ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2154/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2154/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 93/ F din 20 iunie 2006, rejudecând cauza în fond, după casare,

Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamanta

C.N.A.P.D.M.

SA

Galați, în contradictoriu cu pârâții M.E.

C., SC M.E.M. SA, M.F.

P. și M.T.C.T., dispunând anularea în

parte a certificatului de proprietate asupra terenurilor, pentru suprafața de

22.278,055 mp teren portuar, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică

întocmit în cauză și din schițele anexă ce fac parte integrantă din sentință.

Pentru a pronunța această

sentință, Instanța de Fond a procedat la

introducerea în

cauză a M.F.P., în calitate de

titular al

dreptului de proprietate publică, precum și la efectuarea unei

expertize

tehnice, care să identifice corect terenul în litigiu, atât ca amplasament cât

și ca suprafață, conform celor dispuse de Instanța Supremă prin Decizia de

casare nr. 9004 din 15 decembrie 2004.

A reținut Instanța de Fond, potrivit concluziilor

raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că terenul în suprafață de 22.278,055 m.p., ce face parte din suprafața mai mare de teren, de 377.467,18 mp, asupra căreia

pârâtei SC M.E.M. SA i-a fost atestat dreptul de proprietate, prin certificatul

a cărui anulare se solicită, aparține statului român, cu privire la acest

teren, pârâta, ca unitate cu capital majoritar privat, neputând emite

pretenții.

Terenul în suprafață totală

de 50.667,05 mp, pe care s-a executat

portul Mahmudia, s-a

preluat în mare parte, 48.152 mp, de la M.M.C.N.A., de către D.R.N.C.G.,

beneficiar al lucrării respective încă din anul 1967, diferența de 2515 mp

fiind preluată din „luciul de apă", prin lucrări hidrotehnice de

consolidare a malurilor și a punctelor de acostare. Această diferență, se arată

în concluziile raportului de expertiză, nu poate acoperi suprafața platformei

în litigiu, de 22.278 mp, iar certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului s-a obținut de pârâtă fără respectarea

prevederilor legale, fără acordul statului, ca proprietar al domeniului public,

cu care se învecinează terenul pârâtei la nord, teren ce face parte din

domeniul public de interes național, iar administrarea acestuia se face de

unități prevăzute de H.G. nr. 518/1998 și de alte hotărâri ulterioare, precum

și prin contract de

concesiune în mod legal

încheiat cu statul de către reclamantă.

Cu privire la obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul

de

expertiză, Instanța a reținut că acestea

nu au fundament legal, expertul constatând din măsurători că limitele

platformei sunt corect redate în

schița reclamantei și greșite în schița

pârâtei, aceasta neavând corespondent în teren, iar suprafața totală a portului

Mahmudia se află

în administrarea

reclamantei, care are justificarea suprafeței cu acte de

proveniență

dobândite legal.

Raportat la întregul material probator administrat în

cauză, precum și la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991,

potrivit

cărora aparțin domeniului public,

printre altele, terenurile pe care sunt

amplasate porturile, Instanța de

Fond a reținut că, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate

emis în favoarea pârâtei, au fost încălcate drepturile reclamantei cu privire

la suprafața de teren de

22.278,055 mp,

aflat în incinta portului Mahmudia, teren care aparține

reclamantei și

care, făcând parte din domeniul public, a fost eronat

cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis

pentru

pârâtă.

Împotriva acestei soluții, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta SC M.E.M. SA, invocând

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

și susținând că hotărârea a fost data cu aplicarea

greșita a legii și

ca urmare a interpretării eronate a probelor

administrate în cauză, iar hotărârea cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea motivelor de

recurs, se arată, în esență, că Instanța

de Fond a

stabilit greșit regimul juridic aplicabil imobilului în litigiu, întrucât nu a

avut în vedere prevederile speciale care fac distincție, pe de o parte, între

terenurile pe care sunt amplasate porturile, digurile, cheiurile, pereele și

alte construcții hidrotehnice destinate acostării navelor sau aferente

porturilor, ce constituie „infrastructura portuară" și aparține exclusiv

domeniului public al statului și, pe de altă parte, platformele comerciale,

magaziile, instalațiile și utilajele, clădiri

social

- administrative, stații de transformare, terenuri aflate în imediata

vecinătate

a portului, care formează „suprastructura portuară", bunurile din această

din urmă categorie putând aparține și societăților comerciale cu capital de

stat sau privat.

Un alt motiv de recurs îl constituie greșita apreciere a

probelor, recurenta arătând că Instanța de judecată, respingând obiecțiunile la

expertiză, menține inconsecvența expertului

cu privire la identificarea

suprafețelor din titlurile de proprietate

precum și la stabilirea liniei de hotar, în sensul că, deși concluzionează că

ambele părți au prezentat

schițe ale

terenului în litigiu, expertul afirmă că nici una dintre acestea

nu

clarifică limitele suprafețelor de teren, fără a putea stabili care dintre

planuri conține erori.

O ultimă critică invocată de recurentă constă în aceea că

hotărârea cuprinde motive contradictorii. În acest

sens, se arată că prin

aprecierea sa, potrivit căreia „prin certificatul

de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei au fost încălcate drepturile

reclamantei cu privire la suprafața de 22.278,055 mp, teren care îi aparține

reclamantei, face parte din domeniul public și a fost în mod eronat recunoscut

dreptul de proprietate al pârâtei asupra lui", Instanța de Fond nu ține

seama de împrejurarea că societatea pârâtă a avut în patrimoniu acest imobil

încă din anul 1967 și, ulterior, prin efectul Legii nr. 15/1990, a devenit

proprietara terenului.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și

lucrările

dosarului, cu motivele invocate

de recurentă, precum și cu dispozițiile

legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, „Dreptul de proprietate

publică aparține statului sau unităților administrativ - teritoriale, asupra

bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes

public".

De asemenea, conform art. 3

alin. (2) din același act normativ,

„Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la

art.

135 alin. (4) din Constituție (art. 135 alin. (4) din

Constituția României a devenit art. 136 alin. (3), în forma republicată în M.

Of.

al României, Partea I, nr. 767 din 31

octombrie 2003, ca urmare a modificării și completării Legii fundamentale,

prin

Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

758 din 29 octombrie 2003), din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și

din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin

lege".

La pct. I 22 din anexa la Legea nr. 213/1998, sunt prevăzute,

ca bunuri aparținând domeniului public al

statului, „porturile maritime

și fluviale, civile și militare -

terenurile pe care sunt situate acestea,

diguri,

cheiuri, pereuri și alte construcții hidrotehnice pentru acostarea

navelor și pentru alte activități din navigația

civilă, bazine, acvatorii și

șenale de acces, drumuri tehnologice în

porturi, monumente istorice

aflate în

porturi, cheiuri și pereuri situate pe malul căilor navigabile, în

afara

incintelor portuare destinate activităților de navigație".

Din conținutul prevederilor legale sus menționate, rezultă

că

porturile maritime și fluviale, civile și

militare, terenurile pe care sunt

situate acestea, diguri, cheiuri,

pereuri și alte construcții hidrotehnice pentru acostarea navelor și pentru

alte activități din navigația civilă, bazine, acvatorii și șenale de acces,

drumuri tehnologice în porturi,

monumente

istorice aflate în porturi, cheiuri și pereuri situate pe malul

căilor

navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităților de navigație

sunt bunuri care aparțin domeniului public al statului, legea

nefăcând distincție între o așa zisă

„infrastructură" și „suprastructură"

portuare. Cum, potrivit unui principiu de drept, unde legea nu distinge,

nici noi nu o putem face, se constată că primul motiv de recurs este

neîntemeiat.

Este neîntemeiată și critica recurentei referitoare la

greșita apreciere a probelor de către Instanța de judecată. Astfel, așa cum

rezultă atât din raportul de expertiză cât și din

răspunsul expertului cu

privire la obiecțiunile formulate de pârâtă,

concluziile cu privire la identificarea suprafețelor din titlurile de

proprietate precum și la

stabilirea liniei

de hotar sunt clare, în sensul că „lucrarea care a stat la

baza

documentației prezentată de unitatea pârâtă este incorectă, atât din punct de

vedere tehnic cât și juridic, având în vedere hotarul cu Portul Mahmudia",

iar „contururile prezentate în lucrarea reclamantei corespund realităților din

teren, reieșite din măsurători", în speță nefiind vorba de nici o

inconsecvență, așa cum susține, fără temei, recurenta.

Nici motivul de

recurs, potrivit căruia hotărârea Instanței de Fond

ar

cuprinde motive contradictorii, nu este întemeiat. În acest sens, se va reține

că motivarea Instanței de Fond, potrivit căreia „ ... suprafața de 22.278,055

mp, teren care îi aparține reclamantei, face parte din domeniul public și a

fost în mod eronat recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei asupra

lui", este corectă, termenul „aparține" fiind utilizat de către Instanță

în sensul larg al acestuia, de „folosință", iar nu în sensul strict, care

poate sugera proprietatea. Dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) teza a doua

din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea ca bunurile aparținând domeniului

public să fie date în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile

legii, acesta fiind și înțelesul termenului „aparține", utilizat de către Instanța

de Fond, care a avut în vedere contractul de concesiune, încheiat de către

reclamantă cu M.L.P.T.L. cu privire la terenul respectiv.

De asemenea, se va reține că recurenta nu poate invoca un

drept de proprietate asupra terenului în litigiu, întemeiat pe art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca

regii autonome și societăți comerciale, aceste dispoziții legale nefiind aplicabile

în cauză.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor legale sus menționate,

„Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu

excepția celor dobândite cu alt titlu". Rezultă, așadar, că, pentru a fi

proprietară asupra bunurilor din patrimoniul său, prin efectul Legii nr.

15/1990, societatea comercială trebuie să fi dobândit bunurile respective cu

acest titlu, de proprietar, și să nu fie un simplu detentor precar al acestora.

Prin urmare, chiar și un eventual drept de folosință sau de administrare, pe

care recurenta - pârâtă nu l-a dovedit dar pe care aceasta l-ar fi putut

dobândi asupra terenului în litigiu, anterior Legii nr. 15/1990, s-ar încadra

în sintagma „alt titlu", neputând constitui temei pentru dobândirea, prin

efectul acestui act normativ, a dreptului de proprietate asupra bunului

respectiv.

Așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în

cauză, terenul în litigiu face parte din infrastructura Portului Mahmudia,

aparținând, conform dispozițiilor legale citate mai sus, domeniului public al

statului.

Art. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că „Statul sau

unitățile

administrativ - teritoriale

exercită posesia, folosința și dispoziția asupra

bunurilor care

alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii".

Referindu-se la regimul juridic aplicabil acestei

categorii de bunuri, același act normativ reia, la art. 11 alin. (1),

principiul constituțional al inalienabilității bunurilor proprietate publică,

prevăzând că „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și

imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date

numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii; b) nu

pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale;

c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul

posesiei de bună - credință asupra bunurilor mobile".

Potrivit art. 136 alin. (4)

din Constituția României, revizuită, „Bunurile proprietate publică sunt

inalienabile".

Ca un corolar al acestui principiu,

art. 11 alin. (2) din aceeași lege, prevede că „Actele juridice încheiate cu

încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din

domeniul public sunt lovite de nulitate absolută".

Cum certificatul de atestare a dreptului de proprietate

emis în favoarea pârâtei a fost emis cu încălcarea prevederilor legale

referitoare la regimul juridic al bunurilor din domeniul public, cu privire la

suprafața de teren de 22.278,055 mp, aflată în incinta Portului Mahmudia, în

mod corect Instanța de Fond a reținut că aceasta a fost eronat cuprinsă în

certificatul de atestare a dreptului de

proprietate

și, admițând acțiunea, a dispus anularea actului contestat în

partea

referitoare la suprafața respectivă de teren.

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca

nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC M.E. SA Mahmudia

împotriva sentinței nr. 93/ F din 20 iunie 2006 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2007.