ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5712/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 februarie 2007,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul D.T.C.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă

pârâtului dreptul la liberă circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult

3 ani.

Prin sentința civilă nr. 242 din 23

februarie 2007, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins cererea ca

nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Pârâtul a fost returnat din Franța

la data de 3 iunie 2006.

Conform art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani, numai în condițiile și cu privire la persoana care a fost returnată

dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel

stat.

Aceste dispoziții legale trebuie

însă aplicate și interpretate în conformitate cu legislația europeană și cu

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și

cu protocoalele adiționale la convenție.

Astfel, tribunalul a reținut

incidența prevederilor art. 27 al Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European

și a Consiliului și a art. 39 din Tratatul de instituire a comunităților

europene (versiunea consolidată prin Tratatul de la Amsterdam), aplicabilitatea

directă pe teritoriul statului român a textelor citate începând cu data de 1

ianuarie 2007, în virtutea principiului efectului direct al dreptului

comunitar, precum și prioritatea dreptului comunitar față de dreptul intern.

S-a reținut că, în speță, s-a dispus

returnarea pârâtului din Franța, fără a se invoca și dovedi vreunul din

motivele pentru care se poate restrânge dreptul la liberă circulație a

persoanelor și fără a se dovedi că autoritățile franceze au luat măsura

restrângerii acestui drept al pârâtului pe teritoriul statului francez.

De asemenea, nu s-a dovedit nici că

măsura solicitată ar corespunde exigențelor art.

2 pct. 2 din Protocolul nr.4

adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, potrivit căruia, orice persoană este liberă să părăsească orice

țară, inclusiv pe a sa, condițiile de restrângere a acestui drept fundamental

fiind inserate în pct. 3 al articolului și referindu-se la asigurarea

securității naționale, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,

protecția sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora

și nici exigențelor art. 25 din Constituția României.

Prin decizia nr. 137 din 6 aprilie 2007 Curtea de

Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și familie a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

România este, începând cu 1 ianuarie

2007, membră a Uniunii Europene și, potrivit legislației comunitare invocate de

tribunal, cetățenii români au dreptul la liberă circulație în toate statele

membre ale uniunii.

Cum legislația europeană se aplică

cu prioritate, inclusiv proceselor în curs, în mod legal tribunalul a respins

cererea reclamantei de retrângere a dreptului pârâtului la liberă circulație

într-unul din statele membre ale uniunii.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta

arată că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 3 iunie 2006, în baza

acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin

Legea nr. 137/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte

contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți

contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește

condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru

șederea pe teritoriul părții contractante.

Pârâtul a recunoscut această

împrejurare de fapt așa încât, în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a)

și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, singura condiție necesară pentru

dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în

străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care

țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Legiuitorul constituant a stipulat

că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de

lege.

Or, aceste reguli, sunt strict

stabilite în Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate

se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și

îndeplinească obligațiile legale ce le revin.

Nerespectarea prevederilor Legii nr.

248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se

justifică în cazul de față pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele

limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.

Astfel, măsura returnării dispusă de

autoritățile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă

dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii

Europene.

În ceea ce privește aplicabilitatea

Directivei 2004/38/CE, susținerile instanței de apel sunt nefondate, deoarece

la data la care pârâtul a fost returnat, România nu era încă, oficial membră a

Uniunii Europene, dispozițiile tratatului de aderare și implicit ale Directivei

nefiind obligatorii.

În plus, Legea nr. 248/2005 nu

contravine prevederilor acestei Directive, constituind cadrul juridic intern

pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii

Europene.

Recurenta susține că măsura solicitată

este necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora și este justificată de interesul public, având un scop

legitim, acela de prevenire a unor fapte de natură a aduce atingere ordinii

publice în acel stat.

De asemenea, scopul legitim constă

și în acela de a asigura României o imagine care să-i confere aptitudinile și

capacitatea de a se integra și raporta la normele din Uniunea Europeană.

Intimatul nu a depus la dosar

întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Instanțele au reținut că dreptul

cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar

și de convențiile internaționale la care România este parte și că, totodată,

acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că în ceea ce privește

motivele și condițiile acestor limitări, dreptul comunitar este prevalent în

raport cu cel intern.

Prin urmare, toate criticile

recurentei referitoare la reținerea unui caracter absolut al dreptului la liberă

circulație, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituție, care prevede

posibilitatea limitării exercițiului acestui drept, nu au legătură cu soluția

pronunțată în cauză și nu se impune a fi analizate.

În mod corect a reținut curtea de apel că simpla returnare a pârâtului

din Franța la data de 3 iunie 2006 nu poate să constituie un temei suficient

pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în

acest stat al Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit și nici măcar

nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unuia din scopurile

referitoare la asigurarea securității naționale, menținerea ordinii publice,

prevenirea faptelor penale, protecția sănătății și a moralei ori pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora.

Nu poate fi reținută nici critica

potrivit căreia este greșită soluția curții de apel întemeiată pe dreptul

comunitar, câtă vreme, la data returnării pârâtului din Italia, România nu era

oficial membră a Uniunii Europene.

În primul rând, nu se pune problema

ca România să fi devenit oficial sau neoficial membră a Uniunii Europene, ci

pur și simplu a dobândit acest statut la data de 1 ianuarie 2007.

Dobândind acest statut, România este

obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine

juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.

Or, dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat prin Tratatul

de instituire a comunităților

europene, precum

și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, care în

speță a fost corect aplicată de instanțe, din moment ce au fost chemate să

soluționeze un litigiu purtat între stat - printr-o direcție a Ministerului

Administrației și Internelor - și un particular.

Din această perspectivă, faptul că

pârâtul a fost returnat din Franța înaintea datei de 1 ianuarie 2007 nu are

nicio relevanță, câtă vreme prin cererea de față reclamanta solicită a se lua

pe viitor o altă măsură punitivă față de pârât, distinctă de aceea a

returnării, măsură în evaluarea căreia nu poate fi ignorat actualul cadru

legislativ.

Cum reclamanta nu a fost în măsură

să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de

scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 137/A din 6 aprilie 2007 a Curții de Apel

Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie

2007.