ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6788/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2000 sub nr. 4084/2000 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta C.L.I. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, D.G.F.P.C.F.S. și Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 pentru imobilul situat în București, sector 3, obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București de a lăsa reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1584 mp și construcțiile situate în București, sector 3, fără cheltuieli de judecată.

Motivându-și acțiunea, reclamanta a susținut că terenul revendicat a fost proprietatea mamei sale D.A., decedată la 07 mai 1947 și a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele autoarei reclamantei, deși aceasta era decedată la data naționalizării, adevăratul proprietar al imobilului fiind la acea dată, tatăl reclamantei - D.N.. La scurt timp după naționalizare, construcția a fost demolată, tară ca proprietarul să fie despăgubit, motiv pentru care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei D.G.F.P.C.F.S. la plata despăgubirilor pentru construcția demolată.

În fond, după desființare, reținând că este învestit legal de reclamantă doar, cu judecarea cererilor privind constatarea nevalabilițații titlului statului și revendicarea terenului în litigiu, în suprafață de 1584 mp, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus prin sentința civilă nr. 1509 din 19 noiembrie 2007 admiterea în parte a acțiunii precizată de reclamantă, a constatat că imobilul situat în București, sector 3, a fost preluat de stat fără titlu valabil și a obligat pârâtul Municipiul București să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 761,3 mp , situat la această adresă, astfel cum este identificat în anexa 3 a raportului de expertiză întocmit de expertul A.G.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28092 din 20 octombrie 1932 autoarea reclamantei, D.A., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 761,3 mp situat în București, sector 3, cu mențiunea că în contractul sus menționat nu era menționată suprafața terenului, ci doar dimensiunile laturilor acestuia. Ulterior, imobilul sus menționat a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar cu încălcarea art. 8 din Constituția în vigoare la acel moment și a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Încălcând toate aceste acte normative, Decretul nr. 92/1950, s-a apreciat de tribunal că nu poate constitui un titlu valabil al statului pentru deținerea terenului în litigiu.

Tribunalul a admis doar în parte acțiunea, respectiv numai pentru suprafața de 761,3 mp și nu pentru suprafața de 1102,92 mp, revendicată de reclamantă prin cererea precizatoare, reținându-se că nu rezultă din niciun act existent la dosar faptul că reclamanta ar fi deținut în proprietate și suprafața suplimentară de 341,62 mp. Eventualele mențiuni din procesul-verbal nr. 32378/1940, conform cărora terenul avea o suprafață de 1.584 mp sau din adresa nr. 9875 din 6 octombrie 2000 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Proprietății, în care se arată că terenul ar fi în suprafață de 1373 mp și 300 mp construcție, nu au fost luate în considerare de tribunal, atâta timp cât reclamant nu a depus la dosar și actul translativ de proprietate pentru această suprafață de teren, singurul act depus fiind pentru o suprafață de 761,3 mp.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamantă și de pârât împotriva hotărârii primei instanțe, prin decizia nr. 801 A din 10 noiembrie 2008, a respins, ca nefondată calea de atac formulată de pârât; a admis apelul reclamantei și, drept consecință, a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1.121,3 mp, pentru considerentele ce urmează. Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr. 247/2005, nu înlătură distincția între imobilele preluate cu titlu sau fără titlu valabil, astfel cum susține recurentul-pârât, ci instituie doar o prezumție legală de preluare abuzivă a imobilelor menționate la art. 2 din lege.

Analiza concretă a valabilității titlului statului asupra imobilelor ce cad sub incidența acestei legi se face de către instanța de judecată, conform dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. A considera că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă, ar reprezenta o încălcare gravă a dispozițiilor constituționale și convenționale privind accesul liber la justiție, dar și a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, care lasă aplicarea acestei legi la latitudinea reclamantului, în cazul acțiunilor formulate anterior intrării sale în vigoare.

Titlul statului asupra imobilului solicitat de reclamantă prin acțiune a fost calificat în mod legal de către instanța de fond ca fiind un titlu nevalabil, în condițiile în care preluarea s-a făcut prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ care nesocotea atât dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 481 C. civ., cât și dispozițiile din Constituție și din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care ocroteau și garantau dreptul de proprietate privată. În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, Curtea a reținut că este întemeiat în raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 și probatoriile existente la dosar. Conform acestui text de lege, în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea cunoscut în actul normativ de preluare sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.

În aplicarea prevederilor acestui articol și în absența probelor contrare, legiuitorul a prevăzut că persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, prin naționalizare, erau incidente dispozițiile de drept material cuprinse în această lege specială de reparație, chiar dacă acțiunea a fost formulată anterior. O astfel de aplicare se impunea cu atât mai mult cu cât art. 47 din lege lasă aplicarea dispozițiilor speciale la latitudinea reclamantului, iar reclamanta și-a manifestat expres opțiunea de a beneficia de dispozițiile acestei legi.

La instanța de fond s-au depus la dosar procesul-verbal nr. 32378/1940 și adresa nr. 9875 din 6 octombrie 2000 emisă de Primăria municipiului București, Direcția Proprietății, din care rezultă că întreaga suprafață de teren solicitată de reclamantă prin acțiunea precizată a fost preluată de stat, prin naționalizare de la autoarea reclamantei D.A. În absența unor probe contrare, aceste înscrisuri prezumau dreptul de proprietate al autoarei reclamantei asupra terenului solicitat prin acțiune, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar instanța de fond ar fi trebuit să admită acțiunea în totalitate, astfel cum a fost precizată, și nu doar în parte, în limita suprafeței de teren de 761,3 mp. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva motivului de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru cele ce se vor arăta. - Instanța a constatat greșit că statul nu are un titlu valabil asupra bunului preluat în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Astfel instanța a omis că decretul a reprezentat o lege care și-a produs efecte juridice depline și că raportarea lui la dispozițiile Codului civil, a Constituției din acea perioadă precum și la Declarația Universală a Drepturilor Omului nu poate știrbi actul normativ de efectele juridice produse, așa încât Decretul nr. 92/1950 reprezintă un titlu valabil al statului de preluare a imobilului în proprietatea statului. - Instanța aplică legea greșit și cu privire la apelul reclamantei întrucât acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 481 C. civ., anterioară fiind Legea nr. 10/2001 pe care instanța își întemeiază considerentele.

Prima instanță a apreciat corect atunci când a reținut că reclamanta ar fi deținut în proprietate și suprafața suplimentară de 341,62 mp. Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. - Potrivit certificatului de moștenitor nr.96/1998 emis de B.N.P. F.M., reclamanta este unica moștenitoare acceptată a bunicii sale D.A., decedată la 7 mai 1947. La data naționalizării, anul 1950, autoarea sa era decedată, așa încât naționalizarea s-a realizat pe numele unei persoane lipsite de capacitate de folosință (fila 23 dosar 4084/2000).

Așadar, prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele au reținut corect lipsa de valabilitate a titlului statului asupra imobilului revendicat, câtă vreme naționalizarea nu s-a făcut pe numele adevăraților proprietari, succesori ai A.D. Un argument în plus îl constituie și practica unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție în a constata că Decretul nr. 92/1950 era un act normativ abuziv, precum și faptul că Legea nr. 10/2001, a consfințit prin art. 2 alin. (1) lit. a), că imobilele preluate în temeiul acestuia act normativ intră în categoria celor trecute în proprietatea statului în mod abuziv. - Recurentul susține că reclamanta nu a făcut dovezi prin acte translative de proprietate asupra întinderii dreptului său de proprietate în condițiile dreptului comun.

Susținerea nu se verifică față de conținutul actului de vânzare-cumpărare nr. 28092/1932, a actului autentificat sub nr. 951 din 09 martie 1905 (fila 39 apel) și actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 2190/1919 (fila 31 apel), ultimele două probe fiind administrate în etapa procesuală a apelului. Cu cele trei înscrisuri, reclamanta a făcut pe deplin dovada dreptului său de proprietate asupra întregului imobil. Față de cele ce preced, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei nr. 801 A din 10 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurent la plata sumei de 2380 lei, cheltuieli de judecată, către reclamanta C.L.I. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 iunie 2009.