ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1978/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj cu nr. 8380/2004, reclamantul N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, anularea deciziei nr. 25 din 23 iulie 2004, emisă de C.J.I. din cadrul Ministerului Apărării Naționale. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că i-a fost imputată suma de 782,25 dolari SUA, pentru un aparat de aer condiționat, pe care S.M.C.R.A. l-a primit de la Baza logistică a O.N.U. din orășelul Viara. În opinia reclamantului decizia de imputare este nelegală, pe de o parte, pentru că a fost emisă după termenul de prescripție a angajării răspunderii materiale și pe de altă parte pentru că responsabilitatea gestiunii materialelor revenea altei persoane.

Prin sentința civilă nr. 2029 din 18 octombrie 2004, tribunalul a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ, reținând că decizia contestată este un act administrativ jurisdicțional emis în cadrul procedurii reglementate de O.G. nr. 121/1998 de o autoritate publică centrală care atrage aplicarea normei de competență cuprinse în art. 3 pct. 1 C. proc. civ. Astfel învestită, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 161 din 16 martie 2005, a respins excepția de prescripție a dreptului de stabilire a răspunderii disciplinare și a admis acțiunea, dispunând anularea deciziei de imputare din 10 februarie 2004 emisă de Ministerul Apărării Naționale – direcția medicală, a Hotărârii nr. 1 din 16 aprilie 2004, emisă de aceeași autoritate și a deciziei nr. 25 din 23 iulie 2004 emisă de C.J.I.

din cadrul Ministerului Apărării Naționale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că termenul de 3 ani prevăzut de art. 24 alin. (1) din O.G. nr. R1/1998, este un termen de decădere și nu de prescripție, iar pârâtul nu este decăzut din acest drept deoarece aprobarea pentru plata sumei imputate a fost dată în septembrie 2003, iar decizia a fost emisă la 10 februarie 2004. Pe fond, instanța a reținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile art. 2 din O.G. nr. 121/1998 pentru antrenarea răspunderii materiale a contestatorului. Astfel, preluarea aparatului de aer condiționat de la baza logistică O.N.U. de către misiunea română din Angola, a fost evidențiat în inventare și în evidențele contabile, iar gestionarea efectivă a acestor obiecte revenea lui B.C., cel care de altfel a și preluat aparatul în discuție, în baza unui inventar, de la gestionarul anterior.

Instanța a mai reținut că probatoriile administrate în cauză au dovedit că aparatul a fost găsit în țară, într-unul din containerele misiunii și predat de către gestionarul menționat mai sus, direcției medicale iar, ulterior, a fost trimis în Angola, prin aeroportul Otopeni. În acest sens s-a făcut trimitere la declarațiile martorilor R.C. și F.I. Instanța de fond a concluzionat că, pe de o parte, nu se poate reține culpa reclamantului în ceea ce privește ținerea evidențelor contabile, iar pe de altă parte, aparatul în discuție nu a dispărut, el fiind preluat de direcția medicală din cadrul Ministerului Apărării Naționale, structură ce nu a făcut obiectul cercetării prealabile.

Această sentință a fost casată prin decizia nr. 265 din 26 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea completării probatoriului prin administrarea probei testimoniale în scopul stabilirii pe deplin a stării de fapt. În fond după casare au fost audiați martorii F.A. și B.C. Prin sentința nr. 472 din 3 noiembrie 2006, rejudecând cauza, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului anulând decizia de imputare din 10 februarie 2004, emisă de Ministerul Apărării Naționale – direcția medicală, Hotărârea nr. 1 din 16 aprilie 2004, emisă de aceeași autoritate și decizia nr. 25 din 23 iulie 2004, emisă de C.J.I.

din cadrul Ministerului Apărării Naționale. În considerentele sentinței, instanța a reținut următoarele: Prin decizia de imputare din 10 februarie 2004, Ministerul Apărării Naționale – direcția medicală a dispus angajarea răspunderii materiale a reclamantului în calitatea sa de locțiitor al comandantului pentru logistică al S.M.C.U.M., pentru recuperarea pagubei de 25.066.419 lei vechi, reprezentând contravaloarea aparatului de aer condiționat, nepredat la încheierea misiunii O.N.U. din Angola. În motivarea deciziei, autoritatea emitentă a reținut că reclamantul nu a luat măsurile de ținere a evidenței contabile a bunurilor materiale și de verificare a acestora, deși O.N.U. a înaintat lista de inventar cu echipamentul deținut de acesta, listă în care, la poziția 34, este consemnat „Air conditioner”.

În decizia nr. 25/2004 a C.J.I. s-a menționat că despre aparatul de aer condiționat în discuție se știe că nu a fost înregistrat în evidența contabilă a spitalului militar de campanie „Angola”, a fost consemnat în lista de inventariere cu materialele contingentului românesc și a ajuns în țară, fără a se putea stabili dacă a fost returnat în Angola sau a rămas în România. Pornind de la această stare de fapt, necontestată de părți, Curtea de apel a considerat că paguba efectivă care s-a reținut în sarcina reclamantului a fost generată de împrejurarea că aparatul ajuns în țară „a dispărut” și în consecință nu a putut fi returnat; vina aparține însă persoanelor răspunzătoare cu gestiunea resurselor aflate în țară, iar nu reclamantul.

Instanța a mai reținut că evidența contabilă a patrimoniului reprezintă o simplă consemnare în scris a unor realități patrimoniale, înregistrarea în contabilitate neavând nici o influență cu privire la existența din patrimoniu. Cu alte cuvinte, raportul dintre evidența contabilă și patrimoniu este unul între scriptic și faptic, astfel încât pentru o dispariție faptică petrecută în țară nu poate fi răspunzătoare persoana care a fost însărcinată cu evidența scriptică în Angola. Astfel, instanța a concluzionat că reclamantul a fost sancționat pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, contrar dispozițiilor art. 7 din C.E.D.O., împrejurare considerată ca făcând de prisos analiza declarațiilor de martori.

Sentința menționată a fost atacată cu recurs, în temeiul legal, de către pârât, care a solicitat modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantului, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale O.G. nr. 121/1998 și aplicarea greșită a principiilor care stau la baza răspunderii materiale a militarilor. În acest sens, recurentul-pârât a făcut o expunere a împrejurărilor de fapt reținute în procesul – verbal de cercetare administrativă, arătând că, în raport cu aceste fapte, baza legală a deciziei de imputare au reprezentat-o dispozițiile art. 12 lit. b) din O.G.

nr. 121/1998 privind răspunderea, materială a militarilor și ale punctului 20 din Ordinul nr. M5/1999 ale Ministrului Apărării Naționale, de aprobare a normelor de aplicare a O.G. nr. 121/1998. A mai arătat că instanța a apreciat în mod greșit că reclamantul a fost sancționat pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, întrucât atribuțiile sale de locțiitor pentru logistică, nu au încetat odată cu sosirea în țară a contingentului, fiind descărcat de gestiune în momentul în care materialele aflate în dotarea spitalului de campanie au fost predate reprezentanților direcției medicale. Dispariția aparatului de aer condiționat a avut loc în timpul operațiunilor de predare a materialelor, ca o consecință directă a neluării în evidență și nepredării în țară a acestuia, pe de o parte și a neluării măsurilor de expediere a aparatului la misiunea O.N.U.

din Angola, pe de o altă parte, ceea ce reprezintă un cumul de fapte ilicite raportate la obligațiile de serviciu ale reclamantului. În opinia recurentului-pârât, răspunderea materială a reclamantului a fost corect stabilită, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de pct. 6 al Ordinului nr. M5/1999 al Ministrului Apărării Naționale, pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 121/1998: existența unei pagube reale și certe, constând în contravaloarea aparatului de aer condiționat plătită secretariatului O.N.U.; faptele ilicite, astfel cum au fost expuse mai sus; vinovăția intimatului-reclamant care deși a cunoscut prevederile art. 349 din instrucțiuni și ale art. 12 lit. b) din O.G. nr. 121/1998, a tratat cu superficialitate aceste aspecte; strânsa legătură cauzată dintre faptă și prejudiciu, decurgând din înseși obligațiile pe care le avea reclamantul în calitate de șef logistică.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând motivelor invocate de recurentul-pârât. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate în recurs și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Potrivit art. 12 lit. b) din O.G. nr. 121/1998, indicat ca temei legal al deciziei de imputare supuse controlului de legalitate, răspunderea materială este angajată în cazul producerii unor pagube în sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc transportă, păstrează și eliberează bunuri materiale și valori, fără a avea calitatea de gestionari în sensul legii.

Instanța de fond a reținut în mod corect, pe baza probelor administrate în cauză, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii materiale a intimatului-reclamant, în sarcina căruia nu se poate stabili cu certitudine o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, care să constituie cauza pagubei suferite de Ministerul Apărării Naționale. Condiția ca vinovăția „să fie stabilită cu certitudine în sarcina autorului faptei”, prevăzută în pct. 6, lit. c) din Ordinul nr. M5/1999 al Ministrului Apărării Naționale pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 121/1998, constituie o concretizare a principiului general de drept „in dubio pro reo” – îndoiala profită debitorului. Concluzia instanței de fond reflectă pe de o parte interpretarea corectă a prevederilor O.G.

nr. 121/1998 și a normelor de aplicare a acesteia și pe de altă parte analiza aprofundată a documentației întocmite în cadrul cercetării administrative și a probelor administrate nemijlocit. În sarcina intimatului – reclamant s-a reținut, prin procesul – verbal de cercetare administrativă din 13 ianuarie 2004, că se face vinovat de neluarea măsurilor de ținere la zi a evidenței contabile și neverificarea acestora, deși O.N.U. a înaintat spitalului militar românesc lista de inventar cu echipamentul distribuit de acesta, unde este consemnat „Air conditioner”. Acesta a îndeplinit însă funcția de locțiitor al comandantului pentru logistică al spitalului militar de campanie al misiunii O.N.U.

de menținere a păcii din Angola numai în ultima seria (1 decembrie 1996 – 30 iulie 1997). Aparatul de aer condiționat în discuție nu a fost menționat, cu elemente de identificare, ca fiind preluat de la seria anterioară în procesul-verbal din data de 29 noiembrie 1996, pentru a se putea stabili cu certitudine că neregulile din evidențele contabile au apărut în timpul mandatului intimatului-reclamant, iar în procesul verbal de cercetare administrativă s-a consemnat că după încheierea definitivă a misiunii, evidențele contabile ale spitalului militar de campanie au fost verificate de către organele de audit și nu s-au constatat diferențe. Sub acest aspect, însăși decizia nr. 25 din 23 iulie 2004 a C.J.I.

are o motivare contradictorie. Astfel, în primele paragrafe din considerente se arată că „Până la 6 septembrie 2003, Ministerul Apărării Naționale nu a avut, de drept, în țară sau în străinătate, în patrimoniu un „Air conditioner, pentru că nu au existat nici documente de predare – primire și nu a fost luat nici în evidența contabilă a Spitalului” și că intimatul-reclamant „a știut sau trebuia să știe că bunul nu poate constitui pagubă dacă nu se află în patrimoniul armatei”. Cu toate acestea, a fost considerată legală decizia de imputare, în baza unui raționament fundamentat doar pe o prezumție că bunul a existat până la data plății contravalorii lui către structura O.N.U. Totodată, a reținut că aparatul a ajuns în țară, fără a se putea stabili dacă a fost returnat în Angola ori a rămas în România.

Chiar în situația în care ar fi rezultat cu certitudine săvârșirea cu vinovăție a faptelor reținute în sarcina reclamantului, nu poate fi identificată o legătură directă de cauzalitate între aceste fapte și prejudiciul creat, de vreme ce se susține că aparatul a ajuns în România și a fost preluat de direcția medicală a Ministerului Apărării Naționale. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu există motive de casare sau de modificare a sentinței, potrivit art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării, împotriva sentinței civile nr. 472 din 3 noiembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2007.