ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1484/2008

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la 10 noiembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație al pârâtului M.F. în Suedia pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară la data de 21 iunie 2006, ratificat prin Legea nr. 642/2001, invocând incidența art. 38, art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 474/C din 10 mai 2007, Tribunalul Bihor-secția civilă a respins cererea. În motivarea sentinței instanța a reținut că pârâtul a fost returnat din Suedia pentru motiv de ședere ilegală, caz în care, în raport de dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 4 la CEDO, nu se poate reține incidența uneia din situațiile de natură a justifica restricționarea dreptului pârâtului la liberă circulație.

Prin decizia civilă nr. 400 din 4 septembrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. În motivarea deciziei instanța a reținut că după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit membră a Uniunii Europene, libera circulație a cetățenilor români nu poate fi limitată doar pe motiv de neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația și ieșirea cetățenilor străini din țară. Ca atare, cum România este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul uniunii, în raport de dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, de cele ale art. 25 din Constituția României și cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la CEDO, curtea a reținut că apelul declarat de reclamantă nu poate fi primit.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanta susține că instanțele de fond au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care se aplică și după data de 1 ianuarie 2007 și care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură atâta timp autoritățile române nu pot cenzura această măsură.

Recurenta afirmă că prin dispozițiile legale menționate, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale art. 2 alin. (1) din Protocolului adițional nr. 4 la CEDO, prin care se garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate dar, totodată, se instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept care trebuie exercitat numai în condițiile legii. Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente care, în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond: Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern. Astfel potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat. Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă]. Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al returnării în baza unui acord de readmisie, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Susținerea recurentei în sensul aplicării în continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005 motivată de faptul că acestea nu contravin dispozițiilor Directivei, ci constituie cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". Or, sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor. Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Cu privire la măsura returnării dispuse față de pârât la data de 21 iunie 2006, aceasta nu poate constitui singură un motiv de restrângere a dreptului la libera circulație, cu atât mai mult cu cât pârâtul a fost returnat de către autoritățile suedeze doar pe motiv de ședere nelegală, neexistând nicio altă dovadă cu privire la încălcarea vreuneia din condițiile prevăzute de dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE. Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 400/A din 4 septembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 martie 2008.