ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7236/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11

ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului

R.L.G. la liberă circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult trei ani,

cu motivarea că pârâtul a fost returnat din această țară, la data de 14

decembrie 2006 în baza Acordului de readmisie aprobat prin H.G. nr. 278/1994,

fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

83 din 30 ianuarie 2007, a respins acțiunea ca nefondată.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de Direcția Generală de Pașapoarte,

potrivit deciziei nr. 279 din 23 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut, în esență, că după aderarea României la

Uniunea Europeană, orice cetățean român, devenit și cetățean european, se

bucură de protecția oferită de legislația europeană în materia dreptului la

liberă circulație, ca Acordul de readmisie încheiat între România și Franța în

1994 în scopul stopării imigrației ilegale nu mai corespunde noilor realități,

iar reglementarea din legislația internă, art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 contravine principiilor consacrate de art. 2 din Protocolul nr. 4

adițional la Convenția CEDO, simpla neîndeplinire a formalităților privind

intrarea, circulația și ieșirea propriilor cetățeni în spațiul european

anterior aderării României neconstituind o conduită care amenință ordinea

publică, siguranța și interesul public.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta reclamantă, criticând-o ca fiind nelegală în raport

cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru

următoarele motive:

- Conform art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005, singura condiție pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului

la liberă circulație în străinătate este aceea a returnării în baza acordului

de readmisie, procedura și condițiile în care s-a dispus returnarea neputând fi

cenzurate de autoritățile române.

- Dreptul la liberă circulație nu

este absolut (art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), ci supus

îngrădirilor stabilite prin Legea nr. 248/2005, act normativ cu privire la care

Curtea Constituțională (Deciziile nr. 855 și 901/2006) a statuat că este

conform cu art. 53 din Constituție și cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

- Chiar dacă art. 40 al Directivei

2004/38/CE prevede transpunerea în legislația internă, directiva nu face parte

de drept din legislația internă, ci impune statelor membre o obligație de

rezultat și lasă autorităților naționale competențele legate de forma și

mijloacele utilizate în acest scop.

Recursul nu este fondat.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se

sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele

comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a

persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța la data de 14 decembrie

2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 279 din 23

aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie

2007.