ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3594/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 19

decembrie 2006 pe rolul Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios

administrativ și

fiscal, și precizată

ulterior, reclamanta B.S. a chemat în judecată M.M.S.S.F., solicitând Instanței

să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima

de

concediu pe anii 2001 - 2005, prevăzută de art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999, republicată, actualizată în funcție

de rata inflației.

În

motivarea acțiunii, reclamanta arată că, de la data de 8 iunie 2001,

este funcționar public în cadrul M.M.S.S.F. –

D.M.S.S.F. a Județului Neamț și că are dreptul la plata primei de concediu pe

perioada menționată în temeiul art. 33 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 (devenit art. 34 după republicarea legii).

Reclamanta arată că,

ulterior, printr-o serie de acte normative, s-a dispus suspendarea aplicării

dispozițiilor respective referitoare la prima de concediu, după cum urmează:

prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, până la 31 decembrie 2001, prin

art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 și art. 32 din Legea nr. 744/2001,

până la 31 decembrie 2002, prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, până

la 31 decembrie 2003, prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, până la 31

decembrie 2004, prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004, până la 31

decembrie 2005, și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005, până la 31

decembrie 2006.

Susține

reclamanta că dreptul de a cere prima de concediu se naște, ținând cont de

suspendările prevăzute de legile bugetului din fiecare an, după data de 1

ianuarie a anului următor în care s-a efectuat concediul de odihnă și care

deschide dreptul la acordarea indemnizației.

Ori, la această dată, apreciază reclamanta, ar fi îndreptățită la

primele

de vacanță pe ultimii 3

ani, conform art. 166 C. muncii, întrucât și-au încetat aplicabilitatea

suspendările dispuse prin actele normative susmenționate.

Pe de altă parte,

reclamanta consideră că suspendarea dreptului privind prima de vacanță prin

textele de lege mai sus amintite, este neconstituțională și nelegală având în

vedere prevederile art. 38 C. muncii, coroborate cu dispozițiile art. 53 alin.

(1) din Constituție, republicată.

Prin

întâmpinare, M.M.S.S.F. a solicitat respingerea acțiunii, susținând, că în

perioada 2003 - 2005, funcționarii publici nu au beneficiat de prime de

concediu, datorită suspendării prevederilor art. 34 din Legea nr. 188/1999,

republicată.

Prin

sentința civilă nr. 50 din 23 aprilie 2007, Curtea de Apel Bacău,

secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de B.S. și l-a obligat pe pârât să

plătească reclamantei prima de concediu prevăzută de Legea nr. 188/1999 pentru

perioada 2001 - 2005, actualizată în funcție de rata inflației, la data plății

efective.

Pentru a se pronunța

în sensul arătat Instanța de Fond a reținut, pe de o parte, că dreptul la prima

de vacanță constituie un drept de remunerare a

muncii, care, în raport cu art. 53 din Constituție, nu poate fi

restrâns în mod

discriminatoriu și contrar echității, astfel că

suspendarea succesivă a

dispozițiilor care

îl reglementează din Legea nr. 188/1999 contravine art. 15

alin. (2) și

art. 16 din Constituție.

A mai reținut

Instanța că reclamanta beneficiază de drepturile prevăzute de art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, republicată, întrucât

suspendarea

succesivă a dispozițiilor respective a produs efecte temporare, ceea ce

echivalează cu amânarea plății pe durata determinată a suspendării.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M.S.S.F.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art.

304 pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs se susține că Instanța de Fond a aplicat greșit

legea în cauza dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, funcționarul public are

dreptul la o primă de concediu, totuși, acordarea acestei prime a fost

suspendată pe perioada 2001 - 2006 prin legi care sunt în acord cu prevederile

constituționale și a căror aplicarea este obligatorie inclusiv pentru

funcționarii publici.

Recurentul -

pârât susține că Instanța de Fond avea posibilitatea de a sesiza Curtea

Constituțională în măsura în care aprecia că sunt contrare Constituției

dispozițiile de suspendare a prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999, republicată.

Totodată, recurentul

- pârât solicită să se constate faptul că dreptul reclamantei de a solicita

obligarea Ministerului la plata primei de concediu pe anii 2001 - 2002 s-a

prescris conform Decretului - lege nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă.

Intimata - reclamantă

a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat,

reiterând argumentele expuse în fața Instanței de Fond și invocând practica

judiciară a Tribunalului Neamț și a Curții de Apel Bacău.

Examinând cauza în

raport cu toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările

formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în

continuare.

Prin

Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcționarilor publici

ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li

se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma inițială a

legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în prezent, este prevăzut de art. 35

alin. (2)

din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.

Este de

necontestat faptul că, prin dispozițiile succesive indicate atât

de recurentul - pârât cât și de intimata - reclamantă,

prevederile respective din

Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în

perioada 2001 - 2006.

Însă, tot

atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai

sunt în vigoare, au contravenit evident dispozițiilor constituționale, întrucât

dreptul de remunerare a muncii ca și dreptul la concediul de odihnă plătit,

corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41

din Constituția României nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte

condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție,

respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a

ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției penale și

prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale

unui sinistru deosebit de grav.

Aceleași norme constituționale stipulează că restrângerea drepturilor

respective poate fi dispusă numai dacă este

necesară într-o societate democratică și că trebuie să fie în orice caz

proporțională cu situația care a determinat-o fără să aducă atingere existenței

dreptului sau a libertății.

Cum în

prezenta cauză nu s-a demonstrat incidența vreuneia dintre condițiile

constituționale de restrângere precizate, Înalta Curte reține că Instanța de Fond,

în mod just a analizat și a apreciat că actele normative prin care a fost

suspendat exercițiul dreptului la prima de concediu și care în prezent nu mai

sunt în vigoare, au contravenit Constituției.

Pe de altă parte, în

raport cu susținerile recurentului - pârât, Înalta Curte constată că, astfel

cum corect a reținut și Instanța de Fond,

suspendarea

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât

nu

există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată chiar existența

dreptului.

Nu poate fi primită

critica din recurs referitoare la prescripția dreptului la acțiune pentru prima

de vacanță aferentă anilor 2001-2002, întrucât curgerea termenului general de

prescripție și-a reluat cursul abia după încetarea suspendării aplicării

prevederilor incidente din Legea nr. 188/1999.

Prin urmare,

constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins

recursul declarat de M.M.S.S.F. (în prezent

M.M.F.E.Ș.,

ca urmare a măsurilor de

reorganizare în cadrul administrației publice

centrale prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2007).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.M.F.E.Ș. împotriva

sentinței civile nr. 50 din 23 aprilie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 septembrie 2007.