația civilă, bazine, acvatorii și șenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri și pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităților de navigație sunt bunuri care aparțin domeniului public al statului,

legea nefăcând distincție între o așa zisă „infrastructură" și „suprastructură" portuare. Cum, potrivit unui principiu de drept, unde legea nu distinge, nici noi nu o putem face, se constată că primul motiv de recurs este neîntemeiat. Este neîntemeiată și critica recurentei referitoare la greșita apreciere a probelor de către Instanța de judecată.

Astfel, așa cum rezultă atât din raportul de expertiză cât și din răspunsul expertului cu privire la obiecțiunile formulate de pârâtă, concluziile cu privire la identificarea suprafețelor din titlurile de proprietate precum și la stabilirea liniei de hotar sunt clare, în sensul că „lucrarea care a stat la baza documentației prezentată de unitatea pârâtă este incorectă, atât din punct de vedere tehnic cât și juridic, având în vedere hotarul cu Portul Mahmudia", iar „contururile prezentate în lucrarea reclamantei corespund realităților din teren, reieșite din măsurători", în speță nefiind vorba de nici o inconsecvență, așa cum susține, fără temei, recurenta. Nici motivul de recurs, potrivit căruia hotărârea Instanței de Fond ar cuprinde motive contradictorii, nu este întemeiat.

În acest sens, se va reține că motivarea Instanței de Fond, potrivit căreia „ ... suprafața de 22.278,055 mp, teren care îi aparține reclamantei, face parte din domeniul public și a fost în mod eronat recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei asupra lui", este corectă, termenul „aparține" fiind utilizat de către Instanță în sensul larg al acestuia, de „folosință", iar nu în sensul strict, care poate sugera proprietatea. Dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea ca bunurile aparținând domeniului public să fie date în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii, acesta fiind și înțelesul termenului „aparține", utilizat de către Instanța de Fond, care a avut în vedere contractul de concesiune, încheiat de către reclamantă cu M.L.P.T.L.

cu privire la terenul respectiv. De asemenea, se va reține că recurenta nu poate invoca un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, întemeiat pe art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, aceste dispoziții legale nefiind aplicabile în cauză. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor legale sus menționate, „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Rezultă, așadar, că, pentru a fi proprietară asupra bunurilor din patrimoniul său, prin efectul Legii nr. 15/1990, societatea comercială trebuie să fi dobândit bunurile respective cu acest titlu, de proprietar, și să nu fie un simplu detentor precar al acestora.

Prin urmare, chiar și un eventual drept de folosință sau de administrare, pe care recurenta - pârâtă nu l-a dovedit dar pe care aceasta l-ar fi putut dobândi asupra terenului în litigiu, anterior Legii nr. 15/1990, s-ar încadra în sintagma „alt titlu", neputând constitui temei pentru dobândirea, prin efectul acestui act normativ, a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. Așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, terenul în litigiu face parte din infrastructura Portului Mahmudia, aparținând, conform dispozițiilor legale citate mai sus, domeniului public al statului.

Art. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că „Statul sau unitățile administrativ - teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii". Referindu-se la regimul juridic aplicabil acestei categorii de bunuri, același act normativ reia, la art. 11 alin. (1), principiul constituțional al inalienabilității bunurilor proprietate publică, prevăzând că „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună - credință asupra bunurilor mobile". Potrivit art. 136 alin. (4) din Constituția României, revizuită, „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile". Ca un corolar al acestui principiu, art. 11 alin. (2) din aceeași lege,

prevede că „Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută". Cum certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei a fost emis cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul juridic al bunurilor din domeniul public, cu privire la suprafața de teren de 22.278,055 mp, aflată în incinta Portului Mahmudia, în mod corect Instanța de Fond a reținut că aceasta a fost eronat cuprinsă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate și, admițând acțiunea, a dispus anularea actului contestat în partea referitoare la suprafața respectivă de teren. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC M.E. SA Mahmudia împotriva sentinței nr. 93/ F din 20 iunie 2006 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2007.