ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7208/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

22 septembrie 1999, reclamantele A.A.H. și M.E. născută H. au chemat în

judecată pe pârâții municipiul Bistrița prin Primar și B.M. pentru a fi

obligați să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în

municipiul Bistrița, înscrise în C.F. 4655, nr. top. 2204 și 2204/1/B și să le

predea în posesie și proprietate aceste imobile precum și rectificarea

intabulărilor făcute în C.F. 4655 Bistrița.

În motivarea cererii, reclamantele

au învederat că imobilele în litigiu au constituit proprietatea autorului lor,

H.E., decedat în anul 1974 și au fost preluate de stat în baza Deciziei nr.

92/1950.

La data de 3 mai 1957, în baza

Deciziei nr. 12/1956 eliberată de Sfatul popular al Raionului Bistrița și emisă

în aplicarea HCM nr. 2586/1955 privind modalitatea și condițiile de restituire

a imobilelor sau apartamentelor scoase de sub prevederile Decretului nr.

92/1950, o parte a bunurilor preluate au fost restituite în proprietate

defunctului (parterul construcțiilor și suprafața de 811 mp din teren), conform

procesului-verbal întocmit cu ocazia restituirii, pentru ca ulterior, în anul

1962, să fie din nou trecute în proprietatea statului.

Criticând nelegalitatea măsurii

trecerii bunurilor solicitate în proprietatea statului, pentru neîndeplinirea

condițiilor impuse de actul de naționalizare, reclamantele au cerut, în

calitate de moștenitoare ale proprietarului imobilelor admiterea cererii

introductive, sens în care au invocat dispozițiile art. 480, art. 644, art. 650

și urm. C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, H.G. nr. 11/1997, art. 34 din

Decretul-lege nr. 115/1938.

Ulterior, prin cererea de întregire

a acțiunii, formulată pentru termenul de judecată de la data de 18 noiembrie

1999, reclamantele au solicitat în contradictoriu cu pârâții solicitați a fi

introduși în cauză, P.L., S.O. și S.I., ca alături de constatarea calității lor

de moștenitoare și de nulitate a actelor de trecere a bunurilor în proprietatea

statului, să se dispună și constatarea nulității absolute a actelor de

vânzare-cumpărare a nemișcătorului către pârâții persoane fizice și obligarea

acestora să le predea imobilele în proprietate și posesie.

În motivarea acestei cereri,

suplimentar motivelor de fapt dezvoltate în cererea introductivă, reclamantele

au arătat că actele de înstrăinare a bunurilor către pârâții persoane fizice

sunt lovite de nulitate absolută, întrucât obiectul acestora nu era

proprietatea transmițătorului, fiind trecut în proprietatea statului în baza

unor acte lovite de nulitate absolută, astfel încât și actul juridic încheiat

în aceste condițiuni este lovit de aceeași sancțiune.

Prin sentința civilă nr. 310 din 15

iunie 2000, Tribunalul Bistrița Năsăud a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamanților, astfel cum a fost completată și le-a obligat la plata

cheltuielilor de judecată efectuate de pârâți cu judecarea cererii.

Prima instanță a reținut, în esență,

că imobilele pretinse de reclamante au trecut în proprietatea statului cu titlu

de naționalizare și pentru o parte din ele ca bunuri părăsite, bunuri pentru

care, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 erau

îndreptățite să primească despăgubiri pe care le puteau solicita în

conformitate cu dispozițiile art. 14-16 din același act normativ, de care nu au

înțeles însă să uzeze.

A fost înlăturată susținerea

reclamanților privind inaplicabilitatea acestui act normativ, justificată de

considerentele sus evocate și care impuneau soluționarea pretențiilor pe calea

reglementată de prevederile legale evocate.

Întrucât imobilele solicitate nu au

putut fi incluse în masa succesorală a autorului reclamanților, din motivele

învederate, s-a reținut și netemeinicia cererii de constatare a nulității

actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor către pârâții persoane fizice care au

fost considerați de bună-credință la încheierea actelor de dobândire a

bunurilor.

Această hotărâre a fost desființată

prin decizia civilă nr. 432/A din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, iar

cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, justificat de

soluționarea acțiunii în alte limite decât cele ale învestirii.

S-a arătat că prima instanță nu a

judecat acțiunea potrivit dispozițiilor dreptului comun, cum s-a solicitat prin

cererea introductivă de instanță, ci pe temeiul Legii nr. 112/1995, de

dispozițiile căreia, susține prima instanță, ar fi trebuit să se prevaleze

reclamantele.

Împotriva acestei hotărâri, au

declarat recurs pârâții P.L., S.O., S.I. și B.M., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care au arătat că prima instanță a verificat susținerile

reclamanților în raport de dispozițiile legale în vigoare la data pronunțării

hotărârii, analizând acțiunea introductivă sub toate aspectele, motiv pentru

care sunt greșite considerentele privind neanalizarea fondului cauzei, considerente

pentru care au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate cu

consecința menținerii sentinței tribunalului.

Recursul a fost întemeiat în drept

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

La termenul de dezbateri din 19 noiembrie

2008, din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în discuție

necompetența materială de soluționare a apelului de către curtea de apel, în

raport de valoarea imobilelor în litigiu determinată, în lipsa unei evaluări a

reclamantelor, în funcție de valoarea de impunere și care se situa, la data

sesizării instanței, sub limita impusă de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b)

C. proc. civ.

Examinând recursul în raport de

motivul de ordine publică invocat, se constată ca fondat recursul, pentru considerentele:

La data de 14 iulie 2005, a intrat

în vigoare Legea nr. 219/2005, care a modificat prevederile codului de

procedură civilă referitoare la competența materială a instanțelor

judecătorești, și care, în aplicarea modificărilor adoptate prin dispozițiile

art. II, instituia măsuri tranzitorii pentru procesele în curs de judecată atât

pentru judecata în primă instanță cât și în căile de atac.

Astfel, prin art. II alin. (2) și

(4) din lege, legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile art. 725 alin.

(2) C. proc. civ., stabilind că „apelurile aflate pe rolul curților de apel la

data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi,

sunt de competența tribunalului se trimit la tribunale”.

Aceeași dispoziție tranzitorie

prevede că „trimiterea dosarelor se va face pe cale administrativă, instanțelor

devenite competente să o judece”.

Or, în speță, apelul declarat la

data de 10 iulie 2000 și dedus judecății în prezenta cauză, al cărei obiect are

o valoare situată sub plafonul valoric reglementat de Legea nr. 219/2005, era

dat în competența materială a tribunalelor în conformitate cu dispozițiile art.

1 pct. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care, în

aplicarea acestor prevederi legale, trebuia să fie trimis spre competenta

soluționare Tribunalului Bistrița-Năsăud și nu să fie soluționat de curtea de

apel.

Ca urmare, în baza art. 304 pct. 3

C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea

competenței altei instanțe, recursul dedus judecății urmează a fi admis, cu

consecința casării hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru soluționarea

apelului la instanța competentă material în raport de prevederile legale sus

evocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâții

P.L., S.O., S.I. și B.M. împotriva deciziei nr. 432 A din 21 noiembrie 2007 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie

2008.