ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5149/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 11442/4/2009, pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, reclamanta G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul municipiul București prin primar general, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a terenului în suprafață de 295,98 mp ori la plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea terenului, situat în București, sector 4. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorii ei, respectiv G.C. și G.H. au cumpărat împreună cu numitul N.Ș.

un loc de casă în suprafață de 591,97 mp, situat în parcelarea aprobată de fosta Primărie București, sector 3 Albastru, care ulterior a dobândit adresa poștală , cu actul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov sub nr. 7907 din 26 februarie 1947. Ulterior, cumpărătorii au încheiat un act de partaj voluntar autentificat sub nr. 5162/483 din 28 iulie 1956, act în urma căruia, terenul a cărui adresă poștală devenise între timp A.Z. nr. 8, raionul Nicolae Bălcescu, autorilor reclamantei le-a revenit o suprafață de 295,98 mp, cu dimensiunile și vecinătățile prevăzute în actul de partaj. Terenul a fost preluat de către stat, reclamanta susținând că nu îi sunt cunoscute modalitățile de preluare, iar demersurile efectuate de aceasta la autoritățile administrative nu au dus la nici un fel de rezultat.

Au fost invocate în drept dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 8, art. 10, art. 17 din declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea drepturilor Omului, art. 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 174 din 25 ianuarie 2008 a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că probele administrate în cauză, nu au dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamantei asupra terenului revendicat de aceasta de 295,98 mp, situat în sector 4, București, dat fiind că autorii acesteia au dat o declarație de impunere pentru imobilul din str. Z. nr. 9, unde, la această din urmă adresă au avut ultimul domiciliu, vecinătățile din actul de partaj sunt total diferite de vecinătățile identificate de expert, actul de partaj voluntar face trimitere la un teren în suprafață de 591,97 mp situat în A.Z.

nr. 8, expertul identifică la această adresă un teren în suprafață de 1.025,15 mp, reclamanta nu a depus la dosar actul de proprietate, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7907 din 26 februarie 1947, și mai mult decât atât reclamanta deține deja o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat dreptul de proprietate al acesteia asupra imobilului din București, sector 4, cu privire la care autorii ei au dat declarația de impunere, cu mențiunea diferenței determinate de adăugarea literei A la numărul poștal 9. Prima instanță a avut în vedere și adresa nr. 20828/2007, a Primăriei Municipiului București, din care a rezultat că până la data emiterii adresei, în evidențele Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, nu era înregistrată o cerere de restituire în natură sau în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 4, București, astfel că, a apreciat că în cauză reclamanta nu a respectat dispozițiile legii speciale, ale Legii nr. 10/2001, în sensul notificării unității deținătoare și în raport de nesoluționarea unei eventuale notificări, să se poată aprecia existența unui refuz de restituire din partea unității deținătoare, care ar fi determinat obligarea acesteia la restituirea terenului preluat de către stat.

Reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent, și, rară să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-1, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Apelul declarat împotriva sentinței de mai sus a fost respins prin decizia nr. 638 A din 10 septembrie 2008 a Curșii de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele: - Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7907 din 26 februarie 1947 C.H.G., H.G. și N.Ș.

au cumpărat suprafața de 591,97 mp situată în parcela nr. 5 sector 3 - Albastru, C. nr. 208-210, învecinându-se la Nord cu proprietatea H.H. pe o latură de 22,50 mp, la Est cu B.dul N., proiectat pe o latură de 24,89 mp, la Sud cu A. existentă pe o latură de 22,63 mp și la Vest cu proprietatea S.S. pe o latură de 27,90 mp (filele 13-14 apel). · Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 5162/483 din 23 iulie 1956 s-a partajat acest teren, situat la data partajului în str. A. nr.8, astfel încât G.C. și H.G. (autorii reclamantei) au primit în proprietate suprafața de 295,98 mp cu următoarele vecinătăți: la Răsărit - pe 24,89 m.l. cu B.dul N. proiectat, la Apus - pe 26,60 m.l cu B.A. și S.N., la Miază Zi - pe 11,51 m.l cu A. , la Miază Noapte - pe 11,80 m.l.

cu H.H. (fila 15 apel). · De asemenea, prin decizia civilă nr. 982 din 27 aprilie 1995, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea aceleiași reclamante și s-a constatat că aceasta este proprietara imobilului situat în București, str. A. nr. 9 A, sector 4 (filele 11-12 dosar 1442/4/2007 al Judecătoriei sectorului 4 București). · Prin urmare, terenul ce face obiectul cererii de revendicare de fată nu este identic cu cel ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 176/1995 al Tribunalului reclamanta ar fi trebuit să urmeze calea procedurală prevăzută de Legea nr. 10/2001, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond. A mai reținut instanța de apel că pentru restituirea acestui imobil reclamanta ar fi trebuit să urmeze calea procedurală prevăzută de Legea nr. 10/2001, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt considerate proprietate publică sau privată de stat ori aparținând unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a Tratatelor Internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat tară un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de r eparație, în aceste cazuri, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate sau nu fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării, cu excepția celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.

Rezultă așadar că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent [art. 21 alin. (5)]. În consecință, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu formulată în condițiile dreptului comun [art. 480 - 481 C. civ.; art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998], nu mai poate fi admisă.

Astfel cum s-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 53 din 4 iunie 2001 (decizie în interesul legii) „Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin acordul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului". De asemenea, se reține că prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se recunoaște calitatea de proprietar avută la data preluării în cazul tuturor persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, dar se prevede că acestea nu se pot exercita decât după primirea deciziei de restituire, dată conform prevederilor acestei legi, iar în cazul nerespectării termenelor de notificare a unităților deținătoare, dreptul de proprietate se pierde în folosul acestora din urmă [art. 22 alin. (5) coroborat cu art. 42]. Analizând constituționalitatea acestor prevederi Curtea Constituțională a statuat că acestea nu contravin dispozițiilor art. 44 alin. ( 1)-(3) din Constituție, nefiind încălcat principiul garantării proprietăți private, deoarece Legea nr. 10/2001 nu reglementează un caz de expropriere pentru cauză de utilitate publică (privată),

ci condițiile de exercitare a dreptului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, în cadrul unei proceduri speciale, în care se pot stabili termene imperative a căror nerespectare să atragă decăderea din drepturi a celor care nu s-au conformat prescripțiilor legale. Împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască termenul de notificare, ca și consecințele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenței legale dă expresie propriei sale culpe, cu atât mai puțin scuzabile cu cât respectivul termen a fost prelungit de două ori, iar, potrivit, principiului „ nemo auditurpropriam turpitudinem allegans ", lipsește de îndreptățire critica reglementării în cauză (Curtea Constituțională, decizia nr. 344/2003).

Prin urmare, posibilitatea legiuitorului de a stabili anumite termene pentru formularea notificării este în acord cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituție, din care rezultă că atât conținutul, cât și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. În ceea ce privește motivul de apel privind încălcarea dispozițiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, Curtea reține că textul privește protecția oricăror bunuri, atât corporale cât și incorporale (și chiar a unor „speranțe legitime", care au valoare economică), cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice (și a speranțelor legitime) ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă.

Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o „speranță legitimă", apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, este de reținut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o „speranță legitimă" de redobândire a bunului sau a contravalorii. Faptul nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietății.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza J.Â. Rye (Oxford) Stl și J.A. Rye (Oxford - Lond Std. c. Regatului Unit) instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraf 1 din Protocol. Măsurile sancționatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire sunt Convenționale, în acord cu cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și cu practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta G.(O.)C., cerere prin care a reiterat criticile din calea de atac a apelului. În esență susține că decizia recurată este nelegală, întrucât în mod greșit au reținut instanțele că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, apreciind greșit probele dosarului, aducând în discuție dispoziții din Constituția României și CEDO. Recursul este nefondat și se va respinge pentru considerentele ce urmează, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit. Înalta Curte analizează recursul prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., adică este învestită cu cercetarea nelegalitătii hotărârii atacate, în sensul de a verifica aplicarea corectă a legii, neputând reevalua probele administrate în cauză sau situația de fapt.

Astfel, criticile legate de aspecte de temeinicie a soluției, în sensul reinterpretării probelor, nu pot fi analizate în recurs. Curtea dec Apel București, prin decizia atacată a statuat corect cu privire la faptul că reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă, iar faptul nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a procedurilor speciale de restituire, din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietății. Constatând pentru considerentele arătate că instanța de apel a aplicat corect legea, deci nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.A.S. împotriva deciziei civile nr. 210 /C din 26 septembrie a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 mai 2009.