ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5712/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 2 februarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul D.T.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtului dreptul la liberă circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Prin sentința civilă nr. 242 din 23 februarie 2007, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins cererea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Pârâtul a fost returnat din Franța la data de 3 iunie 2006. Conform art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, numai în condițiile și cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat. Aceste dispoziții legale trebuie însă aplicate și interpretate în conformitate cu legislația europeană și cu Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și cu protocoalele adiționale la convenție.

Astfel, tribunalul a reținut incidența prevederilor art. 27 al Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a art. 39 din Tratatul de instituire a comunităților europene (versiunea consolidată prin Tratatul de la Amsterdam), aplicabilitatea directă pe teritoriul statului român a textelor citate începând cu data de 1 ianuarie 2007, în virtutea principiului efectului direct al dreptului comunitar, precum și prioritatea dreptului comunitar față de dreptul intern. S-a reținut că, în speță, s-a dispus returnarea pârâtului din Franța, fără a se invoca și dovedi vreunul din motivele pentru care se poate restrânge dreptul la liberă circulație a persoanelor și fără a se dovedi că autoritățile franceze au luat măsura restrângerii acestui drept al pârâtului pe teritoriul statului francez.

De asemenea, nu s-a dovedit nici că măsura solicitată ar corespunde exigențelor art. 2 pct. 2 din Protocolul nr.4 adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit căruia, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, condițiile de restrângere a acestui drept fundamental fiind inserate în pct. 3 al articolului și referindu-se la asigurarea securității naționale, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora și nici exigențelor art. 25 din Constituția României. Prin decizia nr. 137 din 6 aprilie 2007 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: România este, începând cu 1 ianuarie 2007, membră a Uniunii Europene și, potrivit legislației comunitare invocate de tribunal, cetățenii români au dreptul la liberă circulație în toate statele membre ale uniunii. Cum legislația europeană se aplică cu prioritate, inclusiv proceselor în curs, în mod legal tribunalul a respins cererea reclamantei de retrângere a dreptului pârâtului la liberă circulație într-unul din statele membre ale uniunii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta arată că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 3 iunie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 137/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante. Pârâtul a recunoscut această împrejurare de fapt așa încât, în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de lege. Or, aceste reguli, sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005. Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și îndeplinească obligațiile legale ce le revin. Nerespectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se justifică în cazul de față pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.

Astfel, măsura returnării dispusă de autoritățile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. În ceea ce privește aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, susținerile instanței de apel sunt nefondate, deoarece la data la care pârâtul a fost returnat, România nu era încă, oficial membră a Uniunii Europene, dispozițiile tratatului de aderare și implicit ale Directivei nefiind obligatorii. În plus, Legea nr. 248/2005 nu contravine prevederilor acestei Directive, constituind cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene. Recurenta susține că măsura solicitată este necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public, având un scop legitim, acela de prevenire a unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat.

De asemenea, scopul legitim constă și în acela de a asigura României o imagine care să-i confere aptitudinile și capacitatea de a se integra și raporta la normele din Uniunea Europeană. Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Instanțele au reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar și de convențiile internaționale la care România este parte și că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că în ceea ce privește motivele și condițiile acestor limitări, dreptul comunitar este prevalent în raport cu cel intern. Prin urmare, toate criticile recurentei referitoare la reținerea unui caracter absolut al dreptului la liberă circulație, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituție, care prevede posibilitatea limitării exercițiului acestui drept, nu au legătură cu soluția pronunțată în cauză și nu se impune a fi analizate.

În mod corect a reținut curtea de apel că simpla returnare a pârâtului din Franța la data de 3 iunie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în acest stat al Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit și nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unuia din scopurile referitoare la asigurarea securității naționale, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății și a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia este greșită soluția curții de apel întemeiată pe dreptul comunitar, câtă vreme, la data returnării pârâtului din Italia, România nu era oficial membră a Uniunii Europene.

În primul rând, nu se pune problema ca România să fi devenit oficial sau neoficial membră a Uniunii Europene, ci pur și simplu a dobândit acest statut la data de 1 ianuarie 2007. Dobândind acest statut, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene. Or, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, care în speță a fost corect aplicată de instanțe, din moment ce au fost chemate să soluționeze un litigiu purtat între stat - printr-o direcție a Ministerului Administrației și Internelor - și un particular.

Din această perspectivă, faptul că pârâtul a fost returnat din Franța înaintea datei de 1 ianuarie 2007 nu are nicio relevanță, câtă vreme prin cererea de față reclamanta solicită a se lua pe viitor o altă măsură punitivă față de pârât, distinctă de aceea a returnării, măsură în evaluarea căreia nu poate fi ignorat actualul cadru legislativ. Cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 137/A din 6 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2007.