ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7703/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7703/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

7 februarie 2002, formulat de reclamanta S.P., decedată, continuată de

moștenitoarea B.M., în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Câmpia

Turzii, R.A.G.C.L. Câmpia Turzii, G.V. și V.G., s-a solicitat să se constate

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții R.A.G.C.L.

Câmpia Turzii, pe de o parte, și G.V. și V.G., pe de altă parte, având ca

obiect apartamentul situat în Câmpia Turzii, să se dispună radierea dreptului

de proprietate al pârâților persoane fizice asupra apartamentului menționat,

radierea dreptului de ipotecă înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei

R.A.G.C.L., restabilirea situației anterioare de carte funciară și obligarea

pârâtului Primarul municipiului Câmpia Turzii să emită în favoarea dispoziției

de restituire în natură a apartamentului, în conformitate cu prevederile Legii

nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că apartamentul în litigiu a constituit proprietatea sa până în anul

1987 când, urmare a plecării sale în străinătate, bunul a trecut în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Deși reclamanta a solicitat

restituirea imobilului, atât în temeiul Legii nr. 112/1995 cât și în temeiul

Legii nr. 1072001, cererile sale au fost respinse, iar imobilul a fost vândut

pârâților G.V. și V.G.

Contractul de vânzare-cumpărare a

fost încheiat cu încălcarea legii, întemeindu-se pe o cauză ilicită, respectiv

încercarea de fraudare a intereselor reclamantei, întrucât părțile contractante

au cunoscut că bunul a fost naționalizat și că în privința acestuia s-a

formulat cerere de restituire în natură.

Prin urmare, s-a arătat că se impune

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și restituirea în

natură a imobilului preluat abuziv de stat.

Prin sentința civilă nr. 509 din 1

iunie 2006 a Tribunalului Cluj, pronunțată după casare cu trimitere spre

rejudecare a fost admisă în parte plângerea formulată de reclamanta Sălăjean

Paraschiva și continuată de moștenitoarea B.M. și constatată nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare nr. 18 din 29 octombrie 1996.

S-a dispus restabilirea situației

anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate și a

dreptului de ipotecă.

A fost obligat pârâtul Primarul

municipiului Câmpia Turzii să emită dispoziție de restituire în natură în

favoarea reclamantei.

Prima instanță a reținut, în esență,

că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 18 din 29

octombrie 2006, pârâții din prezenta cauză aveau aceeași calitate procesuală și

în acțiunea în revendicare intentată de reclamantă și întemeiată pe prevederile

dreptului comun, înregistrată la data de 6 septembrie 1996, așa încât,

cunoscând împrejurarea revendicării imobilului, în mod direct, atât vânzătoarea

cât și cumpărătorii au contractat cu rea-credință.

Instanța a reținut astfel

aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 constatând

nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile arătate.

Ca o consecință a constatării nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

imobilul în litigiu a redevenit imobil liber susceptibil a fi restituit în

natură.

Urmare a reținerii caracterului

abuziv al preluării, în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca și calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, în temeiul prevederilor

art. 9 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus anularea dispoziției atacate și

obligarea emitentului actului să emită o nouă dispoziție de restituire în

natură a imobilului în favoarea reclamantei.

Împotriva susmenționatei hotărâri,

au declarat apel pârâții, cale de atac soluționată prin decizia civilă nr.

452/A din 20 noiembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, în sensul respingerii sale

ca nefondate.

A fost admisă cererea de aderare la

apel formulată de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, care a fost

schimbată în parte în sensul anulării și a dispoziției nr. 14 din 7 februarie

2002 emisă de primarul municipiului Turda și obligării pârâților la plata sumei

de 4.200 RON cheltuieli de judecată în toate instanțele în favoarea

reclamantei.

S-a reținut că, față de înscrisul

dosarului nr. 5055/1996 al Judecătoriei Turda, rezulta fără putință de tăgadă

că ambele părți contractante au știut la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare că bunul, obiect al contractului, a fost revendicat de

reclamanți prin acțiunea ce a format obiectul acestui dosar.

Alăturat acestor împrejurări și

demersurile anterioare ale reclamantei, recunoscute de pârâți, pentru

redobândirea bunului, confirmă reaua-credință a pârâților la încheierea

convenției, care au dobândit bunul pe riscul lor.

Nu au fost reținute nici

dispozițiile art. 46.3 din H.G. nr. 498/2003 invocate de pârâți, câtă vreme

acestea contravin dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care nu face distincție între

actele încheiate anterior sau ulterior momentului intrării în vigoare a Legii

nr. 213/1998.

Cât privește cererea de aderare la

apel, s-a apreciat caracterul său fondat, justificat de faptul că în condițiile

reținerii incidenței dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantei i se

cuvin cheltuielile de judecată suportate de reclamantă în toate etapele

procesuale, ca și cele efectuate după casarea hotărârilor pronunțate în primul

ciclu procesual.

Justificată s-a reținut a fi și

critica vizând anularea dispoziției nr. 14 din 7 februarie 2002, cu privire la

care în considerentele hotărârii s-a menționat că va fi anulată, fără ca în

dispozitiv să fie inclusă și această dispoziție.

S-a reținut că atare cerere este

întemeiată în conformitate cu prevederile art. 281

1

C. proc. civ. și

art. 293 C. proc. civ., motiv pentru care s-a dispus în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri, au

declarat recurs pârâții V.G. și G.V., ca și pârâtul Primarul municipiului

Câmpia Turzii, criticând-o pentru nelegalitate.

În recursul lor, încadrat în

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenții V.G. și G.V. au

susținut următoarele:

apel în soluționarea cererii de aderare la apel formulată de reclamanți, este

străin de natura pricinii, întrucât nici prin cererea introductivă de instanță

și nici ulterior, din niciunul din actele procesuale ale instanței nu există o

solicitare de anulare a dispoziției nr. 14 din 7 februarie 2002.

trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât pretențiile reclamantei puteau fi

valorificate exclusiv pe calea unei cereri de completare a dispozitivului

hotărârii atacate, în conformitate cu prevederile art. 281

2

și urm.

C. proc. civ.

Aceste dispoziții legale sunt imperative

și nu pot fi suplinite printr-o cerere de aderare la apelul părții adverse,

prin care de fapt s-a urmărit ocolirea prevederilor invocate, determinat de

neformularea cererii arătate în termenul și condițiile prescrise de aceste

norme legale.

Nelegalitatea hotărârii rezidă și în

împrejurarea că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, sens în

care au învederat faptul că, deși învestită prin motivele de apel cu

soluționarea excepției prezumției de lucru judecat, s-a pronunțat cu privire la

autoritatea de lucru judecat, excepție neinvocată în cauză.

Cât privește fondul cauzei, au

arătat că, față de datele speței ca și în raport de prezumția autorității de

lucru judecat, incidentă urmare a hotărârii pronunțate în dosarul nr. 5055/1996

în cauză nu se conturează existența prezumției de rea credință, reținută de

instanțe, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Au mai susținut greșita respingere a

probei cu martori, solicitată în dovedirea împrejurării decesului soțului său

la data soluționării cererii în revendicare, cu consecințe asupra validității

convenției de vânzare, încheiate în condițiile necunoașterii existenței

procesului de revendicare a bunului litigios.

În recursul său, pârâtul Primarul

municipiului Câmpia Turzii a învederat greșita soluționare a apelului

determinat de omisiunea aplicării prevederilor art. 2 coroborat cu art. 26

alin. (1) din Legea nr. 112/1995 incidente în cauză și întrunite la încheierea

actului de transmisiune a bunului.

Recursul recurenților-pârâți V.G. și

G.V. este fondat, potrivit considerentelor ce succed:

Art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

spune că partea este îndreptățită la cheltuielile pe care „va dovedi că le-a

făcut”, ceea ce înseamnă că, pentru a fi obținute de la partea care a căzut în

pretenții, acestea trebuie dovedite. Or, până la momentul judecății în etapa

procesuală de primă instanță, potrivit înscrisurilor anexate notei de plată a

cheltuielilor solicitate, partea solicitantă nu a făcut dovada sumelor cerute

și nici nu a invocat dovezile pe care se sprijină în acest sens.

Pe de altă parte, eventuala greșeală

de calcul a sumelor cuvenite cu titlul menționat poate fi îndreptată prin

intermediul cererii reglementate de prevederile art. 281 C. proc. civ., ce

poate fi exercitată oricând sau pe calea unei cereri separate în justiție, în

măsura justificării sumelor solicitate cu acest titlu.

Prin urmare, față de considerentele

expuse, apar a fi fondate criticile invocate sub acest aspect, motiv pentru

care, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul pârâților va fi admis iar

hotărârea instanței de apel casată în aceste limite. Cât privește celelalte

critici, se constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele:

Potrivit art. 129 din Constituția

României „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul

Public pot exercita căi de atac, în condițiile legii”. Această sintagmă „în

condițiile legii”, evocă ideea că părțile au la dispoziție acele căi de atac pe

care legea le conferă, pe de o parte, iar pe de alta că oricând și pentru

motive ce-i aparțin și necenzurabile de instanțele judecătorești, legiuitorul

poate reconsidera sistemul căilor de atac.

Se poate spune astfel că în sistemul

legislației române, dreptul la apel există nu numai ca o simplă regulă de

procedură, ci ca o regulă fundamentală, a organizării judiciare, și că el nu

poate fi refuzat decât atunci când un text de lege prevede expres acest lucru.

Dacă legea nu îl interzice expres

sau implicit, apelul este un „drept” ce face parte din ansamblul drepturilor

personale ale părții și, îndeosebi, din cel al dreptului de apărare, ca

expresie a dreptului la un proces echitabil, așa încât exercitarea lui, chiar

nefondată, nu poate fi considerată ca un abuz de drept.

Or, rațiunea adoptării secțiunii

privind completarea hotărârii, prevăzută de art. 281

2

C. proc. civ.,

nu a fost aceea de eliminare, suprimarea căii de atac a apelului, ci de

remediere a unei omisiuni a instanței pe calea procedurală menționată și care

nu implică o evaluare a judecății din primă instanță, ci soluționarea capătului

de cerere omis a fi examinat.

Iar legea procesual civilă nu

interzice ca, în situația neexercitării cererii menționate, eventuala omisiune

să fie îndreptată prin intermediul căilor legale de atac, inclusiv a revizuirii

pentru ipoteza reglementată de prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.,

astfel cum încearcă recurenții să inducă prin cererea de recurs, motiv pentru

care criticile invocate sub acest aspect se vădesc a nu fi fondate.

Sunt nefondate și criticile privind

pronunțarea

plus petita

a instanței de apel, întrucât, deși neîncadrată

structural într-un petit distinct al cererii deduse judecății, pretenția părții

de anulare a dispoziției primarului rezultă din conținutul cererii de învestire

a instanței, care cuprinde solicitarea părții reclamante de desființare a

actului emis în faza administrativă a procedurii prevăzută de legea specială de

reparație.

Or, obiectul analizei judiciare îl

constituie tocmai pretențiile părții cuprinse în cererea de chemare în

judecată, în limitele cu care a fost învestită instanța, fără ca normele

procedurale să impună un tipar de încadrare a obiectului cererii în justiție și

care ar determina soluționarea strictă și rigidă a litigiului pe acest eventual

tipar procedural.

Același caracter nefondat îl au și

criticile privind greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat,

justificat de invocarea în cauză a puterii lucrului judecat, determinat de

judecata efectuată în litigiul având ca obiect revendicarea bunului litigios.

Deși distincte ca noțiuni și

reglementare, cele două categorii juridice denotă o constatare nesusceptibilă

de critici, și anume că lucrul judecat evoluează, intensiv, în raport cu

existența sau nu a căilor de atac și în raport cu exercitarea lor efectivă,

autoritate ce se poate consolida sau spulbera, după caz.

„Autoritatea lucrului judecat” ar fi

calitatea atașată hotărârii de la momentul adoptării ei și până la expirarea

termenului de exercitare a căilor de atac iar „puterea lucrului judecat” ar

consta în calitatea atașată hotărârii ce nu mai poate fi reformată sau

retractată.

Deși greșită terminologic în

considerentele deciziei de apel, ceea ce a analizat instanța, din perspectiva

acurateței textelor legale ce reglementează noțiunile analizate, a fost tocmai

excepția puterii lucrului judecat, reglementat de prevederile art. 166 C. proc.

civ., sens în care a făcut expres referire la neîntrunirea în speță a triplei

identități cerute de prevederile art. 1201 C. civ.

Efectul pozitiv al lucrului judecat

decurgând din respingerea irevocabilă a cererii pronunțate într-un litigiu

anterior purtat între părțile prezentei cauze, presupune că partea căreia i s-a

recunoscut dreptul legal se poate prevala de acest drept, ca expresie a

prejudicialității în procesul civil.

Însă aceasta înseamnă că orice

conflict tranșat independent și anterior, pe baza dezbaterilor contradictorii

și cu autoritate de lucru judecat, se impunea într-un al doilea conflict,

identic cu primul, cerință neîndeplinită în cauză.

Cu referire la critica analizată se

constată a fi corecte și considerentele instanței privind neincidența acestei

excepții în categoria de litigii reglementate de prevederile art. 45 din Legea

nr. 10/2001, ipoteză a textului art. 47 din lege, care conferă persoanelor

îndreptățite dreptul de a uza de prevederile legii speciale, indiferent de

soluțiile pronunțate în litigiile anterioare și care ar avea ca obiect bunurile

reglementate de această lege.

Nu pot fi primite nici criticile

privind greșita soluționare a fondului pricinii, întrucât, urmare a unei

analize temeinice și riguroase a probatoriului cauzei, legal s-a reținut că la

momentul încheierii convenției de vânzare, cumpărătorii pârâți, ce aveau

această calitate procesuală într-un litigiu având ca obiect restituirea bunului

litigios, cu privire la care în evidențele de carte funciară figura ca

proprietar reclamanta, au cumpărat bunul pe riscul lor, caz în care nu se pot

prevala și invoca în beneficiul lor buna credință în scopul menținerii

efectelor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza cărora au

dobândit imobilul în litigiu.

Ca urmare, chiar dacă, din

perspectiva Legii nr. 112/1995, pârâții îndeplineau cerințele prevăzute de lege

pentru dobândirea bunului, validitatea convenției de vânzare a fost afectată de

conduita culpabilă a părților contractante, corect sancționată de instanțe.

Din aceste considerente nici

criticile dezvoltate în recursul Primarului municipiului Câmpia Turzii se

vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

restul dispozițiilor deciziei vor fi menținute, iar recursul acestui ultim

pârât va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâții

V.G. și G.V. împotriva deciziei civile nr. 452/A din 20 noiembrie 2006 a Curții

de Apel Cluj.

Modifică în parte decizia, în sensul

că înlătură dispoziția privind obligarea pârâților în solidar la plata

cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță de către reclamantă.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul primarul municipiului Câmpia Turzii împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie

2007.