ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4790/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4790/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra contestației în anulare de față, constată:

Prin decizia civilă nr. 8237 din 16 octombrie

2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanta F.M. și de pârâta

Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a

Județului Cluj și a casat decizia civilă nr. 162 din 6 decembrie 2002 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, și sentința nr. 358 din 25 iunie

2002 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

Pe fond, instanța a admis acțiunea

formulată de reclamanta

F.M. împotriva

pârâților Municipiului Cluj Napoca, Consiliul

Local al Municipiului Cluj

Napoca, A.S.A. și A.C.M. și a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 30615 din 29 octombrie 1996 intervenit între

SC C. SA Cluj Napoca (în baza protocolului nr.

28871

din 30 august 1990 încheiat de Consiliul Local Cluj Napoca), în

calitate de vânzător și pârâții Arcuș, în calitate de cumpărător cu

privire la apartamentul 3, etaj 1 din Cluj

Napoca,

(construcție civilă și suprafața de teren aferentă

individualizate).

Prin aceeași deciziei instanța a anulat

pct. 2 din dispoziția nr. 2819 din 30 octombrie 2001 emisă de primarul

Municipiul Cluj Napoca și a dispus restituirea în natură a părții din

apartamentul 3 care nu formează obiectul art. 1 al Hotărârii nr. 33 din 17

noiembrie 2000 emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr.

112/1995, radierea inscripțiilor efectuate în

cartea funciară în baza încheierii nr. 19945 din 17 decembrie 1998 și

restabilirea situației anterioară de carte funciară, respectiv intabularea

dreptului de proprietate în favoarea reclamanților.

Totodată, instanța a respins cererea

reconvențională formulată de pârâții A.S.A. și A.C.M. în

contradictoriu cu reclamanții și Comisia

Județeană Cluj de aplicare a

Legii nr. 112/1995.

Prin contestația

înregistrată la data de 8 noiembrie 2007, pârâții

A.S.A.

și A.C.M. au cerut anularea deciziei menționate, invocând incidența

dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În motivarea cererii pârâții susțin că

hotărârea atacată a cărei anulare o solicită a fost pronunțată de instanța de

recurs cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică prin care se reglementează

competența materială a instanțelor judecătorești.

Contestatorii susțin că au formulat contestația

în anulare în termenul prescris de lege întrucât hotărârea atacată a fost

redactată la data de 29 august 2007 și Ie-a fost comunicată la data de 22

octombrie 2007, caz în care, abia de la aceste dată au putut lua

cunoștință dacă instanța de recurs s-a pronunțat

cu privire la excepția

de necompetență materială pe care au invocat-o în

cauză.

Pe fondul cererii, contestatorii susțin

că urmare a modificării dispozițiilor Codului de procedură civilă prin

dispozițiile Legii nr. 219

din 6 iulie 2005,

în pricinile al căror obiect are o valoare mai mică de 5

miliarde lei,

recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se impuneau a

fi trimise spre competentă soluționare curților de apel.

Cum litigiul finalizat prin pronunțarea

deciziei menționate a

continuat să fie

judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție, deși s-a învederat existența

incidenței dispozițiilor procedurale modificate prin

legea menționată,

contestatorii susțin că hotărârea judecătorească a fost pronunțată cu

încălcarea normelor de competență materială, caz în care este supusă anulării.

Prin întâmpinare intimata F.M. a cerut

respingerea contestației în anulare dedusă judecății, în principal, ca tardivă

și, în subsidiar, ca nefondată.

Intimata susține că potrivit art. 319

alin. (2) teza C. proc. civ., contestația în anulare împotriva unei hotărâri

irevocabile se poate formula în termen de un an de la data când a rămas

irevocabilă.

Cum hotărârea atacată a rămas irevocabilă la

data de 16 octombrie 2006 iar contestația în anulare a fost înregistrată la

data de 8 mai 2007, după împlinirea termenului de un an, se impune respingerea

sa ca tardiv formulată.

Pe fond, intimata susține că atâta timp cât

excepția necompetenței materiale, în raport de dispozițiile art.

II

alin. (3) din

Legea nr.

219/2005, a fost respinsă de instanța de recurs prin încheierea din data de 8

februarie 2006, când părțile au fost prezente și au luat cunoștință de soluția

instanței, apărarea acestora în sensul că nu au avut cunoștință și nu au putut

verifica acest aspect este formulată cu rea credință.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

în drept, potrivit art. 319 alin. (2)

C. proc. civ., în cazul hotărârilor supuse executării silite contestația se

poate face oricând înainte de începutul executării silite, sau în timpul ei,

până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c).

Potrivit dispoziției legale menționate,

împotriva hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare

silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când

contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la

data când hotărârea a rămas irevocabilă.

În speță, prin hotărârea atacată cu

contestație, s-a constatat nulitatea absolută a unui contract de

vânzare-cumpărare, cu consecința restituirii bunului vândut în patrimoniul

vânzătorului și cu

obligația de a fi

restituit proprietarului, caz în care această hotărâre se

încadrează în

categoria celor care se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită.

Or, referitor la această hotărâre nu s-a probat

că s-a început o procedură de executare silită, afirmația intimatei reclamante,

prin

apărător, în sensul că ar fi fost

executată prin învoiala părților nefiind,

de asemenea, dovedită.

Ca atare, cât timp nu s-a dovedit începerea

executării silite a hotărârii, în raport de dispozițiile art. 319 alin. (2)

teza 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi primită excepția

tardivității contestației în anulare dedusă judecății.

Analizând

contestația în anulare dedusă judecății, Înalta Curte

constată

că nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ.,

hotărârile irevocabile pot fi

atacate cu

contestație în anulare, pentru motivele prevăzute la pct. 1

(încălcarea

dispozițiilor referitoare la procedura de citare a părții pentru ziua când s-a

judecat pricina) și pct. 2 (încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență), numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe

calea apelului sau recursului.

În situația în care aceste motive au

fost invocate pe calea

apelului sau

recursului, adică au făcut obiectul analizei instanțelor prin

intermediul

căilor de atac arătate, ele nu mai pot fi invocate, din nou, pe calea

contestației în anulare, știut fiind că prin intermediul acestei căi

extraordinare de atac nu se realizează un control judiciar cu privire la

chestiuni care au fost analizate și soluționate, în mod irevocabil, de

instanțele judecătorești.

Or, chestiunea referitoare la

competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa

recursurile deduse judecății

de reclamanta F.M. și de pârâta Comisia Județeană

pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995 a județului Cluj, în

raport de dispozițiile art.

II

din Legea nr. 247/2005, a

făcut însă obiectul analizei instanței de recurs.

Potrivit lucrărilor dosarului de

recurs, prin cererea formulată la data de 20 octombrie 2005 (f. 46 dosar

recurs) reclamanta F.M. a solicitat instanței de recurs ca, în baza art.

II

alin. (3) din Legea nr. 219/2005, recursul să fie scos de pe

rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție

și trimis spre soluționare Curții de Apel Cluj.

Acest

aspect a fost pus în dezbaterea publică și contradictorie a

părților în ședința din 8 februarie 2006

(f. 49), avocatul contestatorilor

punând concluzii de

respingere a excepției, susținând că atâta timp cât una din cererile deduse

judecății este o plângere formulată în

procedura

Legii nr. 10/2001, competența de soluționare a recursurilor

aparține

înaltei Curți de casație și Justiție.

Prin încheierea interlocutorie din 8

februarie 2006, Înalta Curte a respins cererea formulată de reclamantă și a

reținut cauza spre

competență soluționare,

dispunând continuarea judecății recursurilor,

judecată finalizată la

data de 16 octombrie 2006 prin pronunțarea deciziei nr. 8237.

Așa fiind, cum excepția necompetenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa litigiul în

raport de dispozițiile art.

II

alin. (3) din Legea nr.

247/2005 a făcut obiectul analizei instanței de recurs, ea nu poate fi

invocată, din nou în scopul anulării hotărârii

judecătorești, pentru a doua oară, pe calea contestației în anulare, în

condițiile art. 317 (1) pct. 2 C. proc. civ.

De altminteri, conduita contestatorilor, care

în fața instanței de

recurs s-au opus

declarării necompetenței instanței de recurs în baza

art.

II

alin. (3) din Legea nr. 247/2005 și trimiterii cauzei Curții de Apel

Cluj, de a solicita, ulterior, anularea hotărârii judecătorești tocmai pentru

acest considerent, denotă inconsecvență în interpretarea acelorași dispoziții

legale.

Mai mult,

prin critica formulată, contestatorii urmăresc să obțină

anularea unei decizii judecătorești definitive,

intrate în puterea lucrului judecat, pe motiv de interpretare și aplicare

greșită de către instanța de

recurs

a dispozițiilor Legii nr. 245/2005, fapt care, așa cum s-a arătat, nu

este permis pe calea contestației în

anulare, cale extraordinară de atac care poate fi exercitată doar în cazurile

restrictiv prevăzute de lege.

Cât timp, chestiunea competenței materiale a

instanței de recurs de a soluționa recursurile a fost soluționată încă din data

de din 8 februarie 2006, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici

susținerea contestatorilor potrivit căreia nu au avut cunoștință de această

soluție până la momentul redactării considerentelor hotărârii judecătorești

pronunțată la data de 16 octombrie 2006.

În acest context al analizei, este de

menționat că potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra

excepțiilor de

procedură, cum este și

cazul excepției necompetenței materiale, instanțele judecătorești sunt obligate

să se pronunțe cu precădere, adică mai înainte de a intra în cercetarea

fondului pricinii, soluția

adoptată și

motivele în raport de care a fost adoptată fiind dispusă, de

regulă, în

încheieri interlocutorii sau în cele de dezbateri și este

consemnată în condica de ședință, registru public

al instanței.

Astfel de excepții nu pot fi reținute

și motivate direct în considerentele unei hotărârii judecătorești, prin care se

soluționează fondul litigiului, întrucât s-ar încălca principiile care

guvernează procesul civil.

Ca atare, răspunsul cu privire la

soluția instanței de recurs referitoare la chestiunea competenței sale

materiale de a soluționa recursurile nu se găsea în considerentele hotărârii

prin care s-au judecat în fond recursurile, anume în considerentele deciziei

nr. 8237 la data de 16 octombrie 2006, astfel cum invocă contestatorii, ci în

cuprinsul încheierii interlocutori din data de

din 8 februarie 2006, când

a fost dezbătută în prezența părților și când

instanța a dispus continuarea judecății, judecată la care au participat și

contestatorii, fără ca aceștia să mai fi contestat competența instanței până la

finalizarea judecății recursurilor.

Așa fiind,

pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a

respinge

contestația dedusă judecății.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția tardivității

contestației în anulare invocată de

intimata F.M.

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii A.S.A. și

A.C.M. împotriva deciziei civile nr. 8237 din 16 octombrie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie

2008.