ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5149/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5149/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 11442/4/2009, pe rolul Judecătoriei Sector 4

București, reclamanta G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul municipiul

București prin primar general, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a terenului în

suprafață de 295,98 mp ori la plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea

terenului, situat în București, sector 4.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorii ei, respectiv

G.C. și G.H. au cumpărat împreună cu numitul

N.Ș. un loc de casă în suprafață de 591,97 mp, situat în parcelarea aprobată de

fosta Primărie București, sector

3 Albastru,

care ulterior a dobândit adresa poștală

, cu actul de vânzare-cumpărare

autentificat de fostul Tribunal Ilfov sub nr.

7907 din 26 februarie 1947.

Ulterior,

cumpărătorii au încheiat un act de partaj voluntar autentificat sub nr.

5162/483 din 28 iulie 1956, act în urma căruia, terenul a cărui adresă poștală

devenise între timp A.Z. nr. 8, raionul Nicolae Bălcescu, autorilor reclamantei

le-a revenit o

suprafață de 295,98 mp, cu

dimensiunile și vecinătățile prevăzute în

actul de partaj.

Terenul a

fost preluat de către stat, reclamanta susținând că nu îi sunt cunoscute

modalitățile de preluare, iar demersurile efectuate de aceasta la autoritățile

administrative nu au dus la nici un fel de rezultat.

Au fost

invocate în drept dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 8, art.

10, art. 17 din declarația Universală a Drepturilor

Omului, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea drepturilor

Omului,

art. 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă

nr. 174 din 25 ianuarie 2008 a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a se

pronunța astfel prima instanță a reținut că probele administrate în cauză, nu

au dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamantei asupra terenului

revendicat de aceasta de 295,98 mp, situat în sector 4, București, dat fiind că

autorii acesteia au dat o declarație de impunere pentru imobilul din str. Z.

nr. 9, unde, la această din urmă adresă au avut

ultimul domiciliu, vecinătățile din actul de partaj sunt total diferite

de

vecinătățile identificate de expert, actul de partaj voluntar face

trimitere la un teren în suprafață de 591,97 mp situat în A.Z. nr. 8, expertul

identifică la această adresă un teren în suprafață de 1.025,15 mp, reclamanta

nu a depus la dosar actul de proprietate, actul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 7907 din 26 februarie 1947, și mai mult decât atât reclamanta deține

deja o

hotărâre judecătorească irevocabilă

prin care s-a constatat dreptul de

proprietate al acesteia asupra

imobilului din București,

sector 4, cu

privire la care autorii ei au dat declarația

de impunere, cu mențiunea

diferenței determinate de adăugarea literei A la numărul poștal 9.

Prima

instanță a avut în vedere și adresa nr. 20828/2007, a Primăriei Municipiului

București, din care a rezultat că până la data emiterii adresei, în evidențele

Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, nu era înregistrată o cerere de

restituire în natură sau în echivalent pentru imobilul situat în București,

sector 4, București, astfel că, a apreciat că în cauză reclamanta nu

a respectat dispozițiile legii speciale, ale

Legii nr. 10/2001, în sensul

notificării unității deținătoare și în

raport de nesoluționarea unei eventuale notificări, să se poată aprecia

existența unui refuz de restituire din partea unității deținătoare, care ar fi

determinat obligarea acesteia la restituirea terenului preluat de către stat.

Reglementarea

cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru

restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent, și, rară să

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-1, totodată,

controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Apelul

declarat împotriva sentinței de mai sus a fost respins prin decizia nr. 638 A

din 10 septembrie 2008 a Curșii de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a se

pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele:

-

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7907 din 26 februarie 1947

C.H.G., H.G. și N.Ș.

au cumpărat

suprafața de 591,97 mp situată în parcela nr. 5 sector 3 - Albastru, C. nr.

208-210, învecinându-se la Nord cu proprietatea H.H. pe o latură de 22,50 mp,

la Est cu B.dul N., proiectat pe o latură de 24,89 mp, la Sud cu A. existentă

pe o latură de 22,63 mp și la Vest cu proprietatea S.S. pe o latură de 27,90 mp

(filele 13-14 apel).

·

Prin actul de partaj voluntar autentificat

sub nr. 5162/483 din 23 iulie 1956 s-a partajat acest teren, situat la data

partajului în str. A. nr.8, astfel încât G.C. și H.G. (autorii reclamantei) au

primit în proprietate suprafața de 295,98 mp cu următoarele vecinătăți: la

Răsărit - pe 24,89 m.l. cu B.dul N. proiectat, la Apus - pe 26,60 m.l cu B.A.

și S.N., la Miază Zi - pe 11,51 m.l cu A. , la Miază Noapte - pe 11,80 m.l. cu

H.H. (fila 15 apel).

·

De asemenea, prin decizia civilă nr. 982 din

27 aprilie 1995, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

admis acțiunea aceleiași reclamante și s-a constatat că aceasta este

proprietara imobilului situat în București, str. A. nr. 9 A, sector 4 (filele

11-12 dosar 1442/4/2007 al Judecătoriei sectorului 4 București).

·

Prin urmare, terenul ce

face obiectul cererii de revendicare de

fată nu este identic cu cel ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 176/1995

al Tribunalului reclamanta ar fi trebuit să urmeze calea

procedurală prevăzută de Legea nr. 10/2001, așa

cum în mod corect a

reținut instanța de fond.

A mai reținut

instanța de apel că pentru restituirea acestui

imobil reclamanta ar fi trebuit să urmeze calea procedurală prevăzută

de

Legea nr. 10/2001, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998 sunt considerate proprietate publică sau privată de stat ori

aparținând unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

Tratatelor Internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la

data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat tară un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de r

eparație, în aceste cazuri,

instanțele judecătorești sunt competente să

stabilească valabilitatea

titlului.

Legea nr.

10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate de

stat în baza

Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate sau

nu fără titlu valabil și oricare ar fi fost

destinația acestora la data

preluării, cu excepția celor care fac

obiectul

altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se

adopte

acte normative speciale.

Rezultă așadar că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

pentru toate imobilele care intră sub

incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea

prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent [art. 21 alin. (5)]. În consecință, după intrarea în vigoare a Legii

10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu formulată în

condițiile dreptului comun [art. 480 - 481 C. civ.; art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998], nu mai poate fi admisă.

Astfel cum

s-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție în

Decizia nr. 53 din 4 iunie 2001 (decizie în interesul legii) „Legea nr.

10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și

accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul

reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin acordul

deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în

condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 din

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului".

De asemenea,

se reține că prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se recunoaște

calitatea de proprietar avută la data preluării în cazul tuturor persoanelor

ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, dar se prevede că acestea

nu se pot exercita decât după

primirea

deciziei de restituire, dată conform prevederilor acestei legi,

iar în

cazul nerespectării termenelor de notificare a unităților deținătoare, dreptul

de proprietate se pierde în folosul acestora din urmă [art. 22 alin. (5)

coroborat cu art. 42].

Analizând

constituționalitatea acestor prevederi Curtea Constituțională a statuat că

acestea nu contravin dispozițiilor art. 44

alin.

(

1)-(3)

din Constituție, nefiind

încălcat principiul garantării

proprietăți private, deoarece Legea nr.

10/2001 nu reglementează un caz de expropriere pentru cauză de utilitate

publică (privată), ci condițiile de exercitare a dreptului de restituire, în

natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără

titlu valabil, în cadrul unei proceduri speciale, în care se pot stabili

termene imperative a căror nerespectare să atragă decăderea din drepturi a

celor care nu s-au conformat prescripțiilor legale.

Împrejurarea

că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi

trebuit să cunoască termenul de notificare, ca și consecințele juridice

ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenței legale dă

expresie propriei sale culpe, cu atât mai puțin scuzabile cu cât respectivul

termen a fost prelungit de două ori, iar, potrivit, principiului „

nemo

auditurpropriam turpitudinem allegans

", lipsește

de îndreptățire critica reglementării în cauză

(Curtea Constituțională,

decizia nr. 344/2003).

Prin urmare,

posibilitatea legiuitorului de a stabili anumite termene pentru formularea notificării

este în acord cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituție,

din care rezultă că atât conținutul, cât și limitele dreptului de proprietate

sunt stabilite de lege.

În ceea ce

privește motivul de apel privind încălcarea dispozițiilor art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, Curtea

reține că textul privește protecția oricăror bunuri, atât corporale cât

și

incorporale (și chiar a unor „speranțe legitime", care au

valoare

economică), cu condiția să fie

actuale, iar în cazul simplelor interese

economice (și a speranțelor

legitime) ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă.

Prin urmare,

un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca

o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă

potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o

„speranță legitimă", apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

În plus, este

de reținut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun

preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de intrarea în vigoare a

Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat

și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o „speranță

legitimă" de redobândire a bunului sau a contravalorii.

Faptul

nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a procedurilor

speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a

principiului garantării proprietății.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

(hotărârea din 30 august 2007, în cauza J.Â. Rye (Oxford) Stl și J.A.

Rye

(Oxford - Lond Std. c. Regatului Unit) instituția prescripției achizitive ori

extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine

substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate

în

sensul art. 1 paragraf 1 din Protocol.

Măsurile

sancționatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în pierderea dreptului

de proprietate de către persoanele

îndreptățite

care nu au respectat termenele prevăzute de această lege

pentru

formularea cererii de restituire sunt Convenționale, în acord cu cerințele

prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și cu practica în materie a

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta

G.(O.)C., cerere prin care a reiterat

criticile din calea de atac a apelului.

În esență

susține că decizia recurată este nelegală, întrucât în mod greșit au reținut

instanțele că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, apreciind

greșit probele dosarului, aducând în discuție dispoziții din Constituția

României și CEDO.

Recursul este

nefondat și se va respinge pentru considerentele ce urmează, motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Înalta Curte

analizează recursul prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., adică este învestită cu cercetarea nelegalitătii hotărârii atacate, în

sensul de a verifica aplicarea corectă a legii, neputând reevalua probele

administrate în cauză sau situația de fapt. Astfel, criticile legate de aspecte

de temeinicie a soluției, în sensul reinterpretării probelor, nu pot fi

analizate în recurs.

Curtea dec Apel București, prin decizia atacată a statuat corect

cu privire la faptul că reclamanta nu a

parcurs procedura prealabilă,

iar faptul

nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a

procedurilor

speciale de restituire, din culpa fostului proprietar nu

constituie o violare a principiului garantării

proprietății.

Constatând

pentru considerentele arătate că instanța de apel a

aplicat corect legea, deci nu sunt întrunite condițiile prevăzute de

art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și văzând dispozițiile art. 312 C. proc.

civ. se va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G.A.S. împotriva deciziei civile nr.

210 /C din 26 septembrie a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 4 mai 2009.