ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4717/2008

Asupra recursului civil de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 837 din 30 mai 2007, Tribunalul Prahova a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Ploiești și a D.G.F.P. Prahova. A respins acțiunea față de Consiliul local Ploiești și fată de D.G.F.P. Prahova ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Ploiești. A admis cererea de intervenție în interes propriu și în interesul intimaților, formulată de A.M., G.C. și D.C. A respins contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 de contestatorii Z.I., I.I.C., S.M.

și V.A., în contradictoriu cu intimații Primarul municipiului Ploiești, Primăria municipiului Ploiești, Consiliul local al municipiului Ploiești, D.G.F.P. Prahova și intervenientii A.M., G.C. și D.C. A obligat contestatorii la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intervenienți. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin contestația formulată, reclamanții au solicitat anularea dispoziției nr. 592 din 12 ianuarie 2007, emisă de Primarul municipiului Ploiești, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Ploiești. Nici D.G.F.P. și nici Consiliul local al municipiului Ploiești nu au calitate procesuală pasivă, pentru că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Ministerul Finanțelor nu are atribuții în stabilirea măsurilor reparatorii, iar consiliul local nu este emitentul dispoziției atacate.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a primăriei, tribunalul a constatat că aceasta, deși este o structură cu activitate permanentă care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, este entitate deținătoare notificată, obligată la restituire, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că, prin notificare, contestatorii, în calitate de moștenitori ai defunctului V.H.I., proprietar al unui imobil compus din teren în suprafață de 1470 mp și al unui teren în suprafață de 365 mp, pe care erau edificate construcții, au solicitat plata echivalentului actualizat a terenului de 1470 mp, situat în str. P. nr. 9, preluat abuziv în anul 1947. Aceștia au mai solicitat plata echivalentului actualizat a contravalorii imobilului și terenului situat în str. M. nr. 1 ( imobilul fiind format din clădire principală cu parter și etaj, în suprafață de 220 mp și anexe, preluate abuziv. În fața instanței, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilelor.

Imobilele nu mai pot fi restituite în natură, deoarece au fost înstrăinate intervenienților prin contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost contestate, situație în care legea specială, prin art. 20 alin. (2) prevede dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. A mai reținut tribunalul, că nu poate verifica dacă reclamanții au dreptul de a primi despăgubiri, deoarece au solicitat instanței doar restituirea în natură. Prin decizia civilă nr. 445 din 30 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de contestatori și ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intervenienți. Instanța de apel a reținut că susținerea reclamanților, în sensul că V.I.

a fost proprietarul imobilului, este parțial reală, întrucât actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6301 din 17 august 1923 demonstrează că acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra a 6000 mp teren, dar contestatorii nu au făcut dovada că autorul lor mai era proprietarul imobilului la data preluării de către stat. Dimpotrivă, din sentința civilă nr. 1209 din 20 iulie 1954 a fostului Tribunal Popular al orașului Ploiești, rezultă că s-a încuviințat vânzarea imobilului proprietatea B.T., din str. M. nr. 1. Or, potrivit art. 22 1 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de preluare.

A mai reținut instanța de apel, că apelanții nu au făcut dovada că neplata impozitelor s-ar datora unor măsuri abuzive, impuse de stat, prin care dreptul proprietarului nu putea fi exercitat. Contestatorii au solicitat, prin notificare, acordarea de despăgubiri civile, astfel încât unitatea notificată nu se putea pronunța decât cu privire la despăgubiri, în caz contrar încălcându-se principiul disponibilității părților. A mai reținut instanța de apel, că imobilul construcții solicitat a fost înstrăinat intervenienților, iar aceste persoane fizice nu au calitatea de unitate deținătoare, motiv pentru care notificarea referitoare la construcțiile înstrăinate nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Cât privește imobilul teren, contestatorii nu au dovedit că acesta a aparținut autorului lor la data preluării și nici nu au solicitat despăgubiri prin cererea de chemare în judecată, în apel solicitând fie plata despăgubirilor, fie restituirea în natură. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs contestatorii. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că ambele instanțe au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 22 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, prin sentința prin care s-a dispus vânzarea imobilului, nu s-a făcut referire la titlul de proprietate al B.T., care, în realitate, nu era proprietar, ci fusese lăsată de tatăl ei, V.I., să locuiască în imobil.

Faptul că B.T. figura înscrisă în rolul fiscal nu este o dovadă a titlului de proprietate. Au mai arătat recurenții, că, prin sentința fostului Tribunal Popular al orașului Ploiești, s-a dispus scoaterea imobilului la vânzare publică, iar nu preluarea de către stat. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, au dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială persoanele fizice proprietare ale imobilului la data preluării lor abuzive de către stat, precum și moștenitorii legali sau testamentari ai acestora.

Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la dovada dreptului de proprietate, dar Normele metodologice de aplicare unitară a legii, atât cele aprobate prin H.G. 498/2003 (art. 22.1), în prezent abrogată, cât și cele aprobate prin H.G. 250/2007 (art. 23.1) explicitează care sunt actele doveditoare ale dreptului de proprietate, în sensul legii. În cauză, contestatorii au depus titlul de proprietate al autorului lor, care este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 18 august 1923 între L.P., în calitate de vânzător și V.I., în calitate de cumpărător, autentificat sub nr. 6301 la 20 august 1923, precum și „permisiunea" de construire, ce datează din anul 1929. Nici intimații și nici intervenienții nu au depus în contradovadă înscrisuri din care să rezulte că autorul reclamanților nu mai era proprietarul imobilului la data preluării lui de către stat.

Art. 22 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, devenit art. 24 alin. (1) după republicarea legii, instituie o prezumție de proprietate în favoarea persoanei îndreptățite, atunci când nu există probe contrare, de natură a infirma mențiunile din actul de preluare. Trecând peste faptul că instanța de apel a operat cu această prezumție în favoarea unui terț de raportul juridic născut între notificat și notificator, sentința civilă nr. 1209 din 20 iulie 1954 a fostului Tribunal Popular al orașului Ploiești nu constituie titlu de proprietate în favoarea B.T. Astfel, prin această sentință, s-a încuviințat vânzarea imobilului proprietatea pârâtei B.T. pentru neplata impozitelor în perioada anilor 1952-1954, dar nu se face nici o referire cu privire la un eventual titlu de proprietate al pârâtei.

Prin urmare, ambele instanțe au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, considerând că sentința prin care s-a încuviințat vânzarea imobilului a demonstrat că autorul contestatorilor nu mai era proprietar al imobilului la data preluării. Aplicarea greșită a textelor invocate s-a datorat nelămuririi pe deplin a circumstanțelor cauzei privitoare la persoana de la care a fost preluat imobilul și la modul în care preluarea a avut loc. Astfel, era necesar ca instanțele să pună în vedere pârâților și intervenienților să facă dovada dreptului de proprietate al B.T. asupra imobilului, să administreze probe din care să rezulte dacă aceasta a fost, într-adevăr, înscrisă în rolul fiscal al imobilului și în ce calitate.

În urma acestor probe ce trebuiau administrate, urma a se analiza dacă sentința invocată nu reprezintă o preluare abuzivă, de la o persoană care nu a fost proprietar. Apoi, B.T. fiind una dintre fiicele autorului reclamanților, ar fi fost necesar să se stabilească dacă aceasta a dobândit dreptul exclusiv de proprietate asupra imobilului și dacă există asemenea dovezi, să se verifice vocația succesorală a contestatorilor fată de aceasta. În situația în care s-ar fi constatat calitatea de moștenitori ai contestatorilor față de această persoană, era necesar a se verifica dacă neplata impozitelor s-a datorat culpei B.T. și dacă vânzarea dispusă a avut loc în realitate. Pentru toate cele arătate, se impune admiterea recursului declarat de contestatori, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, în temeiul art. 313 teza I C. proc.

civ., spre o nouă judecată aceleiași instanțe. La rejudecare se vor administra toate probele necesare pentru stabilirea circumstanțelor la care s-a făcut referire prin decizia de casare. Dacă, după lămurirea tuturor aspectelor legate de presupusa înstrăinare a imobilului către B.T. și a preluării de către stat, instanța de apel va ajunge la concluzia că notificatorii sunt persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, se va avea în vedere că nesolicitarea prin cererea de chemare în judecată a măsurilor reparatorii, altele decât restituirea în natură, nu constituie un impediment în acordarea acestora. Potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile prevăzute de lege. Textul citat consacră principiul restituirii în natură și stabilește, în aplicarea acestui principiu, că persoana îndreptățită nu are posibilitatea de a alege între mai multe măsuri reparatorii, atunci când restituirea în natură este posibilă. Prin urmare, autoritatea chemată să facă aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, republicată, indiferent daca este unitatea notificată, Comisia centrală sau instanța de judecată are obligația de a verifica mai întâi dacă restituirea în natură este posibilă.

De aceea, este lipsit de importanță că reclamanții, prin cererea de chemare în judecată au solicitat restituirea în natură a imobilelor, atât timp cât dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite se poate manifesta, în condițiile legii, doar cu privire la celelalte măsuri reparatorii, iar unitatea notificată, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 este obligată să acorde despăgubiri în condițiile legii speciale, atunci când restituirea în natură nu este posibilă. De altfel, prin notificare, contestatorii au solicitat despăgubiri bănești, constând în plata echivalentului actualizat a contravalorii imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de contestatorii V.A., S.M., I.I.C. și Z.I. împotriva deciziei nr. 445 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2008.