ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1484/2008

Asupra

recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 10 noiembrie 2006,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație al pârâtului M.F. în Suedia pentru

o perioadă de cel mult 3 ani, returnat în baza Acordului

de readmisie încheiat cu această țară la data de

21 iunie 2006, ratificat prin Legea nr. 642/2001, invocând incidența art. 38,

art. 39 și art. 52 din Legea

nr. 248/2005.

Prin sentința

civilă nr. 474/C din 10 mai 2007, Tribunalul Bihor-secția

civilă

a respins cererea.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că pârâtul a fost returnat din Suedia pentru motiv de ședere ilegală,

caz în care, în raport de

dispozițiile

art. 2 din Protocolul nr. 4 la CEDO, nu se poate reține incidența uneia din

situațiile de natură a justifica restricționarea dreptului pârâtului la liberă

circulație.

Prin decizia civilă nr. 400 din 4

septembrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă.

În motivarea

deciziei instanța a reținut că după data de 1 ianuarie

2007,

când România a devenit membră a Uniunii Europene, libera

circulație a cetățenilor români nu poate fi

limitată doar pe motiv de

neîndeplinire a formalităților privind

intrarea, circulația și ieșirea cetățenilor străini din țară.

Ca atare, cum

România este obligată să respecte ordinea juridică

instituită

la nivelul uniunii, în raport de dispozițiile Directivei nr.

2004/38/CE, de cele ale art. 25 din Constituția

României și cele ale

art. 2 alin.

(3) din Protocolul nr. 4 adițional la CEDO, curtea a reținut că

apelul

declarat de reclamantă nu poate fi primit.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta

susține că instanțele de fond au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în

speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care

se aplică și după data de 1 ianuarie 2007 și care impun o singură condiție

pentru restrângerea

libertății de

circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza

acordului

de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul

pentru care s-a dispus această măsură atâta timp autoritățile române nu pot

cenzura această măsură.

Recurenta afirmă

că prin dispozițiile legale menționate, legiuitorul

intern

a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este absolută, ea

trebuind să se desfășoare cu respectarea unor

reguli, fapt care este în

concordanță cu dispozițiile constituționale și

ale art. 2 alin. (1) din Protocolului adițional nr. 4 la CEDO, prin care se

garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate

dar, totodată, se instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept care

trebuie exercitat numai în condițiile legii.

Analizând criticile formulate care se circumscriu

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente care, în parte,

le completează pe cele reținute de instanțele de fond:

Contrar susținerii recurentei, înlăturarea

aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care

trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel potrivit legii interne, singura

condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în

cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă vine

însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea

dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale

privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din

Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică

sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la

libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității iar

conduita persoanei

în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă

și suficient de

gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din

Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod

suficient din faptul însuși al returnării în baza unui acord de readmisie,

pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să

nu mai

intereseze și astfel să fie ignorată

exigența normei comunitare.

Susținerea recurentei în sensul aplicării în

continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005 motivată

de faptul că acestea nu contravin dispozițiilor Directivei, ci constituie

cadrul juridic

intern pentru libera

circulație a cetățenilor români în statele membre ale

Uniunii Europene,

de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să

aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de

drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din

Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare

cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

Or, sub acest

aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului

cu

obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea

internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității

directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru

a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind

să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a

Comunității Europene.

Cum interpretarea

și aplicarea dreptului național nu se pot realiza

în

conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive

impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea

nr. 248/2005], rezultă că

instanța

trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile

conferite

de acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a fost

transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare

întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a

Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate

să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios,

după

epuizarea termenului de transpunere,

realizarea obiectivului urmărit de

respectiva directivă" (în acest

sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Cu privire la

măsura returnării dispuse față de pârât la data de 21

iunie

2006, aceasta nu poate constitui singură un motiv de restrângere a dreptului la

libera circulație, cu atât mai mult cu cât pârâtul a fost returnat de către

autoritățile suedeze doar pe motiv de ședere

nelegală,

neexistând nicio altă dovadă cu privire la încălcarea vreuneia

din condițiile prevăzute de dispozițiile art. 27

din Directiva 2004/38/CE.

Așadar, constatând incidența normelor

comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie

să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect

respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera

circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea

nr. 248/2005.

Pentru

considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca

nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția

Generală

de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva

deciziei nr. 400/A din 4 septembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 5 martie 2008.