KORZEB v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
KORZEB v. POLAND (CtEDO, 2006)
CUARTA SECȚIUNE PARTICIPALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 39586/03 de Dominik KORZEB și Marcin KORZEB împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința la 19 septembrie 2006 ca Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza, Președintele, J. Casadevill, M. Pellonpää, S. Pavlovschi, L. Garlicki, L. Mijović, J. Šikuta, judecători și T.L. Early, grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 20 decembrie 2003, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritele cazului, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Dominik Korzeb și dl Marcin Korzeb, sunt frați. Ele sunt resortisanți polonezi, care s-au născut în 1979 și, respectiv, 1981. Locuiesc în Ostrów Mazowiecka, Polonia. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant, Dominik Korzeb, a fost arestat la 17 iulie 2001 pe suspectul de a comite violuri, leziuni penale la proprietatea statului și jafurile. La 23 iulie 2001 Curtea de district Ostrowia Mazowiecka (Sād Rejonowy) Această decizie a fost justificată de un risc rezonabil de a se absoarbe, în special din moment ce a intrat deja în ascunzătoare și a fost căutat într-un aviz „destinat”. Curtea se bazează, de asemenea, pe un risc grav că reclamantul va încerca să induce martorii să dea mărturie falsă sau să obstrugă conduita corectă a procedurii. Celălalt reclamant, Marcin Korzeb, a fost arestat la 20 iulie 2001 cu suspiciune de a fi complice pentru infracțiunile presupuse de către fratele său și alte două persoane. La 22 iulie 2001 Curtea de district Ostrów Mazowiecka l-a reținut în reținere. Ulterior, detenția ambelor reclamante a fost prelungită în temeiul hotărârilor Curții Regionale Ostrołęka (Sād Okręgowy) din 9 august 2001, 22 Octombrie 2001, 23 ianuarie 2002, 24 aprilie 2002, 23 iulie 2002, o nouă decizie privind o dată neespecificată, 19 decembrie 2002, o altă decizie privind o dată neespecificată și, în sfârșit, decizia sa din 29 mai 2003. În ultimă decizie, Curtea a prelungit detenția Dominik Korzeb până la 16 iulie 2003 și detenția lui Marcin Korzeb până la 19 iunie 2003. Curtea s-a bazat pe motivele deja invocate în deciziile inițiale. În plus, instanța a justificat măsura prin necesitatea de a obține un raport de la un expert în psihiatrie pe Marcin Korzeb și de a prinde un suspect care încă a rămas în libertate. Între timp, la 4 aprilie 2002, reclamanții și alte două persoane au fost acuzați de violarea unui minor, provocând leziuni penale asupra bunurilor de stat și furtului. La 5 decembrie 2002, la 16 ianuarie 2003 și la 3 aprilie 2003, Curtea Regională Ostrołęka a refuzat să ridice măsura preventivă în cauză, astfel cum a solicitat prima reclamantă, Dominik Korzeb. S-a subliniat că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune gravă pentru care era probabil să fie impusă o penalitate grea și că nu există circumstanțe care să justifice eliberarea sa. La 17 și 20 iulie 2003, durata detenției reclamanților a atins termenul legal de 2 ani prevăzut la art. 263 § 3 din Codul de Procedură Penală (Kodeks postępowania karnego ). Din acest moment, detenția Dominik Korzeb a fost prelungită de hotărârile Curții de Apel din Varșovia din 1 august 2003 (întâlnită de aceeași instanță la 16 septembrie 2003) și din 3 octombrie 2003 (întâlnită la 12 octombrie 2003) De asemenea, detenția lui Marcin Korzeb a fost prelungită în temeiul hotărârilor Curții de Apel din Varșovia din 13 iunie 2003 (întâlnită de aceeași instanță la 29 iulie 2003) și din 16 septembrie 2003 (întâlnită la 24 octombrie 2003). Ulterior, ca urmare a anumitor amendamente ale Codului de Procedință Penală și a decesului unui judecător care a stat în acest caz, Curtea Regională Ostrołęka nu mai a devenit competentă să se ocupe de cazul reclamanților. Prin urmare, la 20 noiembrie 2003, cazul a fost remis Curții de District Ostrowia Mazowiecka și procesul a început de novo. La 16 decembrie 2003, Curtea de Apel din Varșovia a pronunțat o decizie de prelungire a măsurii în ceea ce privește ambele reclamante. Detenția lor a fost considerată justificată de faptul că motivele inițial invocate au continuat să fie valabile și că procedurile au fost în așteptare în fața unei instanțe nou compuse. Această decizie a fost susținută de aceeași instanță la 26 ianuarie 2004. La 4 martie 2004, reclamanții au fost condamnați ca fiind acuzați și fiecare dintre ei a fost condamnat la 6 ani de închisoare. În așteptarea recursului, detenția reclamanților a fost prelungită prin decizia Curții de district Ostrowia Mazowiecka din 25 martie 2004 (aprobată de Curtea Regională Ostrołęka la 8 aprilie 2004). La 5 mai 2004, Curtea Regională Ostrołęka a refuzat să ridice măsura în cauză, astfel cum a cerut Dominik Korzeb. La 3 iunie 2004, Curtea Regională Ostrołęka a susținut hotărârea de primă instanță. Condamnarea reclamanților a devenit finală deoarece nu au depus un recurs de casă. Mai târziu, reclamanții au solicitat Ombudsmanului (Rzecznik Praw Obywatelskich ) și Ministrul Justiției să depună un recurs extraordinar de casă împotriva hotărârii de al doilea. Prin scrisoarea din 26 februarie 2006 Dominik Korzeb a informat Registrul în numele său și al fratelui său, că reclamanții nu au profitat de remedierea împotriva lungii necorespunzătoare a procedurilor prevăzute de art. 18 din Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil, care a intrat în vigoare la 17 septembrie 2004. Legea internă și practicile relevante Măsuri preventive, inclusiv detenția în reținere în mod penal Codul de procedură penală 1997 Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór policyji ) garanția acordată de o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ) garanția acordată de o entitate socială ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a implicarii într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea părăsirii țării ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „1. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. Se poate impune detenția în reținere dacă: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co acuzații] pentru a da mărturie falsă sau pentru a obstrucționa calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comision poate fi responsabil cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 închiderea anilor, nevoia de a continua detenția pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este relevant: „1. Nu se impune detenția împotriva rezidenților dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, menționează: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția împotriva rezidenției se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod serios; sau (2) să implice consecințe excesiv de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O hotărâre a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată la ședința Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” 2. Remediile împotriva unei lungimi necorespunzătoare a procedurii La 17 septembrie 2004, Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil ( Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004”) a intrat în vigoare. Acesta stabilește diferite mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Actul 2004 se citește, în măsura în care este relevantă: „1. O parte la procedură poate depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în cadrul procedurii] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesar pentru a examina circumstanțele factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de punere în aplicare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere. Se citește, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. În cazul în care instanța consideră că plângerea este justificată, consideră că a existat o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii încurcate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța de examinare a fondurilor cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Astfel de instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04) în care a decis că, în timp ce legea din 2004 produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. Fără a invoca orice dispoziție a Convenției, reclamanții se plâng de lungimea excesivă a detenției lor anterioare. În plus, invocă articolele 6 și 2 din Convenție, plângând că nu au fost vinovați și că nu au auzit cazul lor într-un „tempo rațional”. DREPTUL Reclamanții se plâng în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata deținerii lor în retragere. Curtea consideră că aceasta nu poate, pe baza dosarului, determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se anunțe această parte a cererii guvernului contestat. 2. În plus, reclamanții se plâng în legătură cu rezultatul procedurii penale încurcate, această plângere este examinată în conformitate cu art. 6 1 din Convenție, care, în partea sa relevantă, prevede: „În decizia ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă de [a] tribunal ...” Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea poate aborda chestiunea numai după epuizarea tuturor remediilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general ...” Curtea observă că reclamanții nu au depus un recurs de casație împotriva hotărârii Curții Regionale Ostrołęka din 3 iunie 2004. Solicitările ulterioare de recurs de cassare extraordinară nu pot fi considerate un „recuperare efectivă” în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, deoarece depunerea unui astfel de recurs se află în discreția Ombudsmanului și a Ministrului Justiției. În consecință, reclamanții nu au epuizat remedierea internă în sensul prezentei dispoziții, iar această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolelor 35 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. 3. În sfârșit, reclamanții se plâng în legătură cu lungimea presupusă necorespunzătoare a procedurii. 1 din Convenția care, în partea sa relevantă, prevede: „În decizia ... de orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [un] tribunal ...” Cu toate acestea, ca și în plângerea anterioară, Curtea constată că reclamanții nu au epuizat recours interne, astfel cum prevede art. 35 § 1 din Convenția. În acest sens, Curtea observă că prezenta cerere a fost depusă în fața Curții atunci când procedurile relevante erau încă pendente în fața instanței interne. În conformitate cu art. 18 din Legea din 2004, persoanele, cum ar fi reclamanții în cazul în cauză, a căror procedură a fost suspendată în fața Curții, ar putea depune în termen de șase luni începând cu 17 septembrie 2004, o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea lor la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii încurcate și că aceasta nu a fost încă declarată admisibilă. Curtea a examinat deja acest recurs în sensul articolului 1 din Convenție și a considerat eficace în ceea ce privește plângerile referitoare la lungimea excesivă a procedurii judiciare în Polonia. În special, Curtea a considerat că remediul a fost capabil atât de a preveni presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil, cât și de a oferi soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński/Polonia (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42). Curtea reamintește că reclamanții nu au depus plângerea relevantă în temeiul legii 2004, neutilizand astfel remediul intern disponibil, prin urmare, restul cererii trebuie respins în temeiul articolelor 35 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea căilor interne de recurs. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamanților în temeiul art. 5 3 privind durata detenției lor în reținere; declara restul cererii inadmisibile.