Korzeb împotriva Poloniei

CUARTA SECȚIUNE PARTICIPALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 39586/03 de Dominik KORZEB și Marcin KORZEB împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința la 19 septembrie 2006 ca Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza, Președintele, J. Casadevill, M. Pellonpää, S. Pavlovschi, L. Garlicki, L. Mijović, J. Šikuta, judecători și T.L. Early, grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 20 decembrie 2003, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritele cazului, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Dominik Korzeb și dl Marcin Korzeb, sunt frați. Ele sunt resortisanți polonezi, care s-au născut în 1979 și, respectiv, 1981. Locuiesc în Ostrów Mazowiecka, Polonia.

Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant, Dominik Korzeb, a fost arestat la 17 iulie 2001 pe suspectul de a comite violuri, leziuni penale la proprietatea statului și jafurile. La 23 iulie 2001 Curtea de district Ostrowia Mazowiecka (Sād Rejonowy) Această decizie a fost justificată de un risc rezonabil de a se absoarbe, în special din moment ce a intrat deja în ascunzătoare și a fost căutat într-un aviz „destinat”. Curtea se bazează, de asemenea, pe un risc grav că reclamantul va încerca să induce martorii să dea mărturie falsă sau să obstrugă conduita corectă a procedurii. Celălalt reclamant, Marcin Korzeb, a fost arestat la 20 iulie 2001 cu suspiciune de a fi complice pentru infracțiunile presupuse de către fratele său și alte două persoane.

La 22 iulie 2001 Curtea de district Ostrów Mazowiecka l-a reținut în reținere. Ulterior, detenția ambelor reclamante a fost prelungită în temeiul hotărârilor Curții Regionale Ostrołęka (Sād Okręgowy) din 9 august 2001, 22 Octombrie 2001, 23 ianuarie 2002, 24 aprilie 2002, 23 iulie 2002, o nouă decizie privind o dată neespecificată, 19 decembrie 2002, o altă decizie privind o dată neespecificată și, în sfârșit, decizia sa din 29 mai 2003. În ultimă decizie, Curtea a prelungit detenția Dominik Korzeb până la 16 iulie 2003 și detenția lui Marcin Korzeb până la 19 iunie 2003. Curtea s-a bazat pe motivele deja invocate în deciziile inițiale. În plus, instanța a justificat măsura prin necesitatea de a obține un raport de la un expert în psihiatrie pe Marcin Korzeb și de a prinde un suspect care încă a rămas în libertate.

Între timp, la 4 aprilie 2002, reclamanții și alte două persoane au fost acuzați de violarea unui minor, provocând leziuni penale asupra bunurilor de stat și furtului. La 5 decembrie 2002, la 16 ianuarie 2003 și la 3 aprilie 2003, Curtea Regională Ostrołęka a refuzat să ridice măsura preventivă în cauză, astfel cum a solicitat prima reclamantă, Dominik Korzeb. S-a subliniat că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune gravă pentru care era probabil să fie impusă o penalitate grea și că nu există circumstanțe care să justifice eliberarea sa.

La 17 și 20 iulie 2003, durata detenției reclamanților a atins termenul legal de 2 ani prevăzut la art. 263 § 3 din Codul de Procedură Penală (Kodeks postępowania karnego ). Din acest moment, detenția Dominik Korzeb a fost prelungită de hotărârile Curții de Apel din Varșovia din 1 august 2003 (întâlnită de aceeași instanță la 16 septembrie 2003) și din 3 octombrie 2003 (întâlnită la 12 octombrie 2003) De asemenea, detenția lui Marcin Korzeb a fost prelungită în temeiul hotărârilor Curții de Apel din Varșovia din 13 iunie 2003 (întâlnită de aceeași instanță la 29 iulie 2003) și din 16 septembrie 2003 (întâlnită la 24 octombrie 2003). Ulterior, ca urmare a anumitor amendamente ale Codului de Procedință Penală și a decesului unui judecător care a stat în acest caz, Curtea Regională Ostrołęka nu mai a devenit competentă să se ocupe de cazul reclamanților.

Prin urmare, la 20 noiembrie 2003, cazul a fost remis Curții de District Ostrowia Mazowiecka și procesul a început de novo. La 16 decembrie 2003, Curtea de Apel din Varșovia a pronunțat o decizie de prelungire a măsurii în ceea ce privește ambele reclamante. Detenția lor a fost considerată justificată de faptul că motivele inițial invocate au continuat să fie valabile și că procedurile au fost în așteptare în fața unei instanțe nou compuse. Această decizie a fost susținută de aceeași instanță la 26 ianuarie 2004. La 4 martie 2004, reclamanții au fost condamnați ca fiind acuzați și fiecare dintre ei a fost condamnat la 6 ani de închisoare. În așteptarea recursului, detenția reclamanților a fost prelungită prin decizia Curții de district Ostrowia Mazowiecka din 25 martie 2004 (aprobată de Curtea Regională Ostrołęka la 8 aprilie 2004). La 5 mai 2004, Curtea Regională Ostrołęka a refuzat să ridice măsura în cauză, astfel cum a cerut Dominik Korzeb.

La 3 iunie 2004, Curtea Regională Ostrołęka a susținut hotărârea de primă instanță. Condamnarea reclamanților a devenit finală deoarece nu au depus un recurs de casă. Mai târziu, reclamanții au solicitat Ombudsmanului (Rzecznik Praw Obywatelskich ) și Ministrul Justiției să depună un recurs extraordinar de casă împotriva hotărârii de al doilea.

Prin scrisoarea din 26 februarie 2006 Dominik Korzeb a informat Registrul în numele său și al fratelui său, că reclamanții nu au profitat de remedierea împotriva lungii necorespunzătoare a procedurilor prevăzute de art. 18 din Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil, care a intrat în vigoare la 17 septembrie 2004. Legea internă și practicile relevante Măsuri preventive, inclusiv detenția în reținere în mod penal Codul de procedură penală 1997 Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór policyji ) garanția acordată de o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ) garanția acordată de o entitate socială ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a implicarii într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea părăsirii țării ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive.

„1. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1.

Se poate impune detenția în reținere dacă: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co acuzații] pentru a da mărturie falsă sau pentru a obstrucționa calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comision poate fi responsabil cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 închiderea anilor, nevoia de a continua detenția pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice.

art. 257 afirmă, în măsura în care este relevant: „1. Nu se impune detenția împotriva rezidenților dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, menționează: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția împotriva rezidenției se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod serios; sau (2) să implice consecințe excesiv de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție.

art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani.

Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză.

În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O hotărâre a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată la ședința Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” 2. Remediile împotriva unei lungimi necorespunzătoare a procedurii La 17 septembrie 2004, Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil ( Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004”) a intrat în vigoare. Acesta stabilește diferite mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Actul 2004 se citește, în măsura în care este relevantă: „1.

O parte la procedură poate depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în cadrul procedurii] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesar pentru a examina circumstanțele factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de punere în aplicare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere. Se citește, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. În cazul în care instanța consideră că plângerea este justificată, consideră că a existat o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii încurcate.

La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța de examinare a fondurilor cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Astfel de instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1.

În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor…

” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04) în care a decis că, în timp ce legea din 2004 produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. Fără a invoca orice dispoziție a Convenției, reclamanții se plâng de lungimea excesivă a detenției lor anterioare. În plus, invocă articolele 6 și 2 din Convenție, plângând că nu au fost vinovați și că nu au auzit cazul lor într-un „tempo rațional”. DREPTUL Reclamanții se plâng în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata deținerii lor în retragere.

Curtea consideră că aceasta nu poate, pe baza dosarului, determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se anunțe această parte a cererii guvernului contestat.

2. În plus, reclamanții se plâng în legătură cu rezultatul procedurii penale încurcate, această plângere este examinată în conformitate cu art. 6 1 din Convenție, care, în partea sa relevantă, prevede: „În decizia ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă de [a] tribunal ...” Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea poate aborda chestiunea numai după epuizarea tuturor remediilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general ...” Curtea observă că reclamanții nu au depus un recurs de casație împotriva hotărârii Curții Regionale Ostrołęka din 3 iunie 2004. Solicitările ulterioare de recurs de cassare extraordinară nu pot fi considerate un „recuperare efectivă” în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, deoarece depunerea unui astfel de recurs se află în discreția Ombudsmanului și a Ministrului Justiției.

În consecință, reclamanții nu au epuizat remedierea internă în sensul prezentei dispoziții, iar această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolelor 35 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. 3. În sfârșit, reclamanții se plâng în legătură cu lungimea presupusă necorespunzătoare a procedurii. 1 din Convenția care, în partea sa relevantă, prevede: „În decizia ... de orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [un] tribunal ...” Cu toate acestea, ca și în plângerea anterioară, Curtea constată că reclamanții nu au epuizat recours interne, astfel cum prevede art. 35 § 1 din Convenția. În acest sens, Curtea observă că prezenta cerere a fost depusă în fața Curții atunci când procedurile relevante erau încă pendente în fața instanței interne.

În conformitate cu art. 18 din Legea din 2004, persoanele, cum ar fi reclamanții în cazul în cauză, a căror procedură a fost suspendată în fața Curții, ar putea depune în termen de șase luni începând cu 17 septembrie 2004, o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea lor la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii încurcate și că aceasta nu a fost încă declarată admisibilă. Curtea a examinat deja acest recurs în sensul articolului 1 din Convenție și a considerat eficace în ceea ce privește plângerile referitoare la lungimea excesivă a procedurii judiciare în Polonia. În special, Curtea a considerat că remediul a fost capabil atât de a preveni presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil, cât și de a oferi soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński/Polonia (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42).

Curtea reamintește că reclamanții nu au depus plângerea relevantă în temeiul legii 2004, neutilizand astfel remediul intern disponibil, prin urmare, restul cererii trebuie respins în temeiul articolelor 35 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea căilor interne de recurs. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamanților în temeiul art. 5 3 privind durata detenției lor în reținere; declara restul cererii inadmisibile.

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 39586/03 by Dominik KORZEB and Marcin KORZEB against Poland The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 19 September 2006 as a Chamber composed of: Sir Nicolas Bratza, President, Mr J. Casadevall, Mr M. Pellonpää, Mr S. Pavlovschi, Mr L. Garlicki, Ms L. Mijović, Mr J. Šikuta, judges, and Mr T.L. Early, Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 20 December 2003, Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr Dominik Korzeb and Mr Marcin Korzeb, are brothers. They are Polish nationals, who were born in 1979 and 1981 respectively.

They live in Ostrów Mazowiecka, Poland. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. The first applicant, Dominik Korzeb was arrested on 17 July 2001 on suspicion of committing rape, criminal damage to State property and burglary. On 23 July 2001 the Ostrowia Mazowiecka District Court ( Sąd Rejonowy) detained him on remand. That decision was justified by a reasonable risk that he would abscond, especially since he had already gone into hiding and had been sought under a “wanted” notice. The court also relied on a serious risk that the applicant would attempt to induce witnesses into giving false testimony or obstruct the proper conduct of the proceedings.

The other applicant, Marcin Korzeb, was arrested on 20 July 2001 on suspicion of being an accomplice to the offences allegedly committed by his brother and two other persons. On 22 July 2001 the Ostrów Mazowiecka District Court detained him on remand. Subsequently, both applicants’ detention was extended by virtue of the Ostrołęka Regional Court’s ( Sąd Okręgowy) decisions of 9 August 2001, 22 October 2001, 23 January 2002, 24 April 2002, 23 July 2002, a further decision of an unspecified date, 19 December 2002, another decision of an unspecified date, and lastly, its decision of 29 May 2003. In the latter decision the court extended Dominik Korzeb’s detention until 16 July 2003 and Marcin Korzeb’s detention until 19 June 2003. The court relied on the reasons already invoked in the initial decisions.

In addition, the court justified the measure by the need to obtain a report from an expert in psychiatry on Marcin Korzeb and to apprehend one further suspect who still remained at large. In the meantime, on 4 April 2002 the applicants and two other persons were indicted on charges of raping a minor, causing criminal damage to State property and burglary. On 5 December 2002, 16 January 2003 and 3 April 2003 the Ostrołęka Regional Court refused to lift the preventive measure in question as requested by the first applicant, Dominik Korzeb. It was stressed that the applicant had been charged with a serious offence for which a heavy penalty was likely to be imposed and that there were no circumstances justifying his release.

On 17 and 20 July 2003, respectively, the length of the applicants’ detention reached the statutory 2 years’ time ‑ limit laid down in Article 263 § 3 of the Code of Criminal Procedure ( Kodeks postępowania karnego ). From that time on, the detention of Dominik Korzeb was extended by the Warsaw Court of Appeal’s decisions of 1 August 2003 (upheld by the same court on 16 September 2003) and of 3 October 2003 (upheld on 12 November 2003). Likewise, the detention of Marcin Korzeb was extended by virtue of the Warsaw Court of Appeal’s decisions of 13 June 2003 (upheld by the same court on 29 July 2003) and of 16 September 2003 (upheld on 24 October 2003). Subsequently, as a result of certain amendments to the Code of Criminal Procedure and the death of a judge sitting in the case, the Ostrołęka Regional Court became no longer competent to deal with the applicants’ case.

Consequently, on 20 November 2003 the case was referred to the Ostrowia Mazowiecka District Court and the trial commenced de novo. On 16 December 2003 the Warsaw Court of Appeal delivered a decision prolonging the measure in respect of both applicants. Their detention was considered to be justified by the fact that the reasons initially invoked continued to be valid and that the proceedings were pending before a newly composed court. This decision was upheld by the same court on 26 January 2004. On 4 March 2004 the applicants were convicted as charged and each of them was sentenced to 6 years’ imprisonment. Pending the appeal, the applicants’ detention was extended by the decision of the Ostrowia Mazowiecka District Court of 25 March 2004 (upheld by the Ostrołęka Regional Court on 8 April 2004). On 5 May 2004 the Ostrołęka Regional Court refused to lift the measure in question as requested by Dominik Korzeb.

On 3 June 2004 the Ostrołęka Regional Court upheld the first-instance judgment. The applicants’ conviction became final as they failed to lodge a cassation appeal. Later, the applicants asked the Ombudsman ( Rzecznik Praw Obywatelskich ) and the Minister of Justice to lodge an extraordinary cassation appeal against the second-instance judgment.

By a letter of 26 February 2006 Dominik Korzeb informed the Registry on his and his brother’s behalf, that the applicants had not availed themselves of the remedy against the unreasonable length of the proceedings provided by section 18 of the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time, which entered into force on 17 September 2004. B. Relevant domestic law and practice 1. Preventive measures, including detention on remand A. The Code of Criminal Procedure 1997 The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1 September 1998, defines detention on remand as one of the so ‑ called “preventive measures” ( środki zapobiegawcze ). The other measures are bail ( poręczenie majątkowe ), police supervision ( dozór policji ) surety given by a responsible person ( poręczenie osoby godnej zaufania ) surety given by a social entity ( poręczenie społeczne ), temporary ban on engaging in a given activity ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) and prohibition on leaving the country ( zakaz opuszczania kraju ). Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of preventive measures.

That provision reads: “1. Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence. Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant: “1.

Detention on remand may be imposed if: (1) there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland]; (2) there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co ‑ defendants] into giving false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means; 2. If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8 years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3 years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.” The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure.

Article 257 reads, in so far as relevant: “1. Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.” Article 259, in its relevant part, reads: “1. If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would: (1) seriously jeopardise his life or health; or (2) entail excessively harsh consequences for the accused or his family.” The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.

Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided: “1. Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months. 2. If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on the application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which, as a whole, may not exceed 12 months. 3. The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.

4. Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.” On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed.

In addition, new paragraph 5 was added. It provides: “ A decision of the Court of Appeal taken pursuant to paragraph 4 may be appealed against to the Court of Appeal sitting in a panel of three judges.” 2. Remedies against unreasonable length of the proceedings On 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time ( Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) (“the 2004 Act”) entered into force. It lays down various legal means designed to counteract and/or redress the undue length of judicial proceedings. Section 2 of the 2004 Act reads, in so far as relevant: “1.

A party to proceedings may lodge a complaint that their right to a trial within a reasonable time has been breached [in the proceedings] if the proceedings in the case last longer than is necessary to examine the factual and legal circumstances of the case ... or longer than is necessary to conclude enforcement proceedings or other proceedings concerning the execution of a court decision (unreasonable length of proceedings).” Section 12 provides for measures that may be applied by the court dealing with the complaint. It reads, in so far as relevant: “1. The court shall dismiss a complaint which is unjustified. 2. If the court considers that the complaint is justified, it shall find that there was an unreasonable delay in the impugned proceedings.

3. At the request of the complainant, the court may instruct the court examining the merits of the case to take certain measures within a fixed time-limit. Such instructions shall not concern the factual and legal assessment of the case. 4. If the complaint is justified the court may, at the request of the complainant, grant ... just satisfaction in an amount not exceeding PLN 10,000 to be paid by the State Treasury. If such just satisfaction is granted it shall be paid out of the budget of the court which conducted the delayed proceedings.” Section 18 lays down transitional rules in relation to the applications already pending before the Court. It reads, in so far as relevant: “1.

Within six months after the date of entry into force of this law persons who, before that date, had lodged a complaint with the European Court of Human Rights ... complaining of a breach of the right to a trial within a reasonable time guaranteed by Article 6 (1) of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms ..., may lodge a complaint about the unreasonable length of the proceedings on the basis of the provisions of this law if their complaint to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and if the Court has not adopted a decision concerning the admissibility of their case…

” On 18 January 2005 the Supreme Court ( Sąd Najwyższy ) adopted a resolution (no. III SPP 113/04) in which it ruled that while the 2004 Act produced legal effects as from the date of its date of entry into force (17 September 2004), its provisions applied retroactively to all proceedings in which delays had occurred before that date and had not yet been remedied. COMPLAINTS Without invoking any provision of the Convention, the applicants complain about the excessive length of their pre-trial detention. Furthermore, they invoke Article 6 §§ 1 and 2 of the Convention, complaining that they were not guilty and that they did not have their case heard within a “reasonable time”. THE LAW 1. The applicants complain under Article 5 § 3 of the Convention about the length of their detention on remand.

The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore, necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government. 2. Furthermore, the applicants complain about the outcome of the impugned criminal proceedings.

This complaint falls to be examined under Article 6 § 1 of the Convention which, in its relevant part, provides: “In the determination ... of any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing by [a] tribunal ...” However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention: “The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law ...” The Court observes that the applicants did not lodge a cassation appeal against the Ostrołęka Regional Court’s judgment of 3 June 2004. Their subsequent requests for an extraordinary cassation appeal cannot be considered an “effective remedy” for the purposes of Article 35 § 1 of the Convention since the lodging of such an appeal lay within the discretion of the Ombudsman and the Minister of Justice.

Consequently, the applicants did not exhaust the domestic remedy within the meaning of this provision and this part of the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. 3. Lastly, the applicants complain about the allegedly unreasonable length of the proceedings. This complaint is to be examined under Article 6 § 1 of the Convention which, in its relevant part, provides: “In the determination ... of any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] tribunal ...” However, as with the previous complaint, the Court finds that the applicants have not exhausted domestic remedies as required by Article 35 § 1 of the Convention.

In this connection, the Court observes that the present application was lodged with the Court when the relevant proceedings were still pending before the domestic court. Pursuant to section 18 of the 2004 Act, it was open to persons such as the applicants in the present case whose case was pending before the Court, to lodge within six months from 17 September 2004, a complaint about the unreasonable length of the proceedings with the relevant domestic court, provided that their application to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and that it had not yet been declared admissible. The Court has already examined that remedy for the purposes of Article 35 § 1 of the Convention and found it effective in respect of complaints about the excessive length of judicial proceedings in Poland.

In particular, the Court considered that the remedy was capable both of preventing the alleged violation of the right to a hearing within a reasonable time or its continuation, and of providing adequate redress for any violation that has already occurred (see Charzyński v. Poland (dec.), no. 15212/03, §§ 36-42). The Court recalls that the applicants had not lodged the relevant complaint under the 2004 Act, thus failing to avail themselves of the available domestic remedy. It follows that the remainder of the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the applicants’ complaint under Article 5 § 3 concerning the length of their detention on remand; Declares the remainder of the application inadmissible.

T.L. Early Nicolas Bratza Registrar President