ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7703/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 februarie 2002, formulat de reclamanta S.P., decedată, continuată de moștenitoarea B.M., în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Câmpia Turzii, R.A.G.C.L. Câmpia Turzii, G.V. și V.G., s-a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții R.A.G.C.L. Câmpia Turzii, pe de o parte, și G.V. și V.G., pe de altă parte, având ca obiect apartamentul situat în Câmpia Turzii, să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților persoane fizice asupra apartamentului menționat, radierea dreptului de ipotecă înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei R.A.G.C.L., restabilirea situației anterioare de carte funciară și obligarea pârâtului Primarul municipiului Câmpia Turzii să emită în favoarea dispoziției de restituire în natură a apartamentului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că apartamentul în litigiu a constituit proprietatea sa până în anul 1987 când, urmare a plecării sale în străinătate, bunul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974. Deși reclamanta a solicitat restituirea imobilului, atât în temeiul Legii nr. 112/1995 cât și în temeiul Legii nr. 1072001, cererile sale au fost respinse, iar imobilul a fost vândut pârâților G.V. și V.G. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea legii, întemeindu-se pe o cauză ilicită, respectiv încercarea de fraudare a intereselor reclamantei, întrucât părțile contractante au cunoscut că bunul a fost naționalizat și că în privința acestuia s-a formulat cerere de restituire în natură.

Prin urmare, s-a arătat că se impune constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat. Prin sentința civilă nr. 509 din 1 iunie 2006 a Tribunalului Cluj, pronunțată după casare cu trimitere spre rejudecare a fost admisă în parte plângerea formulată de reclamanta Sălăjean Paraschiva și continuată de moștenitoarea B.M. și constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 18 din 29 octombrie 1996. S-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate și a dreptului de ipotecă. A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Câmpia Turzii să emită dispoziție de restituire în natură în favoarea reclamantei.

Prima instanță a reținut, în esență, că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 18 din 29 octombrie 2006, pârâții din prezenta cauză aveau aceeași calitate procesuală și în acțiunea în revendicare intentată de reclamantă și întemeiată pe prevederile dreptului comun, înregistrată la data de 6 septembrie 1996, așa încât, cunoscând împrejurarea revendicării imobilului, în mod direct, atât vânzătoarea cât și cumpărătorii au contractat cu rea-credință. Instanța a reținut astfel aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 constatând nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile arătate. Ca o consecință a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu a redevenit imobil liber susceptibil a fi restituit în natură.

Urmare a reținerii caracterului abuziv al preluării, în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca și calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, în temeiul prevederilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus anularea dispoziției atacate și obligarea emitentului actului să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului în favoarea reclamantei. Împotriva susmenționatei hotărâri, au declarat apel pârâții, cale de atac soluționată prin decizia civilă nr. 452/A din 20 noiembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, în sensul respingerii sale ca nefondate. A fost admisă cererea de aderare la apel formulată de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte în sensul anulării și a dispoziției nr. 14 din 7 februarie 2002 emisă de primarul municipiului Turda și obligării pârâților la plata sumei de 4.200 RON cheltuieli de judecată în toate instanțele în favoarea reclamantei.

S-a reținut că, față de înscrisul dosarului nr. 5055/1996 al Judecătoriei Turda, rezulta fără putință de tăgadă că ambele părți contractante au știut la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare că bunul, obiect al contractului, a fost revendicat de reclamanți prin acțiunea ce a format obiectul acestui dosar. Alăturat acestor împrejurări și demersurile anterioare ale reclamantei, recunoscute de pârâți, pentru redobândirea bunului, confirmă reaua-credință a pârâților la încheierea convenției, care au dobândit bunul pe riscul lor. Nu au fost reținute nici dispozițiile art. 46.3 din H.G. nr. 498/2003 invocate de pârâți, câtă vreme acestea contravin dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care nu face distincție între actele încheiate anterior sau ulterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Cât privește cererea de aderare la apel, s-a apreciat caracterul său fondat, justificat de faptul că în condițiile reținerii incidenței dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantei i se cuvin cheltuielile de judecată suportate de reclamantă în toate etapele procesuale, ca și cele efectuate după casarea hotărârilor pronunțate în primul ciclu procesual. Justificată s-a reținut a fi și critica vizând anularea dispoziției nr. 14 din 7 februarie 2002, cu privire la care în considerentele hotărârii s-a menționat că va fi anulată, fără ca în dispozitiv să fie inclusă și această dispoziție. S-a reținut că atare cerere este întemeiată în conformitate cu prevederile art. 281 1 C. proc. civ. și art. 293 C. proc.

civ., motiv pentru care s-a dispus în sensul arătat. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâții V.G. și G.V., ca și pârâtul Primarul municipiului Câmpia Turzii, criticând-o pentru nelegalitate. În recursul lor, încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenții V.G. și G.V. au susținut următoarele: 1. motivul invocat de instanța de apel în soluționarea cererii de aderare la apel formulată de reclamanți, este străin de natura pricinii, întrucât nici prin cererea introductivă de instanță și nici ulterior, din niciunul din actele procesuale ale instanței nu există o solicitare de anulare a dispoziției nr. 14 din 7 februarie 2002. 2. Cererea de aderare la apel trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât pretențiile reclamantei puteau fi valorificate exclusiv pe calea unei cereri de completare a dispozitivului hotărârii atacate, în conformitate cu prevederile art. 281 2 și urm. C. proc.

civ. Aceste dispoziții legale sunt imperative și nu pot fi suplinite printr-o cerere de aderare la apelul părții adverse, prin care de fapt s-a urmărit ocolirea prevederilor invocate, determinat de neformularea cererii arătate în termenul și condițiile prescrise de aceste norme legale. Nelegalitatea hotărârii rezidă și în împrejurarea că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, sens în care au învederat faptul că, deși învestită prin motivele de apel cu soluționarea excepției prezumției de lucru judecat, s-a pronunțat cu privire la autoritatea de lucru judecat, excepție neinvocată în cauză. Cât privește fondul cauzei, au arătat că, față de datele speței ca și în raport de prezumția autorității de lucru judecat, incidentă urmare a hotărârii pronunțate în dosarul nr. 5055/1996 în cauză nu se conturează existența prezumției de rea credință, reținută de instanțe, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Au mai susținut greșita respingere a probei cu martori, solicitată în dovedirea împrejurării decesului soțului său la data soluționării cererii în revendicare, cu consecințe asupra validității convenției de vânzare, încheiate în condițiile necunoașterii existenței procesului de revendicare a bunului litigios. În recursul său, pârâtul Primarul municipiului Câmpia Turzii a învederat greșita soluționare a apelului determinat de omisiunea aplicării prevederilor art. 2 coroborat cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 incidente în cauză și întrunite la încheierea actului de transmisiune a bunului. Recursul recurenților-pârâți V.G. și G.V. este fondat, potrivit considerentelor ce succed: Art. 274 alin. (2) C. proc.

civ. spune că partea este îndreptățită la cheltuielile pe care „va dovedi că le-a făcut”, ceea ce înseamnă că, pentru a fi obținute de la partea care a căzut în pretenții, acestea trebuie dovedite. Or, până la momentul judecății în etapa procesuală de primă instanță, potrivit înscrisurilor anexate notei de plată a cheltuielilor solicitate, partea solicitantă nu a făcut dovada sumelor cerute și nici nu a invocat dovezile pe care se sprijină în acest sens. Pe de altă parte, eventuala greșeală de calcul a sumelor cuvenite cu titlul menționat poate fi îndreptată prin intermediul cererii reglementate de prevederile art. 281 C. proc. civ., ce poate fi exercitată oricând sau pe calea unei cereri separate în justiție, în măsura justificării sumelor solicitate cu acest titlu.

Prin urmare, față de considerentele expuse, apar a fi fondate criticile invocate sub acest aspect, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul pârâților va fi admis iar hotărârea instanței de apel casată în aceste limite. Cât privește celelalte critici, se constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele: Potrivit art. 129 din Constituția României „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căi de atac, în condițiile legii”. Această sintagmă „în condițiile legii”, evocă ideea că părțile au la dispoziție acele căi de atac pe care legea le conferă, pe de o parte, iar pe de alta că oricând și pentru motive ce-i aparțin și necenzurabile de instanțele judecătorești, legiuitorul poate reconsidera sistemul căilor de atac.

Se poate spune astfel că în sistemul legislației române, dreptul la apel există nu numai ca o simplă regulă de procedură, ci ca o regulă fundamentală, a organizării judiciare, și că el nu poate fi refuzat decât atunci când un text de lege prevede expres acest lucru. Dacă legea nu îl interzice expres sau implicit, apelul este un „drept” ce face parte din ansamblul drepturilor personale ale părții și, îndeosebi, din cel al dreptului de apărare, ca expresie a dreptului la un proces echitabil, așa încât exercitarea lui, chiar nefondată, nu poate fi considerată ca un abuz de drept. Or, rațiunea adoptării secțiunii privind completarea hotărârii, prevăzută de art. 281 2 C. proc. civ., nu a fost aceea de eliminare, suprimarea căii de atac a apelului, ci de remediere a unei omisiuni a instanței pe calea procedurală menționată și care nu implică o evaluare a judecății din primă instanță, ci soluționarea capătului de cerere omis a fi examinat.

Iar legea procesual civilă nu interzice ca, în situația neexercitării cererii menționate, eventuala omisiune să fie îndreptată prin intermediul căilor legale de atac, inclusiv a revizuirii pentru ipoteza reglementată de prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum încearcă recurenții să inducă prin cererea de recurs, motiv pentru care criticile invocate sub acest aspect se vădesc a nu fi fondate. Sunt nefondate și criticile privind pronunțarea plus petita a instanței de apel, întrucât, deși neîncadrată structural într-un petit distinct al cererii deduse judecății, pretenția părții de anulare a dispoziției primarului rezultă din conținutul cererii de învestire a instanței, care cuprinde solicitarea părții reclamante de desființare a actului emis în faza administrativă a procedurii prevăzută de legea specială de reparație.

Or, obiectul analizei judiciare îl constituie tocmai pretențiile părții cuprinse în cererea de chemare în judecată, în limitele cu care a fost învestită instanța, fără ca normele procedurale să impună un tipar de încadrare a obiectului cererii în justiție și care ar determina soluționarea strictă și rigidă a litigiului pe acest eventual tipar procedural. Același caracter nefondat îl au și criticile privind greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat, justificat de invocarea în cauză a puterii lucrului judecat, determinat de judecata efectuată în litigiul având ca obiect revendicarea bunului litigios. Deși distincte ca noțiuni și reglementare, cele două categorii juridice denotă o constatare nesusceptibilă de critici, și anume că lucrul judecat evoluează, intensiv, în raport cu existența sau nu a căilor de atac și în raport cu exercitarea lor efectivă, autoritate ce se poate consolida sau spulbera, după caz.

„Autoritatea lucrului judecat” ar fi calitatea atașată hotărârii de la momentul adoptării ei și până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac iar „puterea lucrului judecat” ar consta în calitatea atașată hotărârii ce nu mai poate fi reformată sau retractată. Deși greșită terminologic în considerentele deciziei de apel, ceea ce a analizat instanța, din perspectiva acurateței textelor legale ce reglementează noțiunile analizate, a fost tocmai excepția puterii lucrului judecat, reglementat de prevederile art. 166 C. proc. civ., sens în care a făcut expres referire la neîntrunirea în speță a triplei identități cerute de prevederile art. 1201 C. civ. Efectul pozitiv al lucrului judecat decurgând din respingerea irevocabilă a cererii pronunțate într-un litigiu anterior purtat între părțile prezentei cauze, presupune că partea căreia i s-a recunoscut dreptul legal se poate prevala de acest drept, ca expresie a prejudicialității în procesul civil.

Însă aceasta înseamnă că orice conflict tranșat independent și anterior, pe baza dezbaterilor contradictorii și cu autoritate de lucru judecat, se impunea într-un al doilea conflict, identic cu primul, cerință neîndeplinită în cauză. Cu referire la critica analizată se constată a fi corecte și considerentele instanței privind neincidența acestei excepții în categoria de litigii reglementate de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ipoteză a textului art. 47 din lege, care conferă persoanelor îndreptățite dreptul de a uza de prevederile legii speciale, indiferent de soluțiile pronunțate în litigiile anterioare și care ar avea ca obiect bunurile reglementate de această lege.

Nu pot fi primite nici criticile privind greșita soluționare a fondului pricinii, întrucât, urmare a unei analize temeinice și riguroase a probatoriului cauzei, legal s-a reținut că la momentul încheierii convenției de vânzare, cumpărătorii pârâți, ce aveau această calitate procesuală într-un litigiu având ca obiect restituirea bunului litigios, cu privire la care în evidențele de carte funciară figura ca proprietar reclamanta, au cumpărat bunul pe riscul lor, caz în care nu se pot prevala și invoca în beneficiul lor buna credință în scopul menținerii efectelor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza cărora au dobândit imobilul în litigiu. Ca urmare, chiar dacă, din perspectiva Legii nr. 112/1995, pârâții îndeplineau cerințele prevăzute de lege pentru dobândirea bunului, validitatea convenției de vânzare a fost afectată de conduita culpabilă a părților contractante, corect sancționată de instanțe.

Din aceste considerente nici criticile dezvoltate în recursul Primarului municipiului Câmpia Turzii se vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., restul dispozițiilor deciziei vor fi menținute, iar recursul acestui ultim pârât va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâții V.G. și G.V. împotriva deciziei civile nr. 452/A din 20 noiembrie 2006 a Curții de Apel Cluj. Modifică în parte decizia, în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță de către reclamantă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul primarul municipiului Câmpia Turzii împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2007.