ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6788/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6788/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, reține

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 29 iunie 2000 sub nr. 4084/2000 pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, reclamanta C.L.I. a chemat în judecată pe

pârâții Consiliul General al Municipiului București, D.G.F.P.C.F.S. și Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, solicitând instanței pronunțarea unei

sentințe prin care să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950

pentru imobilul situat în București, sector 3, obligarea pârâtului Consiliul

General al Municipiului București de a lăsa reclamantei în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul în suprafață de 1584 mp și construcțiile situate

în București, sector 3, fără cheltuieli de judecată.

Motivându-și acțiunea, reclamanta a susținut că terenul revendicat a

fost proprietatea mamei

sale D.A., decedată la 07 mai 1947 și a fost trecut în mod abuziv în

proprietatea statului în baza Decretului

nr. 92/1950, pe numele autoarei reclamantei, deși

aceasta era decedată la

data naționalizării, adevăratul proprietar al imobilului

fiind la acea dată,

tatăl

reclamantei - D.N..

La scurt timp după naționalizare, construcția a fost demolată, tară

ca proprietarul să fie

despăgubit, motiv pentru care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei

D.G.F.P.C.F.S. la plata despăgubirilor pentru construcția

demolată.

În fond, după

desființare, reținând că este învestit legal de

reclamantă doar, cu judecarea cererilor privind constatarea

nevalabilițații

titlului statului și

revendicarea terenului în litigiu, în suprafață de 1584

mp, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

dispus prin sentința

civilă nr. 1509

din 19 noiembrie 2007 admiterea în parte a acțiunii precizată de

reclamantă, a constatat că imobilul situat în

București,

sector 3, a fost preluat

de stat fără titlu valabil și a obligat pârâtul

Municipiul București să lase reclamantei, în deplină proprietate și

liniștită

posesie terenul în

suprafață de 761,3 mp , situat la această adresă, astfel

cum este identificat în anexa 3 a raportului de

expertiză întocmit de

expertul A.G.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de

vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 28092 din 20 octombrie 1932 autoarea

reclamantei, D.A., a dobândit

dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 761,3 mp situat în București,

sector 3, cu mențiunea

că în contractul sus menționat nu era

menționată suprafața terenului, ci doar

dimensiunile laturilor acestuia.

Ulterior, imobilul sus menționat a fost naționalizat prin Decretul

nr. 92/1950, pe numele

altei persoane decât adevăratul proprietar cu

încălcarea art. 8 din

Constituția în vigoare la acel moment și a art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Încălcând toate aceste acte normative, Decretul nr. 92/1950, s-a

apreciat de tribunal că

nu poate constitui un titlu valabil al statului pentru

deținerea terenului în litigiu.

Tribunalul a admis doar în parte acțiunea, respectiv numai pentru

suprafața de 761,3 mp și nu pentru suprafața

de 1102,92 mp,

revendicată de reclamantă

prin cererea precizatoare, reținându-se că nu

rezultă din niciun act

existent la dosar faptul că reclamanta ar fi deținut în proprietate și

suprafața suplimentară de 341,62 mp.

Eventualele

mențiuni din procesul-verbal nr. 32378/1940, conform cărora terenul avea o

suprafață de 1.584 mp sau din adresa nr. 9875 din 6 octombrie 2000 emisă de

Primăria Municipiului București, Direcția Proprietății, în care se arată că

terenul ar fi în suprafață de 1373 mp și 300 mp construcție, nu au fost luate

în considerare de tribunal, atâta timp cât reclamant nu a depus la dosar și

actul translativ de proprietate pentru această suprafață de teren, singurul act

depus fiind pentru o suprafață de 761,3 mp.

Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamantă și de pârât

împotriva hotărârii primei instanțe, prin decizia nr. 801 A din 10 noiembrie

2008, a respins, ca nefondată calea de atac formulată de pârât; a admis apelul

reclamantei și, drept consecință, a fost obligat pârâtul să restituie

reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1.121,3

mp, pentru considerentele ce urmează.

Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr. 247/2005, nu

înlătură distincția între imobilele preluate cu titlu sau fără titlu valabil,

astfel cum susține recurentul-pârât, ci instituie doar o prezumție legală de

preluare abuzivă a imobilelor menționate la art. 2 din lege.

Analiza

concretă a valabilității titlului statului asupra imobilelor ce cad sub

incidența acestei legi se face de către instanța de judecată, conform

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

A considera

că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă, ar reprezenta o

încălcare gravă a dispozițiilor constituționale și convenționale privind

accesul liber la justiție, dar și a dispozițiilor art. 47 din Legea nr.

10/2001, care lasă aplicarea acestei legi la latitudinea reclamantului, în

cazul acțiunilor formulate anterior intrării sale în vigoare.

Titlul

statului asupra imobilului solicitat de reclamantă prin acțiune a fost

calificat în mod legal de către instanța de fond ca fiind un titlu nevalabil,

în condițiile în care preluarea s-a făcut prin naționalizare, în baza

Decretului nr. 92/1950, act normativ care nesocotea atât dispozițiile de drept

comun prevăzute de art. 481 C. civ., cât și dispozițiile din Constituție și din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, care ocroteau și garantau dreptul

de proprietate privată.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, Curtea a reținut că

este întemeiat în raport

de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 și

probatoriile existente la dosar.

Conform acestui text de lege, în absența unor probe contrare,

existența și după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi

cea cunoscut în actul normativ

de preluare sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare această măsură.

În aplicarea prevederilor acestui articol și în absența probelor

contrare, legiuitorul a

prevăzut că persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin

care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în

executare măsura preluării

abuzive, este presupusă că deține imobilul sub

nume de proprietar.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada

de referință a Legii nr.

10/2001, prin naționalizare, erau incidente

dispozițiile de drept material cuprinse în această

lege specială de

reparație, chiar dacă

acțiunea a fost formulată anterior.

O astfel de aplicare se impunea cu atât mai mult cu cât art. 47 din

lege lasă aplicarea

dispozițiilor speciale la latitudinea reclamantului, iar

reclamanta și-a manifestat

expres opțiunea de a beneficia de dispozițiile

acestei legi.

La instanța

de fond s-au depus la dosar procesul-verbal nr. 32378/1940 și adresa nr. 9875

din 6 octombrie 2000 emisă de Primăria

municipiului

București, Direcția Proprietății, din care rezultă că întreaga

suprafață de teren solicitată de reclamantă prin

acțiunea precizată a fost

preluată de

stat, prin naționalizare de la autoarea reclamantei D.A.

În absența unor probe contrare, aceste înscrisuri prezumau dreptul

de proprietate al

autoarei reclamantei asupra terenului solicitat prin

acțiune, conform art. 24 din

Legea nr. 10/2001, iar instanța de fond ar fi trebuit să admită acțiunea în

totalitate, astfel cum a fost precizată, și nu

doar în parte, în limita

suprafeței de teren de 761,3 mp.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, criticând hotărârea

pentru nelegalitate, din

perspectiva motivului de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

pentru cele ce se vor arăta.

- Instanța a constatat greșit că statul nu are un titlu valabil asupra

bunului preluat în

temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Astfel instanța a omis că decretul a reprezentat o lege care și-a

produs efecte juridice

depline și că raportarea lui la dispozițiile Codului

civil, a Constituției din acea perioadă precum și la

Declarația Universală a Drepturilor Omului nu poate știrbi actul normativ de

efectele juridice produse, așa încât Decretul nr. 92/1950 reprezintă un titlu

valabil al statului de preluare a imobilului în proprietatea statului.

- Instanța

aplică legea greșit și cu privire la apelul reclamantei întrucât acțiunea este

întemeiată pe dispozițiile art. 481 C. civ., anterioară fiind Legea nr. 10/2001

pe care instanța își întemeiază considerentele.

Prima

instanță a apreciat corect atunci când a reținut că reclamanta ar fi deținut în

proprietate și suprafața suplimentară de 341,62 mp.

Analizând

decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate

etapele procesuale și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte

reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

- Potrivit

certificatului de moștenitor nr.96/1998 emis de B.N.P. F.M., reclamanta este

unica moștenitoare acceptată a bunicii sale D.A., decedată la 7 mai 1947.

La data naționalizării, anul 1950, autoarea sa era decedată, așa încât

naționalizarea s-a realizat pe numele unei

persoane lipsite de capacitate de folosință (fila 23 dosar 4084/2000).

Așadar, prin

raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, instanțele au reținut corect lipsa de

valabilitate a titlului statului asupra imobilului revendicat, câtă vreme

naționalizarea nu s-a făcut pe numele adevăraților proprietari, succesori ai

A.D.

Un argument

în plus îl constituie și practica unitară a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în a constata că Decretul nr. 92/1950 era un act normativ abuziv,

precum și faptul că Legea nr. 10/2001, a consfințit prin art. 2 alin. (1) lit.

a), că imobilele preluate în temeiul acestuia act normativ intră în categoria

celor trecute în proprietatea statului în mod abuziv.

- Recurentul

susține că reclamanta nu a făcut dovezi prin acte translative de proprietate

asupra întinderii dreptului său de proprietate în condițiile dreptului comun.

Susținerea nu

se verifică față de conținutul actului de vânzare-cumpărare nr. 28092/1932, a

actului autentificat sub nr. 951 din 09 martie 1905 (fila 39 apel) și actul de

partaj voluntar autentificat sub nr. 2190/1919 (fila 31 apel), ultimele două

probe fiind administrate în etapa procesuală a apelului.

Cu cele trei

înscrisuri, reclamanta a făcut pe deplin dovada dreptului său de proprietate

asupra întregului imobil.

Față de cele ce preced, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

va respinge recursul ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin

primarul general

împotriva deciziei nr. 801 A din 10 noiembrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurent la plata sumei de 2380 lei, cheltuieli de judecată,

către reclamanta C.L.I.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 18 iunie 2009.