Dedda și Fragassi împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19403/03) împotriva Republicii Italiene și depusă de doi cetățeni ai acestui stat, doamna Maria Dedda și domnul Leonardo Fragassi ("reclamanții"), care au sesizat Curtea pe 7 iunie 2003 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"). Reclamanta a decedat pe 5 noiembrie 2004. Printr-o scrisoare din 3 iunie 2005, dumnul Pietro Rocco Dedda a informat Grefierul că a moștenit de la reclamantă și că dorea să se constituie în procedura aflată în derulare în fața Curții.

Reclamanții sunt reprezentați de dna M. A. Rossi, avocat la L'Aquila. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, domn I. M. Braguglia, și de agentul adjunct al acestuia, domn N. Lettieri.

Pe 22 martie 2005, Curtea (A treia secțiune) a hotărât să comunice cererea către Guvern. Se prevalând de dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei. PE FAPT

Prin două ordonnori din 2 februarie și 22 aprilie 1980, municipalitatea din Orsara di Puglia autorizase ocuparea de urgență a unei părți din terenul reclamanților, anume 729 metri pătrați, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii acestuia pentru considerente de utilitate publică, pentru a construi locuințe cu chirie moderată.

Pe 23 și 27 septembrie 1981, municipalitatea procedase la ocuparea materială a terenului și inițiase lucrări de construcție.

Prin acte de citație notificate pe 29 aprilie 1986, reclamanții introduseră o acțiune în daune-interese împotriva municipalității din Orsara di Puglia în fața tribunalului din Foggia. Ei susțineau că ocuparea terenului era ilegală din motiv că aceasta se prelungise dincolo de termenul autorizat și că lucrările de construcție se terminaseră fără ca terenul să fie expropiat în mod formal și fără ca o indemnizație să fie plătită. Cereau, în cazul în care nu ar fi fost posibil să obțină restituirea terenului litigios, o compensare pentru pierderea acestuia, cât și o indemnizație pentru pierderea de valoare a părții rămase din teren.

În decursul procesului, o expertizare fu depusă la greaf. Potrivit expertului, municipalitatea procedase la ocuparea nu doar a celor 729 metri pătrați de teren pe care era autorizată să îi ocupe, ci și a unei alte părți a terenului reclamanților, anume 1.401 metri pătrați. Partea terenului ocupată, considerată în ansamblu, era deci de 2.130 metri pătrați. Valoarea sa de piață era de 20.000 ITL pe metru pătrat în aprilie 1982, adică la momentul transformării sale irevocabile, și de 29.300 ITL pe metru pătrat în septembrie 1986, adică la momentul expirării termenului de ocupare autorizată.

Printr-o sentință depusă la gref pe 3 iunie 1993, tribunalul declara că reclamanții trebuie considerați ca fiind privați de proprietatea lor ca urmare a construirii lucării publice, în virtutea principiului exproprierii indirecte. Cât pentru partea din teren a cărei ocupare fusese autorizată, anume 729 metri pătrați, tribunalul estima că reclamanții aveau drept la o compensație egală cu valoarea de piață a acesteia la momentul expirării termenului de ocupare autorizată, indexată la ziua pronunțării sentinței, anume 29.160.000 ITL. Cât pentru partea din teren ocupată în absența unei autorizații, anume 1.401 metri pătrați, tribunalul hotăra că reclamanții aveau drept la o compensație egală cu valoarea de piață a acesteia la momentul transformării sale irevocabile, indexată la ziua pronunțării, anume 56.040.000 ITL.

În plus, tribunalul judeca că reclamanții aveau drept la o indemnizație de ocupare, indexată la ziua pronunțării sentinței și evaluată la 1.700.000 ITL.

Prin acte notificate pe 26 iulie 1993, municipalitatea a atacat această sentință în apel în fața curții de apel din Bari.

În decursul procesului, o expertizare fu depusă la gref, pentru a recalcula suma indemnizației cuvenite reclamanților în aplicarea legii nr. 662 din 1996, care între timp intrase în vigoare. Cât pentru partea din teren a cărei ocupare fusese autorizată, expertul consideră că termenul de ocupare autorizată se terminase în septembrie 1985 și evaluă la 12.056.799 ITL la această dată suma indemnizației cuvenite reclamanților în temeiul legii nr. 662 din 1996. Cât pentru partea din teren ocupată în absența unei autorizații, expertul evaluă la 15.884.199 ITL în 1982 suma indemnizației cuvenite în temeiul legii nr. 662 din 1996.

Printr-o hotărâre depusă la gref pe 9 noiembrie 1999, curtea de apel condamna municipalitatea să verseze reclamanților sumele de 12.056.799 ITL, plus dobândă și revalorizare, ca despăgubire pentru pierderea părții din teren a cărei ocupare fusese autorizată, și de 15.884.199 ITL, plus dobândă și revalorizare, ca despăgubire pentru pierderea părții din teren ocupate în absența unei autorizații.

Prin cale de cere depusă pe 11 decembrie 2000, reclamanții se purtaseră în casație, contestând în special aplicarea la cazul lor a legii nr. 662 din 1996.

Printr-o hotărâre depusă la gref pe 2 aprilie 2003, Curtea de Casație respingea cererea de cale de recurs a reclamanților.

Curtea consideră că moștenitorul reclamantei, ținând seama de obiectul prezentei cauze, poate pretinde că are un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și îi recunoaște deci calitatea de a se substitui de acum înainte reclamantei în cauza de față (a se vedea, printre altele, X c. Franța, hotărâre din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 89, § 26).

Guvernul nu ridică excepții privind admisibilitatea acestui grief.

Curtea constată că grievul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să-l declare admisibil. B. Privind fondul 1. Pozițiile părților a) Guvernul

Guvernul observă că, în cazul de față, se vorbește de ocupare de teren în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de utilitate publică. Admite că procedura de expropriere nu fusese pusă în aplicare în termenii prevăzuți de lege, în măsura în care nicio ordonnare de expropriere nu fusese adoptată.

În primul rând, ar exista utilitate publică, ceea ce nu a fost contestat de instanțele naționale.

În al doilea rând, privarea de proprietate rezultând din expropriere indirectă ar fi "prevăzută de lege". Potrivit Guvernului, principiul exproprierii indirecte trebuie considerat ca fiind parte a dreptului pozitiv de la cea mai târzie hotărâre a Curții de Casație nr. 1464 din 1983. Jurisprudența ulterioară ar fi confirmat acest principiu și ar fi precizat anumite aspecte ale aplicării sale și, în plus, acest principiu ar fi fost recunoscut de legea nr. 458 din 27 octombrie 1988 și de legea bugetară nr. 662 din 1996.

Guvernul concluzionează că de la 1983, regulile exproprierii indirecte erau perfect previzibile, clare și accesibile tuturor proprietarilor de terenuri.

Sub acest aspect, Guvernul amintește că jurisprudența Curții a recunoscut că noțiunea de lege cuprinde principiile generale enunțate sau implicate de aceasta (Winterwerp c. Țările de Jos, hotărâre din 24 octombrie 1979, seria A nr. 33, § 45, Kruslin c. Franța, nr. 11801/85, hotărâre din 24 aprilie 1990, seria A 176-A, Huvig c. Franța, nr. 11105/84, hotărâre din 24 aprilie 1990, seria A 176-B, Maestri c. Italia, nr. 39748/98, 17 februarie 2004, și N.F. c. Italia, nr. 37119/97, 2 august 2001) cât și din dreptul neescris (Sunday Times c. Regatul Unit (nr. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, § 47).

De aceea, jurisprudența consolidată a Curții de Casație nu poate fi exclusă din noțiunea de lege în sensul Convenției.

Guvernul amintește că în cauza Forrer-Niedenthal c. Germania (hotărâre din 20 februarie 2003), Curtea considerase o lege germană din 1997 ca fiind suficientă, în pofida imprevizibilității sale manifeste, pentru a furniza o bază legală deciziilor care privasera reclamanta de orice protecție împotriva vătămării proprietății sale. Cere Curții să urmeze aceeași abordare pentru prezenta cauză.

Cu privire la calitatea legii, Guvernul recunoaște că faptul că o ordonnare de expropriere nu fusese pronunțată este în sine o încălcare a regulilor care guvernează procedura administrativă.

Cu toate acestea, ținând seama de faptul că terenul fusese transformat în mod irevocabil prin construirea unei lucrări de utilitate publică, restituirea terenului nu mai este posibilă.

Guvernul definește expropriere indirectă ca rezultat al unei interpretări sistematice de către judecători a principiilor existente, tendând să garanteze că interesul general triumfă asupra interesului particulanilor, atunci când lucrarea publică a fost realizată (transformarea terenului) și răspunde utilității publice.

Cu privire la cerința de a asigura un echilibru just între sacrificiul impus particulanilor și compensația acordată acestora, Guvernul recunoaște că administrația este obligată să indemnizeze persoanele interesate.

Ținând seama de faptul că expropriere indirectă răspunde unui interes colectiv și că ilegialitatea comisă de administrație privează doar forma, anume o încălcare a regulilor care guvernează procedura administrativă, indemnizația poate fi mai mică decât prejudiciul suferit.

Stabilirea sumei indemnizației în cauză intră în marja de apreciere lăsată statelor pentru a fixa o indemnizație care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea bunului. Guvernul amintește de asemenea că indemnizația cum ar fi plafonată de legea bugetară nr. 662 din 1996 este în orice caz mai mare decât cea care ar fi acordată dacă expropriere ar fi fost regulată.

În lumina acestor considerații și făcând referire în special la cauza OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X și Blanche de Castille și alții c. Franța (nr. 42219/98 și 54563/00, 27 mai 2004), Guvernul concluzionează că echilibrul just a fost respectat și că situația denunțată este compatibilă sub toate aspectele cu art. 1 al Protocolului nr. 1. b) Reclamanții

Reclamanții se opun poziției Guvernului.

Ei observă că expropriere indirectă este un mecanism care permite autorității publice să achiziționeze o proprietate în mod complet ilegal.

Reclamanții denunță o lipsă de claritate, previzibilitate și precizie a principiilor și dispozițiilor aplicate cazului lor pe motiv că un principiu jurisprudencial, cum ar fi cel al exproprierii indirecte, nu este suficient pentru a satisface principiul legalității. 2. Aprecierea de către Curtă a) Cu privire la existența unei ingerindțe

Curtea amintește că, pentru a determina dacă a existat o "privare de bun", nu doar trebuie examinat dacă a existat desposedarare sau expropriere formală, ci trebuie de asemenea să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației litigioase. Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective", este important să se cerceteze dacă situația în cauză echivala cu o expropriere de facto (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pp. 24-25, § 63).

Curtea observă că, în aplicarea principiului exproprierii indirecte, instanțele interne au considerat reclamanții ca fiind privați de proprietatea lor ca urmare a construirii lucării publice. În absența unui act formal de expropriere, constatarea ilegialității de către judecător este elementul care consacră transferul la patrimoniul public al bunului ocupat. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că hotărârea Curții de Casație a avut efectul de a-i priva pe reclamanți de proprietatea lor în sensul celei de-a doua propoziții a articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Carbonara și Ventura, citat, § 61, și Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 77, CEDO 1999-VII).

Pentru a fi compatibilă cu art. 1 al Protocolului nr. 1, o asemenea ingerindță trebuie să fie realizată "pentru considerente de utilitate publică" și "în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Ingerindța trebuie să asigure un "echilibru just" între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale indivizilor (Sporrong și Lönnroth, citat, p. 26, § 69). În plus, necesitatea examinării chestiei echilibrului just "nu poate fi simțită decât atunci când s-a dovedit că ingerindța litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară" (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-II, și Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 107, CEDO 2000-I).

De aceea, Curtea nu consideră oportun să-și bazeze raționamentul pe simpla constatare că o reparație integrală în favoarea reclamanților nu a avut loc (Carbonara și Ventura, citat, § 62). b) Cu privire la respectarea principiului legalității

Curtea se referă la jurisprudența sa în materia exproprierii indirecte (Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, CEDO 2000-VI, și Carbonara și Ventura c. Italia, nr. 24638/94, CEDO 2000-VI; printre hotărârile mai recente, a se vedea Acciardi și Campagna c. Italia, nr. 41040/98, 19 mai 2005, Pasculli c. Italia, nr. 36818/97, 17 mai 2005, Scordino c. Italia (nr. 3), nr. 43662/98, 17 mai 2005, Serrao c. Italia, nr. 67198/01, 13 octombrie 2005, La Rosa și Alba c. Italia (nr. 1), nr. 58119/00, 11 octombrie 2005, și Chirò c. Italia (nr. 4), nr. 67196/01, 11 octombrie 2005), conform căreia expropriere indirectă încalcă principiul legalității pe motiv că nu este capabilă să asigure un grad suficient de securitate juridică și că permite în general administrației să treacă peste regulile stabilite în materia exproprierii. De fapt, în toate cazurile, expropriere indirectă vizează să sancționeze o situație de fapt rezultând din ilegialități comise de administrație, să regleze consecințele pentru particulan și pentru administrație, în beneficiul acesteia din urmă.

În prezenta cauză, Curtea observă că, în aplicarea principiului exproprierii indirecte, instanțele italiene au considerat reclamanții ca fiind privați de proprietatea lor ca urmare a construirii lucării publice, condițiile de ilegialitate a ocupării și de interes public a lucării construite fiind reunite. Or, în absența unui act formal de expropriere, Curtea consideră că situația nu poate fi considerată ca fiind "previzibilă", deoarece nu este decât prin decizia judecătorească definitivă că se poate considera principiul exproprierii indirecte ca fiind efectiv aplicat și că achiziționarea terenului la patrimoniul public a fost sancționată. De aceea, reclamanții nu au avut "securitate juridică" privind privarea de teren decât pe 2 aprilie 2003, data la care hotărârea Curții de Casație fu depusă la gref.

Curtea observă apoi că situația în cauză i-a permis administrației să profite de ocupare ilegală a terenului. Cu alte cuvinte, administrația a putut să-și aproprie terenul în disprețul regulilor care reglează expropriere în regulă, și, printre altele, fără ca o indemnizație să fie pusă la dispoziția persoanelor interesate.

Cu privire la indemnizație, Curtea constată că aplicarea retroactivă a legii nr. 662 din 1996 la cazul de față a avut efectul de a priva reclamanții de posibilitatea de a obține reparație a prejudiciului suferit.

În lumina acestor considerații, Curtea consideră că ingerindța litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalității și că de aceea a încălcat dreptul la respectul bunurilor reclamantului.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Guvernul susține că cererea este tardivă, ținând seama de faptul că termenul de șase luni prevăzut de art. 35 al Convenției ar fi begun să curgă pe 1 ianuarie 1997, data intrării în vigoare a legii nr. 662 din 1996. Pentru a-și susține afirmațiile, Guvernul citeaza cauza Miconi c. Italia (Miconi c. Italia, (decizie), nr. 66432/01, 6 mai 2004).

Reclamanții se opun poziției Guvernului.

Curtea amintește că a respins excepții similare în cauzele Serrao c. Italia (nr. 67198/01, 13 octombrie 2005) și Binotti c. Italia (nr. 2) (nr. 71603/01, 13 octombrie 2005). Nu percepe niciun motiv să se abată de la concluziile sale anterioare și de aceea respinge excepția Guvernului.

Curtea constată că grievul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să-l declare admisibil. B. Privind fondul 1. Pozițiile părților

Guvernul observă că legea litigioasă nu fusese adoptată pentru a influența rezultatul procedurii intentate de reclamanți. În plus, aplicarea acestei legi nu ar fi avut repercusiuni negative pentru reclamanți. El concluzionează că aplicarea dispoziției litigioase la cauza reclamanților nu ridică nicio problemă privind Convenția. Pentru a-și susține pozițiile, Guvernul se referă în special la hotărârile Forrer-Niedenthal c. Germania (citat), OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X și Blanche de Castille și alții c. Franța (citat) și Bäck c. Finlanda (nr. 37598/97, CEDO 2004-VIII).

Reclamanții contestă poziția Guvernului. 2. Aprecierea de către Curtă

Curtea tocmai constataserat, sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1, că situația denunțată de reclamant nu este conformă cu principiul legalității (paragrafele 47-48 mai sus). Ținând seama de motivele care au condus Curtea la această constatare a încălcării, Curtea consideră că nu este oportun să examineze dacă a existat, în caza de față, o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, a contrario, Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 103-104 și §§ 132-133, CEDO 2006).

Ca prejudiciu material, reclamanții solicită plata sumei de 160.120,50 EUR, egală cu diferența dintre valoarea de piață a celor două părți ale terenului din care au fost privați, revalorizată și cu dobândă, și suma indemnizațiilor recunoscute de curtea de apel în aplicarea legii nr. 662 din 1996.

Cu privire la prejudiciu moral, reclamanții solicită suma de 53.373,50 EUR.

În sfârșit, reclamanții solicită 5.748,48 EUR pentru cheltuielile de procedură în fața instanțelor interne și 16.012,05 EUR pentru cheltuielile de procedură în fața Curții, impozit pe valoarea adăugată (TVA) și contribuții la fondul de previden-ță ai avocaților (CPA) în plus.

Cât pentru prejudiciu material, Guvernul contestă modalitățile de calcul ale daunelor materiale utilizate în hotărârile anterior citate Carbonara și Ventura c. Italia și Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia și consideră că în orice caz suma cerută de reclamanți ar fi excesivă.

Cu privire la daune morale, Guvernul susține că asemenea daune depind de durata excesivă a procedurii în fața instanțelor naționale. De aceea, Guvernul susține că plata oricărei sume la titlu de indemnizație pentru daune morale este subordonată epuizării remediului Pinto. În orice caz, Guvernul consideră că suma cerută de reclamanți ar fi excesivă.

Cât pentru cheltuielile procedurii în fața instanțelor naționale, Guvernul susține că acestea trebuie rambursate în cadrul acestei ultime proceduri și nu al celei de fața Curții.

Cu privire la cheltuielile procedurii la Strasbourg, Guvernul susține că reclamanții au cuantificat acestea într-un mod vag și imprecis.

Curtea consideră că chestia aplicării articolului 41 nu se află în stare. De aceea, o rezervă și va fixa procedura ulterioară, ținând seama de posibilitate că Guvernul și reclamanții să ajungă la o înțelegere. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară că nu este oportun să se examineze grievul tras din art. 6 § 1 al Convenției; 4. Declară că chestia aplicării articolului 41 al Convenției nu se află în stare; în consecință, a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamanții să-i adreseze în scris, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, observațiile lor asupra acestei chestii și în special să-l informeze asupra oricărui acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delega președintelui camerei sarcina de a-o fixa după caz. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 21 septembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 19403/03) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet État, M me Maria Dedda et M. Leonardo Fragassi (« les requérants »), ont saisi la Cour le 7 juin 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requérante est décédée le 5 novembre 2004. Par une lettre du 3 juin 2005, M. Pietro Rocco Dedda a informé le Greffe de ce qu’il avait hérité de la requérante et qu’il souhaitait se constituer dans la procédure devant la Cour.

Les requérants sont représentés par M e M. A. Rossi, avocat à L’Aquila. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

Le 22 mars 2005, la Cour (troisième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Par deux arrêtés des 2 février et 22 avril 1980, la municipalité d’Orsara di Puglia autorisa l’occupation d’urgence d’une partie du terrain des requérants, à savoir 729 mètres carrés, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique, afin de procéder à la construction d’habitations à loyer modéré.

Les 23 et 27 septembre 1981, la municipalité procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

Par un acte d’assignation notifié le 29 avril 1986, les requérants introduisirent une action en dommages-intérêts à l’encontre de la municipalité d’Orsara di Puglia devant le tribunal de Foggia. Ils faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prolongée au-delà du délai autorisé et que les travaux de construction s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité. Ils réclamaient, dans le cas où il n’aurait pas été possible d’obtenir la restitution du terrain litigieux, un dédommagement pour la perte de celui-ci, ainsi qu’une indemnité pour la perte de valeur de la partie restante du terrain.

Au cours du procès, une expertise fut déposée au greffe. Selon l’expert, la municipalité avait procédé à l’occupation non seulement des 729 mètres carrés de terrain qu’elle était autorisée à occuper, mais aussi d’une autre partie du terrain des requérants, à savoir 1 401 mètres carrés. La partie du terrain occupée, globalement considérée, était donc de 2 130 mètres carrés. Sa valeur marchande était de 20 000 ITL le mètre carré en avril 1982, à savoir au moment de sa transformation irréversible, et de 29 300 ITL le mètre carré en septembre 1986, soit au moment de l’expiration du délai d’occupation autorisée.

Par un jugement déposé au greffe le 3 juin 1993, le tribunal déclara que les requérants devaient se considérer comme privés de leur bien par l’effet de la construction de l’ouvrage public, en vertu du principe de l’expropriation indirecte. Quant à la partie du terrain dont l’occupation avait été autorisée, à savoir 729 mètres carrés, le tribunal estima que les requérants avaient droit à un dédommagement égal à la valeur marchande de celle-ci au moment de l’expiration du délai d’occupation autorisée, indexé au jour du prononcé, soit 29 160 000 ITL. Quant à la partie du terrain occupée en l’absence d’une autorisation, à savoir 1 401 mètres carrés, le tribunal décida que les requérants avaient droit à un dédommagement égal à la valeur marchande de celle-ci au moment de sa transformation irréversible, indexé au jour du prononcé, soit 56 040 000 ITL.

En outre, le tribunal jugea que les requérants avaient droit à une indemnité d’occupation, indexée au jour du prononcé et évaluée à 1 700 000 ITL.

Par un acte notifié le 26 juillet 1993, la municipalité interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Bari.

Au cours du procès, une expertise fut déposée au greffe, afin de recalculer le montant de l’indemnité due aux requérants en application de la loi n o 662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur. Quant à la partie du terrain dont l’occupation avait été autorisée, l’expert considéra que le délai d’occupation autorisée avait pris fin en septembre 1985 et évalua à 12 056 799 ITL à cette dernière date le montant de l’indemnité due aux requérants aux termes de la loi n o 662 de 1996. Quant à la partie du terrain occupée en l’absence d’un autorisation, l’expert évalua à 15 884 199 ITL en 1982 le montant de l’indemnité due aux termes de la loi n o 662 de 1996.

Par un arrêt déposé au greffe le 9 novembre 1999, la cour d’appel condamna la municipalité à verser aux requérants les sommes de 12 056 799 ITL, plus intérêts et réévaluation, à titre de dédommagement pour la perte de la partie du terrain dont l’occupation avait été autorisée, et de 15 884 199 ITL, plus intérêts et réévaluation, à titre de dédommagement pour la perte de la partie du terrain occupée en l’absence d’autorisation.

Par un recours notifié le 11 décembre 2000, les requérants se pourvurent en cassation, contestant notamment l’application à leur cas de la loi n o 662 de 1996.

Par un arrêt déposé au greffe le 2 avril 2003, la Cour de cassation débouta les requérants de leur pourvoi. II.

La Cour estime que l’héritier de la requérante, eu égard à l’objet de la présente affaire, peut prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite de l’examen de la requête et lui reconnaît dès lors la qualité pour se substituer désormais à elle en l’espèce (voir, parmi d’autres, X c. France , arrêt du 31 mars 1992, série A n o 234-C, p. 89, § 26). II.

Les requérants allèguent avoir été privés de leur bien dans des circonstances incompatibles avec l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement ne soulève pas d’exceptions concernant la recevabilité de ce grief.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties a) Le Gouvernement

Le Gouvernement fait observer que, dans le cas d’espèce, il s’agit d’une occupation de terrain dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. Il admet que la procédure d’expropriation n’a pas été mise en œuvre dans les termes prévus par la loi, dans la mesure où aucun arrêté d’expropriation n’a été adopté.

Premièrement, il y aurait utilité publique, ce qui n’a pas été remis en cause par les juridictions nationales.

Deuxièmement, la privation du bien telle que résultant de l’expropriation indirecte serait « prévue par la loi ». Selon le Gouvernement, le principe de l’expropriation indirecte doit être considéré comme faisant partie du droit positif à compter au plus tard de l’arrêt de la Cour de cassation n o 1464 de 1983. La jurisprudence ultérieure aurait confirmé ce principe et précisé certains aspects de son application et, en outre, ce principe aurait été reconnu par la loi n o 458 du 27 octobre 1988 et par la loi budgétaire n o 662 de 1996.

Le Gouvernement en conclut qu’à partir de 1983, les règles de l’expropriation indirecte étaient parfaitement prévisibles, claires et accessibles à tous les propriétaires de terrains.

A cet égard, le Gouvernement rappelle que la jurisprudence de la Cour a reconnu que la notion de loi comprend les principes généraux énoncés ou impliqués par elle ( Winterwerp c. Pays-Bas , arrêt du 24 octobre 1979, série A n o 33 § 45, Kruslin c. France n o 11801/85 , arrêt du 24 avril 1990 série A 176-A, Huvig c. France n o 11105/84 , arrêt du 24 avril 1990 série A 176-B, Maestri c. Italie n o 39748/98, 17 février 2004, et N. F. c. Italie 37119/97 , 2 août 2001) ainsi que du droit non écrit ( Sunday Times c. Royaume-Uni (n o 1 ), arrêt du 26 avril 1979, série A n o 30, § 47).

Il s’ensuit que la jurisprudence consolidée de la Cour de cassation ne saurait être exclue de la notion de loi au sens de la Convention.

Le Gouvernement rappelle que dans l’affaire Forrer ‑ Niedenthal c. Allemagne (arrêt du 20 février 2003), la Cour a considéré une loi allemande de 1997 comme suffisante, malgré son imprévisibilité manifeste, pour fournir une base légale aux décisions qui ont privé la requérante de toute protection contre l’atteinte portée à sa propriété. Il demande à la Cour de suivre la même approche pour la présente affaire.

S’agissant de la qualité de la loi, le Gouvernement reconnaît que le fait qu’un arrêté d’expropriation n’ait pas été prononcé est en soi un manquement aux règles qui président à la procédure administrative.

Toutefois, compte tenu de ce que le terrain a été transformé de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, la restitution du terrain n’est plus possible.

Le Gouvernement définit l’expropriation indirecte comme le résultat d’une interprétation systématique par les juges de principes existants, tendant à garantir que l’intérêt général l’emporte sur l’intérêt des particuliers, lorsque l’ouvrage public a été réalisé (transformation du terrain) et qu’il répond à l’utilité publique.

Quant à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé aux particuliers et la compensation octroyée à ceux-ci, le Gouvernement reconnaît que l’administration est tenue d’indemniser les intéressés.

Compte tenu de ce que l’expropriation indirecte répond à un intérêt collectif et que l’illégalité commise par l’administration ne concerne que la forme, à savoir un manquement aux règles qui président à la procédure administrative, l’indemnisation peut être inférieure au préjudice subi.

La fixation du montant de l’indemnité en cause rentre dans la marge d’appréciation laissée aux États pour fixer une indemnisation qui soit raisonnablement en rapport avec la valeur du bien. Le Gouvernement rappelle en outre que l’indemnité telle que plafonnée par la loi budgétaire n o 662 de 1996 est en tout cas supérieure à celle qui aurait été accordée si l’expropriation avait été régulière.

A la lumière de ces considérations et en se référant notamment à l’affaire OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X et Blanche de Castille et autres c. France (n os 42219/98 et 54563/00, 27 mai 2004), le Gouvernement conclut que le juste équilibre a été respecté et que la situation dénoncée est compatible à tous points de vue avec l’article 1 du Protocole n o 1. b) Les requérants 36 . Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement.

Ils font observer que l’expropriation indirecte est un mécanisme qui permet à l’autorité publique d’acquérir un bien en toute illégalité.

Les requérants dénoncent un manque de clarté, prévisibilité et précision des principes et des dispositions appliqués à leur cas au motif qu’un principe jurisprudentiel, tel que celui de l’expropriation indirecte, ne suffit pas à satisfaire au principe de légalité. 2. Appréciation de la Cour a) Sur l’existence d’une ingérence

La Cour rappelle que, pour déterminer s’il y a eu « privation de biens », il faut non seulement examiner s’il y a eu dépossession ou expropriation formelle, mais encore regarder au-delà des apparences et analyser la réalité de la situation litigieuse. La Convention visant à protéger des droits « concrets et effectifs », il importe de rechercher si ladite situation équivalait à une expropriation de fait ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, pp. 24-25, § 63).

La Cour relève que, en appliquant le principe de l’expropriation indirecte, les juridictions internes ont considéré les requérants comme étant privés de leur bien par l’effet de la construction de l’ouvrage public. A défaut d’un acte formel d’expropriation, le constat d’illégalité de la part du juge est l’élément qui consacre le transfert au patrimoine public du bien occupé. Dans ces circonstances, la Cour conclut que l’arrêt de la Cour de cassation a eu pour effet de priver les requérants de leur bien au sens de la deuxième phrase de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Carbonara et Ventura précité, § 61, et Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 77, CEDH 1999-VII).

Pour être compatible avec l’article 1 du Protocole n o 1, une telle ingérence doit être opérée « pour cause d’utilité publique » et « dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux de droit international ». L’ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu ( Sporrong et Lönnroth , précité, p. 26, § 69). En outre, la nécessité d’examiner la question du juste équilibre « ne peut se faire sentir que lorsqu’il s’est avéré que l’ingérence litigieuse a respecté le principe de légalité et n’était pas arbitraire » ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II, et Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, § 107, CEDH 2000-I).

Dès lors, la Cour n’estime pas opportun de fonder son raisonnement sur le simple constat qu’une réparation intégrale en faveur des requérants n’a pas eu lieu ( Carbonara et Ventura, précité, § 62). b) Sur le respect du principe de légalité

La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation indirecte ( Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, CEDH 2000 ‑ VI, et Carbonara et Ventura c. Italie , n o 24638/94, CEDH 2000 ‑ VI ; parmi les arrêts plus récents, voir Acciardi et Campagna c. Italie , n o 41040/98, 19 mai 2005, Pasculli c. Italie , n o 36818/97, 17 mai 2005, Scordino c. Italie (n o 3) , n o 43662/98, 17 mai 2005, Serrao c. Italie , n o 67198/01, 13 octobre 2005, La Rosa et Alba c. Italie (n o 1) , n o 58119/00, 11 octobre 2005, et Chirò c. Italie (n o 4) , n o 67196/01, 11 octobre 2005), selon laquelle l’expropriation indirecte méconnaît le principe de légalité au motif qu’elle n’est pas apte à assurer un degré suffisant de sécurité juridique et qu’elle permet en général à l’administration de passer outre les règles fixées en matière d’expropriation. En effet, dans tous les cas, l’expropriation indirecte vise à entériner une situation de fait découlant des illégalités commises par l’administration, à régler les conséquences pour le particulier et pour l’administration, au bénéfice de celle-ci.

Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’expropriation indirecte, les juridictions italiennes ont considéré les requérants privés de leur bien par l’effet de la construction de l’ouvrage public, les conditions d’illégalité de l’occupation et d’intérêt public de l’ouvrage construit étant réunies. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme « prévisible », puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’expropriation indirecte comme ayant effectivement été appliqué et que l’acquisition du terrain au patrimoine public a été consacrée. Par conséquent, les requérants n’ont eu la « sécurité juridique » concernant la privation du terrain que le 2 avril 2003, date à laquelle l’arrêt de la Cour de cassation a été déposé au greffe.

La Cour observe ensuite que la situation en cause a permis à l’administration de tirer parti d’une occupation de terrain illégale. En d’autres termes, l’administration a pu s’approprier du terrain au mépris des règles régissant l’expropriation en bonne et due forme, et, entre autres, sans qu’une indemnité soit mise en parallèle à la disposition des intéressés.

S’agissant de l’indemnité, la Cour constate que l’application rétroactive de la loi n o 662 de 1996 au cas d’espèce a eu pour effet de priver les requérants de la possibilité d’obtenir réparation du préjudice subi.

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens du requérant.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

Le Gouvernement soutient que la requête est tardive, étant donné que le délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention aurait commencé à courir le 1 er janvier 1997, date de l’entrée en vigueur de la loi n o 662 de 1996. A l’appui de ses allégations, le Gouvernement cite l’affaire Miconi c. Italie ( Miconi c. Italie , (déc.), n o 66432/01, 6 mai 2004).

Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle qu’elle a rejeté des exceptions semblables dans les affaires Serrao c. Italie (n o 67198/01, 13 octobre 2005) et Binotti c. Italie (n o 2) (n o 71603/01, 13 octobre 2005). Elle n’aperçoit aucun motif de s’écarter de ses précédentes conclusions et rejette donc l’exception du Gouvernement

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement observe que la loi litigieuse n’a pas été adoptée pour influencer le dénouement de la procédure intentée par les requérants. En outre, l’application de cette loi n’aurait pas eu de répercussions négatives pour les requérants. Il en conclut que l’application de la disposition litigieuse à la cause des requérants ne soulève aucun problème au regard de la Convention. A l’appui de ses thèses, le Gouvernement se réfère notamment aux arrêts Forrer-Niedenthal c. Allemagne (précité), OGIS ‑ Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X et Blanche de Castille et autres c. France (précité) et Bäck c. Finlande (n o 37598/97, CEDH 2004-VIII).

Les requérants contestent la thèse du Gouvernement. 2. Appréciation de la Cour

La Cour vient de constater, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, que la situation dénoncée par le requérant n’est pas conforme au principe de légalité (paragraphes 47-48 ci-dessus). Eu égard aux motifs ayant amené la Cour à ce constat de violation, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition (voir, a contrario , Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, §§ 103-104 et §§ 132 ‑ 133, CEDH 2006 ‑ ). IV.

A titre de préjudice matériel, les requérants sollicitent le versement de la somme de 160 120,50 EUR, égale à la différence entre la valeur marchande des deux parties du terrain dont ils ont été privés, réévaluée et assortie d’intérêts, et le montant des indemnisations reconnues par la cour d’appel en application de la loi n o 662 de 1996.

S’agissant du préjudice moral, les requérants demandent la somme de 53 373,50 EUR.

Enfin, les requérants demandent 5 748,48 EUR pour les frais de procédure devant les juridictions internes et 16 012,05 EUR pour les frais de procédure devant la Cour, taxe sur la valeur ajoutée ( TVA) et contributions à la caisse de prévoyance des avocats (CPA) en sus.

Quant au préjudice matériel, le Gouvernement conteste les modalités de calcul du dommage matériel employées dans les arrêts précités Carbonara et Ventura c. Italie et Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie et estime qu’en tout état de cause la somme réclamée par les requérants serait excessive.

S’agissant du dommage moral, le Gouvernement fait valoir qu’un tel dommage dépend de la durée excessive de la procédure devant les juridictions nationales. Par conséquent, le Gouvernement soutient que le versement d’une quelconque somme à titre d’indemnisation du dommage moral est subordonné à l’épuisement du remède Pinto. En tout état de cause, le Gouvernement estime que la somme réclamée par les requérants serait excessive.

Quant aux frais de la procédure devant les juridictions nationales, le Gouvernement soutient que ceux-ci doivent être remboursés dans le cadre de cette dernière procédure et non pas de celle devant la Cour.

S’agissant des frais de la procédure à Strasbourg, le Gouvernement soutient que les requérants ont quantifié ceux-ci de manière vague et imprécise.

La Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure, compte tenu de la possibilité que le Gouvernement et les requérants parviennent à un accord. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et les requérants à lui adresser par écrit, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 septembre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président