ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9516/2006

Asupra recursului civil de față, constată:

Prin sentința

civilă nr. 900 din 18 mai 2005 Tribunalul Botoșani, secția civilă, a admis

cererea formulată de reclamantul L.G. și a obligat pârâtul Statul Român prin

reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice să îi acorde măsuri

reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești în sumă totală de

884.000.000 lei, pentru imobilul casă și teren din Botoșani, preluat abuziv și

care nu mai poate fi restituit în natură.

Prin aceiași

sentință a fost respinsă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu

Prefectura județului Botoșani.

În motivarea

sentinței s-a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în

sensul Legii nr. 10/2001, în calitatea lor de moștenitori ai defunctului L.C.

și B.Z., care au fost proprietarii imobilului (casă și 1022 mp teren aferent)

situat în C., preluat în proprietatea statului în mod abuziv prin

naționalizare, pentru ca, ulterior, prin decizia nr. 63/1950 să fie trecut în

administrarea IGO Botoșani și mai apoi, prin Decretul nr. 137 din 19 mai 1987,

să fie expropriat, construcțiile fiind demolate, iar terenul afectat edificării

unor blocuri de locuințe.

Ca atare, cum

în prezent imobilul nu mai poate fi restituit în natură, instanța a constatat

că, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 16 alin. (1) și art. 36

alin. (12) din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești în cuantum de

884.000.000 lei, astfel cum acesta a fost stabilit de Prefectura Județului

Botoșani fără a fi contestat de către părțile litigante.

Prin decizia

civilă nr. 965 din 4 noiembrie 2005 Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

În motivarea

deciziei s-a reținut că excepția de prematuritate a cererii deduse judecății de

către apelant nu poate fi primită atâta timp cât reclamanții au formulat

notificare în procedura administrativă reglementată prin dispozițiile Legii nr.

10/2001, notificare la care nu a primit timp de 4 ani nici un răspuns, fapt

care îi îndreptățește să acționeze în justiție pentru recunoașterea drepturilor

sale, nefiind posibil a se lăsa la latitudinea autorităților statului alegerea

momentului pentru a emite o decizie cu privire la pretențiile reclamanților.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

invocând incidente art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului pârâtul susține că hotărârile pronunțate de instanțele de fond sunt

„în prezent în neconcordanță” cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum

aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Susține

recurenta că dispozițiile art. 29-31 din Legea nr. 10/2001, în raport de care

s-a reținut că are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, au

fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, act normativ prin care s-a statuat

referitor la competența de acordare a măsurilor reparatorii persoanelor

îndreptățite în sensul că aceasta aparține Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților la nivelul căreia ființează Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, sens în care solicită introducerea acestor persoane

juridice în locul său în cauza dedusă judecății.

Reiterează

recurenta și excepția prematurității cererii deduse judecății, apreciind că

atâta timp cât cu privire la notificarea formulată de reclamanți în procedura

administrativă nu a fost emisă o dispoziție sau decizie se impunea respingerea

cererii deduse judecății ca fiind prematur formulată precum și faptul că

reclamanții erau îndreptățiți conform art. 11 alin. (8) din lege să primească

cel mult măsuri reparatorii prin echivalent și nu despăgubiri bănești.

Analizând

criticile formulate, care se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele

considerente:

În drept,

regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de 6 martie

1945-22 decembrie 1989 a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, act normativ

care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001.

Potrivit reglementării

menționate, persoanele îndreptățite la restituirea în natură sau, după caz, la

măsuri reparatorii prin echivalent a imobilelor preluate de stat în mod abuziv,

în sensul art. 2 din lege, prealabil declanșării procedurii judiciare, au

obligația de a notifica, în termenul prevăzut de lege, persoana juridică

deținătoare căreia îi vor transmite actele doveditoare ale dreptului de

proprietate precum și, atunci când este cazul, pe cele care le atestă calitatea

de moștenitori.

Corelativ

legiuitorul a instituit în sarcina unității deținătoare a imobilului, prin

dispoziția art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în red. actuală) obligația

de a răspunde notificării în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare printr-o decizie ori

dispoziție motivată.

Procedura

administrativă prevăzută de art. 22 din lege este obligatorie însă

nefinalizarea acesteia în termenele, condițiile și formele impuse prin lege, nu

se constituie, astfel cum greșit interpretează recurentul, într-un impediment

în declanșarea de către persoana îndreptățită a procedurii judiciare pentru

valorificarea dreptului pretins.

Or, în speță,

reclamantul a respectat obligațiile stabilite în sarcina sa în cadrul

procedurii administrative, adică a notificat cererea lor conform art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 Primăriei Municipiului Botoșani și Prefecturii

Județului Botoșani la data de 30 mai 2001 și aceste notificări, conform alin.

(4) al aceluiași articol (în redactarea actuală a legii) fac dovada deplină în

fața oricărei autorități a respectării termenului prevăzut de alin. (1).

Dat fiind

refuzul pârâților de a soluționa cererea în cadrul procedurii administrative,

concretizat prin lipsa deciziei ori dispoziției pe care avea obligația de a o

emite în termenul mai sus arătat, în mod corect, reclamanții au declanșat

procedura judiciară, știut fiind că accesul la justiție este liber și nu poate

fi restricționat în nici un fel, cu atât mai puțin prin impunerea așteptării

finalizării unei proceduri administrative al cărei termen a expirat.

Pentru

considerentele arătate, reținând că în situațiile în care unitățile deținătoare

nu se conformează obligației de a răspunde în termenul prevăzut de art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 notificării transmise, în sensul că nu emit

dispoziție/decizie motivată care să poată fi contestată în justiție, persoana

interesată se poate adresa instanțelor judecătorești pentru a solicita fie

obligarea unității deținătoare să se pronunțe asupra cererii notificate, fie

intervenția instanței în scopul valorificării drepturilor pretinse prin

cererile notificate, Înalta Curte constă că nu poate primi excepția

prematurității cererii deduse judecății invocată de recurent și justificată pe

un asemenea argument de interpretare a legii.

Referitor la

critica privind categoria de măsuri reparatorii pe care reclamanți sunt

îndreptățiți să le primească, critică care a fost invocată pentru prima oară în

recurs, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele

considerente:

Mai întâi că

această critică nu a fost formulată de recurent în apel și, în consecință, nu a

făcut obiectul analizei acestei instanțe.

Mai apoi, este

de observat că prin dispozițiile art.

33 din Legea nr. 247/2005, act normativ adoptat în

cursul judecății apelului, au fost abrogate dispozițiile capitolului 5 din

Legea nr. 10/2001 prin care se reglementa categoria de „Măsuri reparatorii prin

echivalent sub formă de despăgubiri bănești”.

Prin acest act

normativ,

legiuitorul

a înțeles întradevăr să instituie un alt regim juridic cât privește modalitatea

de stabilire și de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod

abuziv de stat și care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, stabilind

atribuții în acest sens în sarcina Autorității Naționale Pentru Restituirea

Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Fără a face

aprecieri cu privire la inconsecvența legiuitorului în instituirea

reglementărilor aplicabile imobilelor care cad în sfera de aplicare a Legii nr.

10/2001 din punct de vedere al accesibilității și previzibilității atât pentru

destinatarul cât și pentru interpretul normei de drept, Înalta Curte urmează a

constata că, din economia reglementării prevăzute de titlul VII al Legii nr.

247/2005, rezultă că hotărârile judecătorești prin care s-a stabilit dreptul

persoanelor îndreptățite de a le fi acordate măsuri reparatorii prin

echivalent, indiferent de felul acestora, adică inclusiv cele sub formă de

despăgubiri bănești cum este și cazul celei pronunțate în prezenta cauză,

urmează a fi valorificate în procedura prevăzută prin Legea nr. 247/2005, adică

prin solicitarea emiterii unui titlul de despăgubire Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Cum, însă, în

procedura dedusă judecății în prezenta cauză instanțele de fond erau abilitate,

în raport de limitele investirii și dispozițiile legale în vigoare la data

judecății, să verifice și să stabilească dreptul reclamantului la acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat, adică dreptul

acestuia de a primi o reparație efectivă pentru prejudiciului suferit și dată

fiind situația juridică a imobilelor în litigiu, Înalta Curte reține că statul,

prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice, se justifica a fi chemat

în judecată în calitate de pârât pentru a-și putea face apărările

corespunzătoare cu privire la caracterul abuziv sau nu al preluării imobilelor

în litigiu, respectiv cu privire la temeinicia și legalitatea cererii în

reparație formulată de reclamant.

Mai mult,

referitor la competențele instituite prin Legea nr. 247/2005 în favoarea

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor/ Autoritatea Națională

Pentru Restituirea Proprietăților, autorități aflate în subordinea Guvernului

României, este de observat că legiuitorul a limitat aceste competențe în cazul

notificărilor deja soluționate doar la reverificarea legalității soluției de

respingere a cererii de restituire în natură și la efectuarea în anumite

situații a evaluării finale în baza căreia va fi emis titlul de despăgubire, și

respectiv la executarea efectivă a acestuia, în formele prevăzute prin acest

act normativ, în numele și pentru Statul Român.

Așa fiind, cum

în cauză hotărârile date de instanțele de fond au fost pronunțate cu

respectarea dispozițiilor legale incidente la momentul judecății și în raport

de limitele investirii și cum acestea sunt opozabile, în condițiile legii, și

eventualilor succesori ai părților litigante, Înalta Curte, pentru

considerentele de fapt și de drept arătate, care în parte se substituie iar în

parte le completează pe cele reținute de instanța de apel, urmează a constata

că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat

de D.G.F.P. Botoșani în reprezentarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei nr. 965 din 4 noiembrie 2005 a Curții de Apel Suceava,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 22 noiembrie 2006