ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5467/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5467/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Suceava, secția civilă, la data de 5 martie 2008, sub

nr.1239/86/2008, reclamanții I.O.M. și R.R.C. au chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, solicitând instanței să dispună

obligarea primului și ultimilor doi pârâți la plata sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, spor prevăzut de art. 47 din

Legea nr. 50/1996, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de

1 ianuarie 2005 și până la 1 februarie 2007, dată de la care au fost abrogate

dispozițiile acestei legi, prin intrarea în vigoare a O.G. nr. 8/2007; plata

reactualizată la zi a sumelor cuvenite, conform indicelui de inflație, precum

și indexările semestriale cu indicele prețurilor de consum înregistrat la

mărfurile alimentare, comunicat de către Comisia Națională pentru Statistică,

conform art. 3 alin. (2) din Legea nr.142/1998 și obligarea de a face

mențiunile cu privire la aceste sume în cărțile de muncă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1

ianuarie 2005-1 martie 2005, iar pentru pretențiile aferente perioadei

ulterioare a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă motivat de faptul

că, la data de 1 octombrie 2000, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 au

fost abrogate în mod expres, conform art. 1 pct. 42 din O.G. nr. 83/2000. A

formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor, solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii formulate de reclamanți,

Ministerul să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a

bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce

reprezintă pretențiile petenților.

Pârâtul Ministerul Economiei și

Finanțelor a formulat întâmpinare la acțiunea principală și la cererea de

chemare în garanție, arătând că Ministerului Public îi revine competența

elaborării unor eventuale proiecte de rectificare bugetară pentru drepturi

salariale, în calitate de ordonator principal de credite. În acest sens, invocă

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. De

asemenea, obligația de stabilire a salariilor de bază, a criteriilor, a sumelor

necesare pentru cheltuieli de personal și de acordare a drepturilor bănești

revine ordonatorilor de credite bugetare, Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind ordonatorul principal de

credite, iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, respectiv Parchetul

de pe lângă Tribunalul Suceava, fiind ordonatori secundari.

Pentru aceste argumente a invocat

excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție.

Pe fond, a susținut că prin O.U.G.

nr. 177/2002, în vigoare de la 1 ianuarie 2003, au fost abrogate dispozițiile

referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului

de specialitate juridică asimilat, din Legea nr. 50/1996, inclusiv art. 47 din

legea enunțată. Abrogarea ordonanței menționate prin O.U.G. nr. 27/2006 nu are

relevanță juridică asupra actelor normative sau a dispozițiilor legale pe care

O.U.G. nr. 177/2002 le-a abrogat deoarece acestea au fost abrogate în mod

expres prin ordonanța respectivă, la data intrării sale în vigoare.

Prin sentința civilă nr. 949 din 8

mai 2008 a Tribunalului Suceava, secția civilă, s-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor

Publice; s-a respins acțiunea pentru plata drepturilor aferente perioadei 1

ianuarie 2005-1 martie 2005, ca fiind prescrisă.

A fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să plătească acestora

sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la

salariul de bază brut lunar pentru perioada 1 martie 2005-1 februarie 2007,

actualizat în funcție de indicele de inflație la data plății.

Au fost obligați pârâții să facă

mențiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților și a fost admisă

cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor.

În pronunțarea acestei sentințe,

prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este

întemeiată pentru perioada 1 ianuarie 2005-1 martie 2005, în raport de

dispozițiile art. 283 lit. c) C. muncii, care prevăd un termen de prescripție

de 3 ani pentru acordarea unor drepturi salariale, calculat de la data nașterii

dreptului la acțiune. În speță, cererea de chemare în judecată a fost

înregistrată la data de 5 martie 2008, astfel încât, pentru perioada

sus-menționată, care excede termenului de 3 ani, s-a împlinit termenul de prescripție.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor s-a constatat că nu este întemeiată

întrucât art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că

acest minister ordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului,

cu privire la sistemul bugetar, respectiv: pregătirea proiectelor legilor

bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea

contului general anual de execuție. Potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din H.G. nr.

208/2005, același minister are atribuții în elaborarea proiectului bugetului de

stat și a proiectului legii de rectificare a bugetului de stat, operând

rectificările corespunzătoare.

În lipsa aprobării rectificării

bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor

Ministerului Justiției, de către Ministerul Economiei și Finanțelor, primul

minister ar fi în imposibilitate de a achita sumele la care a fost obligat prin

sentință, hotărârea fiind lipsită, astfel, de puterea executorie.

Pe fond, prima instanță a reținut

că, potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, magistrații și

personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul

de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Prin art. 1 pct. 42 din O.G. nr.

83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a fost abrogat

expres art. 47 din Legea nr. 50/1996, fiind încălcate, astfel, normele

constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii

nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.

Conform art. 108 alin. (3) din

Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în

limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.

Prin art. 1 pct. Q1 din Legea nr.

125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la

„modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte

drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată”.

Cu toate acestea, prin O.G. nr.

83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996,

deși, așa cum rezultă din art. 56-62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,

modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative

distincte.

În consecință, deși prin legea de

abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării

legii, prin ordonanța emisă în temeiul acesteia a avut loc și abrogarea unor

dispoziții ale actului normativ în discuție.

Acolo unde legislativul a

intenționat să acorde executivului abilitarea abrogării unor texte de lege a

prevăzut în mod expres acest lucru în cuprinsul legii de abilitare.

Față de dispozițiile art. 56 privind

tehnica legislativă, rezultă că abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu a

fost dispusă în mod legal.

Pe de altă parte, art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale garantează dreptul asupra bunurilor unei persoane,

sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică fiind un drept de

creanță, respectiv un bun în sensul textului de lege menționat.

Prin abrogarea art. 47 din Legea nr.

50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea acestui bun, fără să fie

îndeplinită cerința prevăzută în Convenția europeană, referitoare la utilitatea

publică, drept criteriu de expropriere. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în

perioada respectivă, drepturile salariale ale magistraților au fost majorate,

abrogarea sporului în discuție fiind în mod și mai clar lipsită de utilitate

publică.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în cazul existenței unei neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în

care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile.

Există, astfel, un conflict între

art. 1 pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, care a abrogat expres art. 47 din Legea nr.

50/1996, și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, urmând a se da

preponderență și a se proceda la aplicarea acestei din urmă dispoziții.

În consecință, pentru perioada 1

martie 2005-1 februarie 2007, reclamanții au dreptul la sporul de risc și

suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996,

actualizat cu indicele de inflație la data plății.

Totodată, pârâții au obligația de a

face cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, iar cererea

de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor urmează să fie

admisă.

Împotriva acestei sentințe civile au

declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Suceava, precum și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Suceava.

Recurenții Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava au criticat sentința, pentru

următoarele motive:

Instanța de fond a depășit

atribuțiile puterii judecătorești, dispunând, în mod nelegal, obligarea

pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pe perioada

1 martie 2005- 1 februarie 2007, în situația în care actul normativ care

prevedea acordarea acestui spor a fost abrogat.

Raționamentul instanței de fond, în

sensul că abrogarea dreptului, prevăzută de art. 42 din O.G. nr. 83/2000, nu

poate produce efecte juridice deoarece acest act normativ are o forță juridică

inferioară Legii nr. 50/1996 și este în contradicție cu dispozițiile

constituționale și cu cele ale Legii nr. 24/2000, este greșit.

O.G. nr. 83/2000 a fost aprobată

prin Legea nr. 334/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996,

act normativ de același grad.

Nici Constituția României și nici

Legea nr. 24/2000, republicată, nu prevăd o asemenea condiție cu privire la

abrogare și nici nu lipsesc de efecte juridice abrogarea unei norme superioare

printr-o normă inferioară.

În acest sens, recurenții au invocat

dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000, republicată, precum și

art. 61 și art. 115 din Constituția României.

Pe fond, soluția

instanței este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Art. 47 din

Legea nr. 50/1996 a fost în vigoare până la 1 octombrie 2000, când a fost

abrogat prin O.G. nr. 83/2000, în mod expres, după cum rezultă din art. 1 pct.

42 din Ordonanță.

În mod greșit au

susținut intimații că textul de lege menționat a fost abrogat odată cu adoptarea

O.U.G. nr. 177/2002 deoarece art. 50 alin. (2) din actul normativ menționat nu

face referire decât la abrogarea dispozițiilor art. 1

1

din Legea nr.

50/1996, care privesc indemnizațiile pentru magistrați și alte categorii de

personal din justiție, precum și valoarea de referință sectorială în raport de

care se calculează aceste indemnizații.

În concluzie,

art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat în mod expres cu mult înainte de

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 177/2002, respectiv prin adoptarea O.G. nr.

83/2000, abrogare ce are caracter definitiv.

De asemenea,

conform art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 nu este admis ca prin abrogarea

unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial,

cu excepția prevederilor din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de

abrogare și au fost respinse prin lege, de către Parlament.

În consecință,

chiar și în cazul în care s-ar considera că abrogarea art. 47 din Legea nr.

50/1996 ar fi intervenit ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 177/2002, nu se poate

considera că abrogarea O.U.G. nr. 177/2002 ar determina repunerea în vigoare a

textului de lege arătat.

În mod nelegal,

instanța a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata

inflației, în situația în care cele două parchete nu pot să înscrie în bugetul

propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Fondurile

alocate Ministerului Public pe anul 2008 privind plata drepturilor pentru

personal au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr. 388 din 31 decembrie

2007, care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata

diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că

acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar dacă

reprezintă indicele de inflație, nu se justifică.

Neaplicarea

indicelui de inflație este determinată și de faptul că, potrivit art. 14 alin.

(2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, nicio cheltuială nu poate

fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există o

bază legală pentru respectiva cheltuială.

Conform art. 29

alin. (3) din aceeași lege, cheltuielile prevăzute în capitole și articole au

destinație prescrisă și limitată, iar potrivit art. 47, creditele bugetare

aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol.

În concluzie,

angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita

creditelor bugetare anuale aprobate.

Întrucât

Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite

prin legea bugetului de stat, iar obligarea pârâților la plata sumelor acordate

de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor respective a unei

obligații imposibile.

Plata sumei

reprezentând indicele de inflație se poate face numai prin intervenția

legiuitorului.

Aplicarea

acestui indice reprezintă și un mijloc de constrângere pentru debitor în

vederea realizării obligației asumate, pârâții neputând fi obligați să execute

obligațiile invocate de reclamanți, plata unei sume actualizate conform

indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.

Reclamanții au

avut posibilitatea contestării prevederilor O.G. nr. 83/2000, în temeiul art. 9

din Legea nr. 554/2004, la instanța de contencios administrativ competentă.

Recurenții

pârâți menționați au solicitat admiterea recursului pentru motivele prevăzute

de art. 304 pct. 3, 4 și 9 C. proc. civ., casarea sentinței civile atacate și

respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Suceava, a declarat recurs,

criticând hotărârea primei instanțe deoarece, în mod greșit, aceasta a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului.

În toate legile

bugetare anuale, precum și în legile de rectificare a bugetului statului, este

prevăzută obligația pentru ordonatorii de credite de a stabili salariile de

bază, criteriile, sumele necesare pentru cheltuielile de personal și de

acordare a drepturilor bănești cuvenite.

Sumele stabilite

sunt cuprinse la capitolul „Cheltuieli” din Legea bugetului și se repartizează

conform destinațiilor prevăzute.

Obligația de

stabilire a sumelor de bani respective revine ordonatorilor de credite

bugetare, în speță, Ministerului Public, în calitate de ordonator principal de

credite, precum și ordonatorilor secundari, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Suceava și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Aceste

instituții au obligația de a stabili cheltuielile de personal ce vor fi

cuprinse în legea bugetară, Ministerul Economiei și Finanțelor neavând nicio

răspundere în acest sens deoarece nu are calitatea de ordonator principal de

credite, ci doar obligația de aprobare a statelor, astfel cum sunt întocmite de

ordonatorii de credite.

Nu sunt

îndeplinite nici cerințele art. 60 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca Ministerul

Economiei și Finanțelor să fie chemat în garanție întrucât o asemenea

solicitare nu are ca suport un drept garantat legal, și cu atât mai puțin

convențional, care să justifice existența unui raport juridic între reclamanți

și Minister; o asemenea hotărâre nu poate constitui temei pentru exercitarea

unei cereri în despăgubire formulată împotriva chematului în garanție.

Cererea de

chemare în judecată se fundamentează pe un raport juridic tipic de dreptul

muncii, în conținutul căruia intră drepturi și obligații pentru angajator și

angajat.

Competența

elaborării unor eventuale proiecte de rectificare bugetară pentru drepturile

salariale aparține ordonatorului principal de credite și celor secundari, acest

atribut neputând fi extins asupra Ministerului Economiei și Finanțelor, ca

obligație dispusă de instanța de judecată.

Conform

dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, responsabilitatea asigurării în bugetele

proprii ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea

plății sumelor stabilite prin titluri executorii revine, în speță,

ordonatorului principal de credite.

În condițiile în

care posibilitatea rectificării bugetare și procedura de adoptare a legilor de

rectificare bugetară, la inițiativa ordonatorului principal de credite, sunt

prevăzute și reglementate de dispozițiile legale în vigoare apare ca inoportună

o măsură dispusă de instanță în acest sens.

Recurentul pârât

și chemat în garanție a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului

Economiei și Finanțelor.

Acest din urmă

recurs a fost înregistrat în dosarul Curții de Apel Suceava nr. 1239/86/2008,

cauza fiind scoasă de pe rol și înaintată spre competentă soluționare Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

conform art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 75/2008, prin încheierea de ședință nr.

20 pronunțată în Camera de Consiliu, la data de 25 iunie 2008.

Dosarul a fost

înregistrat sub același număr pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, în acest dosar fiind depuse

recursurile formulate de recurenții pârâți Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Suceava.

Analizând

susținerile celor doi recurenți sus menționați, care, în cea mai mare parte, au

critici comune, Înalta Curte constată că recursurile formulate de aceștia sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr.

21 din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, publicată în M.Of. nr. 444 din 13 iunie 2008, s-a admis

recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă această instanță și s-a constatat, în interpretarea și aplicarea unitară

a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte

drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată,

că: „judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul

auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv

salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000, aprobată

prin Legea nr. 334/2001”.

Deciziile

pronunțate în interesul legii sunt obligatorii asupra problemelor de drept

dezlegate, de la data publicării în M. Of., în condițiile art. 329 alin. (3) C.

proc. civ.

În pronunțarea

acestei decizii, Înalta Curte a reținut că instanțele judecătorești au

abilitarea de a verifica regularitatea actului de abrogare, în speță a O.G. nr.

83/2000, prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, care prevedea

acordarea sporului în discuție, precum și aplicabilitatea în continuare a

normei abrogate, în baza principiului plenitudinii de jurisdicție. Aceasta

înseamnă competența general stabilită a instanțelor, care sunt îndreptățite să

judece toate litigiile, cu excepția celor date prin dispoziții exprese ale

legii, în competența altor organe, ceea ce nu este cazul în speță.

De asemenea,

instanța supremă a stabilit că abrogarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr.

50/1996, prin art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, nu produce efecte din cauza

neregularității modului în care această ordonanță a fost adoptată. Astfel,

activitatea de legiferare aparține Parlamentului României, care poate delega,

în baza unei legi speciale de abilitare, atribuția adoptării de acte normative

Guvernului, care emite ordonanțe, dar numai în limitele și în condițiile

prevăzute în legea respectivă.

Ordonanțele nu

pot fi emise decât în materia de reglementare a legilor ordinare, nu și a celor

organice.

O.G. nr. 83/2000

a fost emisă, după cum rezultă din preambul, în baza art. 1 lit. Q) pct. 1 din

Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să

completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale

personalului din organele autorității judecătorești, republicată, iar nu să

abroge total sau parțial acest din urmă act normativ. Ca atare, s-au depășit

limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, fiind

încălcate, astfel, dispozițiile art. 108 alin. (3) cu referire la art. 73 alin.

(1) din Constituția României.

Abrogarea,

instituție distinctă de modificarea sau completarea unui act normativ, nu poate

fi asimilată vreuneia dintre celelalte două soluții legislative.

S-a mai reținut

de Înalta Curte că art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, normă de nivel

inferior, lege ordinară, contravenea dispozițiilor art. 81 din Legea nr.

92/1992, în vigoare la data adoptării ordonanței, lege organică, și prin care

se reglementa sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în favoarea

magistraților.

De asemenea,

textul de lege sus-menționat, fiind adoptat cu încălcarea limitelor legii

speciale de abilitare, este și neconstituțional, conform art. 147 alin. (1) din

Constituția României, motiv pentru care nu produce efecte, instanțele de

judecată urmând să considere în continuare în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea

nr. 50/1996, republicată.

Ca urmare,

sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine și în continuare

persoanelor care se încadrează în ipotezele prevăzute de această dispoziție, în

speță, și reclamanților, care fac parte din personalul auxiliar al Parchetelor

de pe lângă Curtea de Apel Suceava, respectiv Tribunalul Suceava.

În argumentarea

deciziei, instanța supremă a mai reținut că o soluție contrară ar determina

crearea unei situații discriminatorii pentru cei care nu ar beneficia de acest

spor față de cei cărora li s-a recunoscut, deși ambele categorii fac parte din

aceeași categorie socioprofesională, iar îmbunătățiri în ceea ce privește

condițiile și specificul activității desfășurate nu au intervenit față de

momentul adoptării dispoziției legale care prevedea acest spor. În acest sens,

s-a avut în vedere jurisprudența Curții Europene în materie (cauzele Duchez

contra Franței, Beian contra României).

Față de cele

stabilite cu caracter obligatoriu de Înalta Curte, în prezentarea deja expusă,

nu se poate considera că instanța de fond, dispunând obligarea pârâților la

plata sporului respectiv, ar fi încălcat atribuțiile puterii judecătorești și

că ar fi avut un raționament incorect.

Nu se poate

constata nici că s-au respectat dispozițiile art. 115 din Constituția României,

cum susțin în mod netemeinic cei doi recurenți, deoarece Guvernul poate emite

ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, or, actele

normative care reglementau acest spor aveau un asemenea caracter [art. 115 alin.

(1)].

De asemenea,

pentru considerentele prezentate, art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 a fost

adoptată cu depășirea limitelor Legii de abilitare nr. 125/2000, fiind

încălcate, astfel, dispozițiile art. 115 alin. (2) din legea fundamentală, care

prevăd caracterul obligatoriu al legii respective în ceea ce privește domeniul

și data până la care se pot emite ordonanțe.

În ceea ce

privește caracterul definitiv al abrogării art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin

art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, acesta nu poate fi reținut în speță față

de nelegalitatea adoptării ordonanței menționate.

În plus,

dispozițiile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de

același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate, conform art. 62 alin.

(1) din Legea nr. 24/2000. Din textul menționat rezultă că abrogarea unei norme

juridice nu se poate realiza decât prin normă de același grad sau de grad

superior.

Criticile

referitoare la greșita reactualizarea a sumelor de bani datorate de pârâți, în

raport de indicele de inflație de la data plății, sunt neîntemeiate.

Astfel, valoarea

monedei naționale comportă modificări semnificative, de regulă, în sens

negativ, în decursul unei perioade de timp, astfel încât partea poate suferi un

prejudiciu important între momentul la care i se datora suma de bani respectivă

și data la care aceasta este plătită de către debitor. Ca urmare, pentru

realizarea efectivă a dreptului recunoscut prin hotărâre judecătorească, în mod

corect, prima instanță a procedat la stabilirea indicelui de inflație asupra

sumei datorate, în raport de momentul plății. De altfel, utilizarea unui

asemenea criteriu, pentru înlăturarea efectelor defavorabile ale fluctuației

monetare, este prevăzut și de dispozițiile art. 371

2

alin. (3) C.

proc. civ. Nu se poate considera, în consecință, că reactualizarea dispusă prin

sentință nu ar avea o bază legală.

De asemenea,

este incorect a se considera că lipsește cauza juridică a plății reactualizate.

Pârâții au contestat dreptul reclamanților la acordarea acestor sume, datorate

potrivit legii, pentru argumentele de drept prezentate. Ca urmare, ele fiind

recunoscute prin hotărâre judecătorească, urmează a fi plătite la valoarea

reală de la data plății, cauza juridică fiind reprezentată tocmai de obiectivul

de a executa datoria stabilită prin acea hotărâre, în limitele unui cuantum

corect al datoriei.

Nici susținerile

privind imposibilitatea plății sumelor de bani reactualizate, determinate de

inexistența fondurilor alocate în acest scop în anul 2008, prin Legea bugetului

de stat, pentru Ministerul Public, nu sunt întemeiate. Astfel, legile bugetare

pot fi modificate în condițiile art. 6 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele

publice, astfel încât să fie suplimentate fondurile alocate inițial

Ministerului Public, cu sumele necesare plății datoriilor stabilite prin

hotărârile judecătorești.

De asemenea,

O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor

publice, stabilite prin titluri executorii prevede în mod detaliat modalitatea

și procedura în care pot fi obținute de către instituția debitoare sumele de

bani necesare executării datoriilor stabilite prin hotărâri judecătorești (art.

2 și art. 4).

Criticile

referitoare la atacarea O.G. nr. 83/2000 în contencios administrativ, potrivit

art. 9 din Legea nr. 554/2004, nu sunt întemeiate. Astfel, nu este obligatorie

anularea ordonanței menționate prealabil sesizării instanței competente în

materia litigiilor de muncă, această instanță putând proceda ea însăși la

verificarea îndeplinirii condițiilor de adoptare a actului normativ respectiv,

așa cum a reținut și Înalta Curte, în pronunțarea deciziei în interesul legii.

Pe de altă parte, nu exista un astfel de interes din partea reclamanților, care

intenționau să obțină sumele de bani cuvenite de la angajator, respectiv de la

ordonatorul principal de credite și de la cei secundari, iar nu de la emitentul

ordonanței, cu care nu se aflau în raporturi de muncă, generatoare de asemenea

drepturi. Astfel după cum prevede textul de lege invocat în recurs, printre altele,

persoana interesată poate exercita în temeiul dispoziției legale respective o

acțiune în despăgubiri ca urmare a prejudiciului suportat prin emiterea

ordonanței. În asemenea caz, legitimarea procesuală pasivă aparține Guvernului,

iar despăgubirile se fundamentează pe emiterea Ordonanței, care prin ea însăși

a produs anumite prejudicii. În speță, reclamanții invocă raporturi juridice de

o altă natură decât cea administrativă, stabilite cu alte persoane juridice, și

anume pârâții, aceștia din urmă fiind obligați în raporturile care pun în

discuție drepturi salariale.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că nu s-au încălcat atribuțiile puterii

judecătorești, sentința recurată fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă

a dispozițiilor legale examinate prin prezenta decizie. Ca atare, nu sunt

îndeplinite cerințele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc.

civ., recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, respectiv de pe lângă Curtea de Apel Suceava, urmând a fi respinse ca

nefondate, prin raportare și la art. 312 alin. (1) din același cod.

Dispozițiile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, niciuna dintre

criticile recurentului Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție nevizând pronunțarea sentinței cu încălcarea competenței

altei instanțe.

În ceea ce

privește recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P.

Suceava, acesta este fondat.

Astfel, deși

Ministerul Economiei și Finanțelor a participat în proces în dublă calitate, de

pârât și de intervenient forțat, susținerile sale în legătură cu lipsa

calității procesuale pasive vizează argumente ce țin de chemarea sa în

garanție, iar nu de chemarea în judecată ca pârât, urmând a fi analizate din

perspectiva cererii formulate de Parchet, în baza căreia a fost atras în

proces, în calitate de intervenient forțat.

Reclamanții,

deși au indicat acest minister, printre pârâți, nu au solicitat nicio pretenție

în legătură cu partea respectivă, care, de altfel, nici nu ar fi putut să fie

obligată la plata efectivă a sporului de risc și suprasolicitare sau la

înscrierea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă.

Ca atare,

menționarea sa în dispozitivul sentinței printre pârâți, în raport de care s-a

admis acțiunea, este lipsită de relevanță, atât timp cât nu poate fi obligat în

mod direct la plata sumelor de bani respective și nici nu poate fi obligat la

efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, acestea fiind raporturi

strict de dreptul muncii.

Ceea ce

interesează este posibilitatea obligării sale prin intermediul instanței la

adoptarea unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul

2008, care să includă sumele de bani datorate de acesta reclamanților, astfel

cum s-a solicitat prin cererea de chemare în garanție.

În primul rând,

din perspectiva mijlocului procedural ales de pârâtul Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formularea unei

cereri de chemare în garanție este perfect admisibilă din perspectiva

îndeplinirii cerințelor art. 60 C. proc. civ.

Într-o

caracterizare succintă a instituției menționate, partea care cade în pretenții

poate să se îndrepte împotriva unei alte persoane, cu cerere de chemare în garanție

sau în despăgubiri.

Chemarea în

judecată a Parchetului, de către reclamanți, creează pentru acesta riscul de a

pierde procesul având ca obiect pretenții bănești și, totodată, posibilitatea

de a se îndrepta împotriva persoanei, de la care, în opinia sa, poate să-și

recupereze sumele de bani plătite, cu cerere în despăgubiri.

Pe fond, însă,

cererea de chemare în garanție este neîntemeiată.

Astfel, prin

cererea de chemare în garanție, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție a solicitat, în cazul admiterii acțiunii formulate

de reclamanți, ca instanța să dispună ca Ministerul Economiei și Finanțelor să

ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului

Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor datorate

petenților.

Cum în mod

corect a susținut și recurentul chemat în garanție, elaborarea unui proiect de

rectificare a bugetului ministerului respectiv pe anul 2008, în care să fie

incluse și sumele de bani datorate reclamanților, revine ordonatorului

principal de credite, în condițiile art. 34 cu referire la art. 6 din Legea nr.

500/2002 privind finanțele publice.

Astfel, legilor

de rectificare bugetară li se aplică aceleași proceduri ca și legilor bugetare

anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.

Ordonatorii

principali de credite, în speță Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, au obligația să depună la Ministerul Economiei și

Finanțelor propunerile pentru proiectele de buget.

Ministerul

sus-menționat are obligația, la rândul său, de a întocmi proiectele legilor

bugetare și proiectele bugetelor în funcție de proiectele de buget ale

ordonatorilor principali (art. 35 din aceeași lege).

De asemenea,

conform art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor

de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii,

ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate

măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor

din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor

stabilite prin asemenea titluri.

În concluzie,

inițiativa proiectului rectificării bugetare cu sumele de bani datorate

reclamanților nu aparține Ministerul Economiei și Finanțelor, ci ordonatorului

principal de credite, prin consultarea cu ordonatorii secundari, persoana

chemată în garanție fiind condiționată de sesizarea sa de ordonatorul

principal, în sensul arătat. Până la efectuarea unui asemenea demers din partea

Ministerului Public, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat să

întocmească un proiect de rectificare bugetară. Doar în cazul refuzului

nejustificat al Ministerul Economiei și Finanțelor de a întocmi un proiect de

rectificare bugetară, în urma sesizării sale de ordonatorul principal de

credite cu un proiect care să cuprindă sumele necesare plății drepturilor

cuvenite reclamanților, acesta poate fi obligat, în condițiile legii, la

elaborarea unui asemenea proiect, chestiune care nu poate fi analizată și nici

dispusă însă la acest moment, anterior demersurilor din partea Ministerului

Public.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul formulat de intervenientul

forțat este fondat, prima instanță procedând la o greșită aplicare a

dispozițiilor legale în materie, expuse în prezenta decizie.

În consecință,

în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va

admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P.

Suceava, împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va modifica în parte,

în sensul că va respinge cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Va menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Suceava împotriva sentinței nr. 949 din 8 mai 2008

pronunțată de Tribunalul Suceava, secția civilă, ca nefondate.

Admite recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor prin D.g.F.P. Suceava împotriva aceleiași sentințe pe

care o modifică în parte, în sensul că respinge cererea de chemare în garanție

ca neîntemeiată.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2008.