ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5180/2008

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: La data de 2 august 2007, S.D., în contradictoriu cu N.C.I.C., a formulat contestație la executarea deciziei civile nr. 1403 A din 10 octombrie 2005 pronunțată în dosarul nr. 4345/2004 de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, definitivă și irevocabilă, solicitând instanței să lămurească înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului acestei hotărâri și să constate că imobilul pe care îl deține, situat în str. S.D. nr. 10-12 nu se află pe strada H.D. 20, sector 2, București, că nu are suprafețele menționate în titlul executoriu invocat și că este un așezământ bisericesc ce nu putea face obiectul restituirii în natură.

În motivarea contestației, S.D. a arătat că imobilul situat în sector 2 București, compus din teren în suprafață totală de 1234,76 mp și construcție în suprafață de 315,36 mp, este proprietate publică a Statului Român și a fost dat spre administrare S.D., în baza H.G. nr. 484 din 9 iunie 2000, fiind un așezământ bisericesc utilizat pentru activități specifice vieții bisericești. Contestatorul S.D. a mai arătat că, deși este terț în cauză, este grav vătămat de punerea în executare a titlului executor care cuprinde grave erori privind identitatea imobilului în litigiu și a părților. Astfel: imobilul nu se află pe str. H. nr. 10, ci pe str. S. nr. 10-12; imobilul compus din teren și construcție are alte suprafețe decât cele revendicate și, dată fiind această situație, punerea în posesie devine imposibilă; numele reclamantei din dispozitivul hotărârii este N.U.

iar petenta care a cerut executarea silită este N.O.; nu există hotărâre judecătorească privind evacuarea S.D. dintr-un așezământ bisericesc ce nu poate face obiectul revendicării în baza Legii nr. 10/2001. Contestatorul S.D. a mai arătat că reclamanta nu este urmașa proprietarului N.C., care a cumpărat în anul 1937 suprafața de 455 mp în str. S.D. nr. 10 și nici a lui N.G.C. care, în anul 1940 figura, fără vreun act doveditor, ca proprietar al imobilului compus din teren în suprafață de 1168 mp și clădire, parter și 2 etaje și că nici un înscris nu face dovada decesului lui N.C. sau N.G.C. precum și legătura dintre F.C.N. și reclamantă. A mai susținut că titlul executor cuprinde grave erori cu privire la suprafețele revendicate, atât ale terenului, cât și ale clădirii.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 777 A din 5 decembrie 2007, a admis excepția lipsei calității procesual active a contestatorului invocată de intimata N.C.I.C. și a respins contestația la titlu formulată de contestatorul S.D. în contradictoriu cu intimații N.C.I.C. și Ministerul Culturii și Cultelor, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. Pentru a decide astfel, instanța a reținut, având în vedere dispozițiile art.399 coroborate cu art. 401 alin. (2) C. proc.

civ., că un terț poate formula contestație la executare numai atunci când se urmărește greșit averea sa, contestația fiind pornită împotriva debitorului iar în cauză contestatorul nu invocă în apărarea sa un astfel de drept, susținând numai că imobilul este proprietate publică a statului ce i-a fost dată în administrare, conform H.G, nr. 484 din 9 iunie 2000. Instanța a mai reținut că în motivarea contestației se formulează critici de fond cu privire la hotărârea ce se execută și care privesc calitatea lui N.C.I.C. de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și că se solicită de către contestatorul S.D. să se constate inaplicabilitatea titlului executoriu, hotărârea judecătorească prin care a fost soluționat un litigiu în care nu a fost parte, astfel că, nefiind titular al raportului juridic dedus judecății, excepția lipsei calității procesual active este întemeiată.

Împotriva acestei decizii contestatorul S.D. a declarat recurs prin care, susținând că trimiterile la fondul cauzei sunt inerente față de obiectul cauzei, a reiterat motivele formulate prin contestația la executare. A susținut totodată că în mod greșit instanța a reținut că S.D. nu a făcut dovada calității sale procesual active, deoarece deține imobilul din str. S.D. nr. 10-12, sector 2 București în baza H.G. nr. 484 din 9 iunie 2000, fiind așezământ bisericesc utilizat pentru activități specific vieții bisericești iar hotărârea de guvern menționată nu a fost atacată niciodată în justiție, neexistând nici o hotărâre judecătorească prin care să se dispună evacuarea S.D. dintr-un imobil care nu poate face obiectul revendicării în baza Legii nr. 10/2001.

Recurentul-contestator a mai susținut că nu a fost citat în dosarul nr. 4345/2004 în care s-a pronunțat decizia cu privire la care formulat contestația la executare deși la dosar fusese depusă H.G. nr. 484/2000 și că, astfel, este în drept să se opună, pe calea contestației la executare, la punerea în executare a unei hotărâri împotriva sa. Recurentul-contestator a mai arătat că instanța a soluționat contestația la executare în lipsa apărătorului său, care formulase o cerere de amânare de care nu s-a ținut cont. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pe fond, admiterea contestației la executare, așa cum a fost formulată. Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., „împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281 1 , se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu (...)" iar potrivit art. 401 alin. (2) „Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului". Din interpretarea acestor dispoziții reiese că părților sau terților interesați li se dă posibilitatea de a cere să se lămurească înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută ori să atace actele de executare nelegale.

Prin acest mijloc procedural însă nu pot fi invocate motive referitoare la chestiuni de fond, care să pună în discuție, în fața instanței de executare, legalitatea și temeinicia titlului executoriu, deoarece, prin aceasta, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat. Deci câtă vreme s-a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, considerentele avute în vedere de instanță la pronunțarea ei nu mai pot fi cenzurate pe calea contestației la executare, prin antamarea, din nou, a problemelor de fond, care nu pot fi cercetate decât cu ocazia constituirii titlului sau, eventual, în căile de atac.

Contestația la executare reprezintă deci o acțiune prin care părțile și cei interesați pot cere lămurirea titlului sau pot invoca incidente în legătura cu urmărirea însăși, fără ca prin intermediul acestei cereri instanța să poată reanaliza fondul pricinii, rezolvat pe calea titlului a cărui executare este în derulare sau să procedeze, eventual, la constituirea unui alt titlu, prin soluționarea raporturilor litigioase, chiar între părțile implicate în executare. Astfel, contestația la executare poate fi primită în cazul în care dispozitivul hotărârii nu este clar sau este echivoc, dar în limitele motivelor cuprinse în hotărâre, fără a se modifica situația lămurită definitiv, cu putere de lucru judecat.

În speță, prin decizia nr. 1403 A din 10 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, formulată de reclamanta N.C.I. A admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 235 din 17 martie 2004 a Tribunalului București, secția a V a civilă, în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Cultelor. A schimbat în tot sentința, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă. A dispus anularea deciziei nr. 5357 din 29 august 2003 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor în temeiul Legii nr. 10/2001. L-a obligat pe pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor să restituie în natură, reclamantei, imobilul situat în București, str. S.D.

nr. 10-12, în prezent str. H. nr. 20, sector 2. Prin decizia nr. 483 A din 30 august 2007, Curtea de Apel București, secția a III a divilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis contestația formulată de Ministerul Culturii și Cultelor și a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1403 din 10 octombrie 2005 pronunțată de aceeași instanță în sensul că suprafața terenului ce urmează a fi restituită de pârât la adresa din București, str, S.D. nr. 10-12, în prezent str, H. nr. 20, sector 2, este de 1.168 mp. Examinând lucrările cauzei, se constată că prin H.G. nr. 484/2000 s-a aprobat transmiterea imobilului, proprietate publică a statului, situat în municipiul București, str. S.D.

nr. 10-12, sectorul 2, având datele de identificare prevăzute în anexa, parte integrantă din hotărâre (imobil în suprafață totală de 1234,76 mp, din care suprafață construită de 315,36 mp și suprafață liberă de 919,40 mp), din administrarea Ministerului Educației Naționale în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru S.D., situat în municipiul București, str. S.D. nr. 3, în scopul deschiderii unui așezământ bisericesc pentru tineret și desfășurării altor acțiuni specifice vieții bisericești, S.D. fiind deci, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, titular al dreptului de administrare asupra imobilului menționat. Dreptul de administrare este prevăzut de Constituție [art. 135 alin. (5)], fiind un drept real, opozabil erga omnes , în raporturile de drept civil.

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, „titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, în condițiile în care i-a fost dat în administrare", așa încât, conform legii, trebuie să aibă la dispoziție și mijloacele legale necesare pentru apărarea acestui drept, alin. (4) al aceluiași articol dispunând că în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanță, titularul acestui drept stă în nume propriu iar în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, acesta are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Din perspectiva dispozițiilor legale menționate, reiese cu evidență că terțul contestator S.D.

se legitimează procesual activ în formularea contestației la titlul executor ce are ca obiect imobilul pe care îl are în administrare, cel puțin în ce privește aplicarea lui. Cu toate acestea, chiar dacă, în soluționarea raportului juridic dedus judecății contestatorul S.D.

face dovada interesului și a calității sale de titular al dreptului de administrare, motivele invocate în contestația la executarea privind lămurirea înțelesului sau întinderii dispozitivului deciziei nr. 1403 A din 10 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, privesc chestiuni de fond care au fost cercetate cu ocazia constituirii titlului și care nu mai pot fi repuse în discuție în cadrul procesual al contestației la executare, nemaiputându-se administra probe pentru a se combate situații de fapt care și-au primit o soluție în procesul de fond, cu atât mai mult cu cât aceste motive sunt invocate de titularul dreptului de administrare al imobilului și nu de titularul dreptului de proprietate al imobilului, care, conform art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, are calitatea de a sta în proces în litigiile ce au ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului menționat.

Critica recurentului-contestator vizând faptul că instanța a soluționat contestația la executare în lipsa apărătorului său, care formulase o cerere de amânare de care nu s-a ținut cont, nu este fondată. Din examinarea lucrărilor cauzei se constată că, la data de 27 noiembrie 2007, apărătorul contestatorului, avocat L.M., a formulat o cerere de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare, în dovedirea căreia a depus înscrisuri. La data de 28 noiembrie 2007, când au avut loc dezbaterile asupra contestației la executare, instanța a pus în discuție cererea formulată de apărătorul contestatorului pe care a respins-o, motivat de faptul că la data de 5 septembrie 2007, judecarea pricinii a fost amânată, la cererea părții, pentru lipsă de apărare (fila 41 dosar nr. 5604/2/2007 al Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie) dar a amânat pronunțarea, în temeiul art. 156 alin. (2) C. proc.

civ., pentru ca părțile să depună concluzii scrise. Așa fiind, încuviințarea noii cereri de amânare a judecării cauzei în temeiul aceluiași art. 156 C. proc. civ., formulată de apărătorul contestatorul nu-și găsea justificare, câtă vreme legea prevede expres că „instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată" iar în speță contestatorului beneficiase deja de acest termen, instanța făcând legala aplicare a textului de lege menționat. Având în vedere considerentele care preced și care substituie motivarea deciziei nr. 777 A din 5 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, se constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge recursul declarat de contestatorul S.D. împotriva deciziei nr. 777 A din 5 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2008.