ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1978/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj cu nr. 8380/2004, reclamantul N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Apărării Naționale, anularea deciziei nr. 25 din 23 iulie 2004,

emisă de C.J.I. din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că i-a fost imputată suma de 782,25 dolari SUA, pentru un

aparat de aer condiționat, pe care S.M.C.R.A. l-a primit de la Baza logistică a O.N.U. din orășelul Viara.

În opinia reclamantului

decizia de imputare este nelegală, pe de o parte, pentru că a fost emisă după

termenul de prescripție a angajării răspunderii materiale și pe de altă parte

pentru că responsabilitatea gestiunii materialelor revenea altei persoane.

Prin sentința civilă nr. 2029 din 18

octombrie 2004, tribunalul a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ, reținând că

decizia contestată este un act administrativ jurisdicțional emis în cadrul

procedurii reglementate de O.G. nr. 121/1998 de o autoritate publică centrală

care atrage aplicarea normei de competență cuprinse în art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel învestită, Curtea de

Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința

nr. 161 din 16 martie 2005, a respins excepția de prescripție a dreptului de

stabilire a răspunderii disciplinare și a admis acțiunea, dispunând anularea

deciziei de imputare din 10 februarie 2004 emisă de Ministerul Apărării

Naționale – direcția medicală, a Hotărârii nr. 1 din 16 aprilie 2004, emisă de

aceeași autoritate și a deciziei nr. 25 din 23 iulie 2004 emisă de C.J.I. din

cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că termenul de 3 ani prevăzut de art. 24 alin. (1)

din O.G. nr. R1/1998, este un termen de decădere și nu de prescripție, iar

pârâtul nu este decăzut din acest drept deoarece aprobarea pentru plata sumei

imputate a fost dată în septembrie 2003, iar decizia a fost emisă la 10

februarie 2004.

Pe fond, instanța a reținut

că în speță nu sunt îndeplinite condițiile art. 2 din O.G. nr. 121/1998 pentru

antrenarea răspunderii materiale a contestatorului.

Astfel, preluarea aparatului

de aer condiționat de la baza logistică O.N.U. de către misiunea română din

Angola, a fost evidențiat în inventare și în evidențele contabile, iar

gestionarea efectivă a acestor obiecte revenea lui B.C., cel care de altfel a

și preluat aparatul în discuție, în baza unui inventar, de la gestionarul

anterior.

Instanța a mai reținut că

probatoriile administrate în cauză au dovedit că aparatul a fost găsit în țară,

într-unul din containerele misiunii și predat de către gestionarul menționat

mai sus, direcției medicale iar, ulterior, a fost trimis în Angola, prin

aeroportul Otopeni. În acest sens s-a făcut trimitere la declarațiile

martorilor R.C. și F.I.

Instanța de fond a

concluzionat că, pe de o parte, nu se poate reține culpa reclamantului în ceea

ce privește ținerea evidențelor contabile, iar pe de altă parte, aparatul în

discuție nu a dispărut, el fiind preluat de direcția medicală din cadrul

Ministerului Apărării Naționale, structură ce nu a făcut obiectul cercetării

prealabile.

Această sentință a fost

casată prin decizia nr. 265 din 26 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea completării

probatoriului prin administrarea probei testimoniale în scopul stabilirii pe

deplin a stării de fapt.

În fond după casare au fost

audiați martorii F.A. și B.C.

Prin sentința nr. 472 din 3

noiembrie 2006, rejudecând cauza, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului anulând

decizia de imputare din 10 februarie 2004, emisă de Ministerul Apărării

Naționale – direcția medicală, Hotărârea nr. 1 din 16 aprilie 2004, emisă de

aceeași autoritate și decizia nr. 25 din 23 iulie 2004, emisă de C.J.I. din

cadrul Ministerului Apărării Naționale.

În considerentele sentinței,

instanța a reținut următoarele:

Prin decizia de imputare din

10 februarie 2004, Ministerul Apărării Naționale – direcția medicală a dispus

angajarea răspunderii materiale a reclamantului în calitatea sa de locțiitor al

comandantului pentru logistică al S.M.C.U.M., pentru recuperarea pagubei de

25.066.419 lei vechi, reprezentând contravaloarea aparatului de aer

condiționat, nepredat la încheierea misiunii O.N.U. din Angola.

În motivarea deciziei,

autoritatea emitentă a reținut că reclamantul nu a luat măsurile de ținere a

evidenței contabile a bunurilor materiale și de verificare a acestora, deși O.N.U.

a înaintat lista de inventar cu echipamentul deținut de acesta, listă în care,

la poziția 34, este consemnat „Air conditioner”.

În decizia nr. 25/2004 a C.J.I.

s-a menționat că despre aparatul de aer condiționat în discuție se știe că nu a

fost înregistrat în evidența contabilă a spitalului militar de campanie

„Angola”, a fost consemnat în lista de inventariere cu materialele

contingentului românesc și a ajuns în țară, fără a se putea stabili dacă a fost

returnat în Angola sau a rămas în România.

Pornind de la această stare

de fapt, necontestată de părți, Curtea de apel a considerat că paguba efectivă

care s-a reținut în sarcina reclamantului a fost generată de împrejurarea că

aparatul ajuns în țară „a dispărut” și în consecință nu a putut fi returnat;

vina aparține însă persoanelor răspunzătoare cu gestiunea resurselor aflate în

țară, iar nu reclamantul.

Instanța a mai reținut că

evidența contabilă a patrimoniului reprezintă o simplă consemnare în scris a

unor realități patrimoniale, înregistrarea în contabilitate neavând nici o

influență cu privire la existența din patrimoniu. Cu alte cuvinte, raportul

dintre evidența contabilă și patrimoniu este unul între scriptic și faptic,

astfel încât pentru o dispariție faptică petrecută în țară nu poate fi

răspunzătoare persoana care a fost însărcinată cu evidența scriptică în Angola.

Astfel, instanța a

concluzionat că reclamantul a fost sancționat pentru o faptă pe care nu a

săvârșit-o, contrar dispozițiilor art. 7 din C.E.D.O., împrejurare considerată

ca făcând de prisos analiza declarațiilor de martori.

Sentința menționată a fost

atacată cu recurs, în temeiul legal, de către pârât, care a solicitat

modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantului, pentru motive pe

care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul-pârât a arătat că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor imperative ale O.G. nr. 121/1998 și aplicarea greșită

a principiilor care stau la baza răspunderii materiale a militarilor.

În acest sens,

recurentul-pârât a făcut o expunere a împrejurărilor de fapt reținute în

procesul – verbal de cercetare administrativă, arătând că, în raport cu aceste

fapte, baza legală a deciziei de imputare au reprezentat-o dispozițiile art. 12

lit. b) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea, materială a militarilor și

ale punctului 20 din Ordinul nr. M5/1999 ale Ministrului Apărării Naționale, de

aprobare a normelor de aplicare a O.G. nr. 121/1998.

A mai arătat că instanța a

apreciat în mod greșit că reclamantul a fost sancționat pentru o faptă pe care

nu a săvârșit-o, întrucât atribuțiile sale de locțiitor pentru logistică, nu au

încetat odată cu sosirea în țară a contingentului, fiind descărcat de gestiune

în momentul în care materialele aflate în dotarea spitalului de campanie au

fost predate reprezentanților direcției medicale. Dispariția aparatului de aer

condiționat a avut loc în timpul operațiunilor de predare a materialelor, ca o

consecință directă a neluării în evidență și nepredării în țară a acestuia, pe

de o parte și a neluării măsurilor de expediere a aparatului la misiunea O.N.U.

din Angola, pe de o altă parte, ceea ce reprezintă un cumul de fapte ilicite

raportate la obligațiile de serviciu ale reclamantului.

În opinia

recurentului-pârât, răspunderea materială a reclamantului a fost corect

stabilită, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de pct. 6 al Ordinului

nr. M5/1999 al Ministrului Apărării Naționale, pentru aplicarea prevederilor

O.G. nr. 121/1998: existența unei pagube reale și certe, constând în

contravaloarea aparatului de aer condiționat plătită secretariatului O.N.U.;

faptele ilicite, astfel cum au fost expuse mai sus; vinovăția

intimatului-reclamant care deși a cunoscut prevederile art. 349 din

instrucțiuni și ale art. 12 lit. b) din O.G. nr. 121/1998, a tratat cu

superficialitate aceste aspecte; strânsa legătură cauzată dintre faptă și

prejudiciu, decurgând din înseși obligațiile pe care le avea reclamantul în

calitate de șef logistică.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

răspunzând motivelor invocate de recurentul-pârât.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Potrivit art. 12 lit. b) din

O.G. nr. 121/1998, indicat ca temei legal al deciziei de imputare supuse

controlului de legalitate, răspunderea materială este angajată în cazul

producerii unor pagube în sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când

primesc transportă, păstrează și eliberează bunuri materiale și valori, fără a

avea calitatea de gestionari în sensul legii.

Instanța de fond a reținut

în mod corect, pe baza probelor administrate în cauză, că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru antrenarea răspunderii materiale a intimatului-reclamant, în

sarcina căruia nu se poate stabili cu certitudine o faptă ilicită, săvârșită cu

vinovăție, care să constituie cauza pagubei suferite de Ministerul Apărării

Naționale.

Condiția ca vinovăția „să

fie stabilită cu certitudine în sarcina autorului faptei”, prevăzută în pct. 6,

lit. c) din Ordinul nr. M5/1999 al Ministrului Apărării Naționale pentru

aplicarea prevederilor O.G. nr. 121/1998, constituie o concretizare a

principiului general de drept „in dubio pro reo” – îndoiala profită

debitorului.

Concluzia instanței de fond

reflectă pe de o parte interpretarea corectă a prevederilor O.G. nr. 121/1998

și a normelor de aplicare a acesteia și pe de altă parte analiza aprofundată a

documentației întocmite în cadrul cercetării administrative și a probelor

administrate nemijlocit.

În sarcina intimatului – reclamant

s-a reținut, prin procesul – verbal de cercetare administrativă din 13 ianuarie

2004, că se face vinovat de neluarea măsurilor de ținere la zi a evidenței

contabile și neverificarea acestora, deși O.N.U. a înaintat spitalului militar

românesc lista de inventar cu echipamentul distribuit de acesta, unde este

consemnat „Air conditioner”.

Acesta a îndeplinit însă

funcția de locțiitor al comandantului pentru logistică al spitalului militar de

campanie al misiunii O.N.U. de menținere a păcii din Angola numai în ultima

seria (1 decembrie 1996 – 30 iulie 1997). Aparatul de aer condiționat în

discuție nu a fost menționat, cu elemente de identificare, ca fiind preluat de

la seria anterioară în procesul-verbal din data de 29 noiembrie 1996, pentru a

se putea stabili cu certitudine că neregulile din evidențele contabile au

apărut în timpul mandatului intimatului-reclamant, iar în procesul verbal de

cercetare administrativă s-a consemnat că după încheierea definitivă a

misiunii, evidențele contabile ale spitalului militar de campanie au fost

verificate de către organele de audit și nu s-au constatat diferențe.

Sub acest aspect, însăși

decizia nr. 25 din 23 iulie 2004 a C.J.I. are o motivare contradictorie.

Astfel, în primele paragrafe

din considerente se arată că „Până la 6 septembrie 2003, Ministerul Apărării

Naționale nu a avut, de drept, în țară sau în străinătate, în patrimoniu un

„Air conditioner, pentru că nu au existat nici documente de predare – primire

și nu a fost luat nici în evidența contabilă a Spitalului” și că

intimatul-reclamant „a știut sau trebuia să știe că bunul nu poate constitui

pagubă dacă nu se află în patrimoniul armatei”.

Cu toate acestea, a fost

considerată legală decizia de imputare, în baza unui raționament fundamentat

doar pe o prezumție că bunul a existat până la data plății contravalorii lui

către structura O.N.U.

Totodată, a reținut că

aparatul a ajuns în țară, fără a se putea stabili dacă a fost returnat în

Angola ori a rămas în România.

Chiar în situația în care ar

fi rezultat cu certitudine săvârșirea cu vinovăție a faptelor reținute în

sarcina reclamantului, nu poate fi identificată o legătură directă de

cauzalitate între aceste fapte și prejudiciul creat, de vreme ce se susține că

aparatul a ajuns în România și a fost preluat de direcția medicală a

Ministerului Apărării Naționale.

Având în vedere toate aceste

considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu există motive de casare sau de

modificare a sentinței, potrivit art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Apărării, împotriva sentinței civile nr. 472 din 3 noiembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2007.