ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4717/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4717/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 837 din 30 mai 2007, Tribunalul Prahova a admis excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a

Consiliului local Ploiești și a D.G.F.P.

Prahova.

A respins acțiunea

față de Consiliul local Ploiești și fată de D.G.F.P. Prahova ca fiind introdusă

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Ploiești.

A admis

cererea de intervenție în interes propriu și în interesul intimaților,

formulată de A.M., G.C. și D.C.

A respins

contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 de contestatorii Z.I., I.I.C.,

S.M. și V.A., în contradictoriu cu intimații Primarul municipiului Ploiești, Primăria

municipiului Ploiești, Consiliul local al municipiului Ploiești, D.G.F.P.

Prahova și intervenientii A.M., G.C. și D.C.

A obligat

contestatorii la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către

intervenienți.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin contestația formulată, reclamanții

au solicitat anularea dispoziției nr. 592 din 12 ianuarie 2007, emisă de

Primarul municipiului Ploiești, prin care s-a respins cererea de restituire în

natură a imobilului situat în Ploiești.

Nici D.G.F.P.

și nici Consiliul local al municipiului Ploiești nu au calitate procesuală

pasivă, pentru că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Ministerul

Finanțelor nu are atribuții în stabilirea măsurilor reparatorii, iar consiliul

local nu este emitentul dispoziției atacate.

În ceea ce

privește calitatea procesuală pasivă a primăriei, tribunalul a constatat că

aceasta, deși este o structură cu activitate permanentă care duce la

îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, este entitate

deținătoare notificată, obligată la restituire, potrivit art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.

247/2005.

În ceea ce

privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că, prin notificare, contestatorii,

în calitate de moștenitori ai defunctului V.H.I., proprietar al unui imobil

compus din teren în suprafață de 1470 mp și al unui teren în suprafață de 365

mp, pe care erau edificate construcții, au solicitat plata echivalentului

actualizat a terenului de 1470 mp, situat în str. P. nr. 9, preluat abuziv în

anul 1947.

Aceștia au mai

solicitat plata echivalentului actualizat a contravalorii imobilului și

terenului situat în str. M. nr. 1 ( imobilul fiind format din clădire

principală cu parter și etaj, în suprafață de 220 mp și anexe, preluate abuziv.

În fața

instanței, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilelor.

Imobilele nu

mai pot fi restituite în natură, deoarece au fost înstrăinate intervenienților

prin contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost contestate, situație în care

legea specială, prin art. 20 alin. (2) prevede dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent.

A mai reținut

tribunalul, că nu poate verifica dacă reclamanții au dreptul de a primi

despăgubiri, deoarece au solicitat instanței doar restituirea în natură.

Prin decizia

civilă nr. 445 din 30 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins ca

nefondat apelul declarat de contestatori și ca nedovedită cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată, formulată de intervenienți.

Instanța de

apel a reținut că susținerea reclamanților, în sensul că V.I. a fost

proprietarul imobilului, este parțial reală, întrucât actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6301 din 17 august 1923 demonstrează că

acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra a 6000 mp teren, dar

contestatorii nu au făcut dovada că autorul lor mai era proprietarul imobilului

la data preluării de către stat.

Dimpotrivă,

din sentința civilă nr. 1209 din 20 iulie 1954 a fostului Tribunal Popular al

orașului Ploiești, rezultă că s-a încuviințat vânzarea imobilului proprietatea

B.T., din str. M. nr. 1.

Or, potrivit

art. 22

1

din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare,

existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

recunoscută în actul de preluare.

A mai reținut

instanța de apel, că apelanții nu au făcut dovada că neplata impozitelor s-ar

datora unor măsuri abuzive, impuse de stat, prin care dreptul proprietarului nu

putea fi exercitat.

Contestatorii

au solicitat, prin notificare, acordarea de despăgubiri civile, astfel încât

unitatea notificată nu se putea pronunța decât cu privire la despăgubiri, în

caz contrar încălcându-se principiul disponibilității părților.

A mai reținut

instanța de apel, că imobilul construcții solicitat a fost înstrăinat

intervenienților, iar aceste persoane fizice nu au calitatea de unitate

deținătoare, motiv pentru care notificarea referitoare la construcțiile

înstrăinate nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 22 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Cât privește

imobilul teren, contestatorii nu au dovedit că acesta a aparținut autorului lor

la data preluării și nici nu au solicitat despăgubiri prin cererea de chemare

în judecată, în apel solicitând fie plata despăgubirilor, fie restituirea în

natură.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs contestatorii.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că ambele

instanțe au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 22

1

din

Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin

sentința prin care s-a dispus vânzarea imobilului, nu s-a făcut referire la

titlul de proprietate al B.T., care, în realitate, nu era proprietar, ci fusese

lăsată de tatăl ei, V.I., să locuiască în imobil.

Faptul că B.T.

figura înscrisă în rolul fiscal nu este o dovadă a titlului de proprietate.

Au mai arătat

recurenții, că, prin sentința fostului Tribunal Popular al orașului Ploiești,

s-a dispus scoaterea imobilului la vânzare publică, iar nu preluarea de către

stat.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art.

3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, au

dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială persoanele fizice

proprietare ale imobilului la data preluării lor abuzive de către stat, precum

și moștenitorii legali sau testamentari ai acestora.

Legea nr.

10/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la dovada dreptului de

proprietate, dar Normele metodologice de aplicare unitară a legii, atât cele

aprobate prin H.G. 498/2003 (art. 22.1), în prezent abrogată, cât și cele

aprobate prin H.G. 250/2007 (art. 23.1) explicitează care sunt actele doveditoare

ale dreptului de proprietate, în sensul legii.

În cauză,

contestatorii au depus titlul de proprietate al autorului lor, care este

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 18 august 1923 între

L.P., în calitate de vânzător și V.I., în calitate de cumpărător, autentificat

sub nr. 6301 la 20 august 1923, precum și „permisiunea" de construire, ce

datează din anul 1929.

Nici intimații

și nici intervenienții nu au depus în contradovadă înscrisuri din care să

rezulte că autorul reclamanților nu mai era proprietarul imobilului la data

preluării lui de către stat.

Art. 22

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, devenit art. 24 alin. (1) după

republicarea legii, instituie o prezumție de proprietate în favoarea persoanei

îndreptățite, atunci când nu există probe contrare, de natură a infirma

mențiunile din actul de preluare.

Trecând peste

faptul că instanța de apel a operat cu această prezumție în favoarea unui terț

de raportul juridic născut între notificat și notificator, sentința civilă nr.

1209 din 20 iulie 1954 a fostului Tribunal Popular al orașului Ploiești nu

constituie titlu de proprietate în favoarea B.T.

Astfel, prin

această sentință, s-a încuviințat vânzarea imobilului proprietatea pârâtei B.T.

pentru neplata impozitelor în perioada anilor 1952-1954, dar nu se face nici o

referire cu privire la un eventual titlu de proprietate al pârâtei.

Prin urmare,

ambele instanțe au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 22 și art. 23

din Legea nr. 10/2001, considerând că sentința prin care s-a încuviințat

vânzarea imobilului a demonstrat că autorul contestatorilor nu mai era

proprietar al imobilului la data preluării.

Aplicarea

greșită a textelor invocate s-a datorat nelămuririi pe deplin a circumstanțelor

cauzei privitoare la persoana de la care a fost preluat imobilul și la modul în

care preluarea a avut loc.

Astfel, era

necesar ca instanțele să pună în vedere pârâților și intervenienților să facă

dovada dreptului de proprietate al B.T. asupra imobilului, să administreze

probe din care să rezulte dacă aceasta a fost, într-adevăr, înscrisă în rolul

fiscal al imobilului și în ce calitate.

În urma

acestor probe ce trebuiau administrate, urma a se analiza dacă sentința

invocată nu reprezintă o preluare abuzivă, de la o persoană care nu a fost

proprietar.

Apoi, B.T.

fiind una dintre fiicele autorului reclamanților, ar fi fost necesar să se

stabilească dacă aceasta a dobândit dreptul exclusiv de proprietate asupra

imobilului și dacă există asemenea dovezi, să se verifice vocația succesorală a

contestatorilor fată de aceasta.

În situația în

care s-ar fi constatat calitatea de moștenitori ai contestatorilor față de

această persoană, era necesar a se verifica dacă neplata impozitelor s-a

datorat culpei B.T. și dacă vânzarea dispusă a avut loc în realitate.

Pentru toate

cele arătate, se impune admiterea recursului declarat de contestatori, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei, în temeiul art. 313 teza

I

C.

proc. civ., spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

La rejudecare

se vor administra toate probele necesare pentru stabilirea circumstanțelor la

care s-a făcut referire prin decizia de casare.

Dacă, după

lămurirea tuturor aspectelor legate de presupusa înstrăinare a imobilului către

B.T. și a preluării de către stat, instanța de apel va ajunge la concluzia că

notificatorii sunt persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, se va

avea în vedere că nesolicitarea prin cererea de chemare în judecată a măsurilor

reparatorii, altele decât restituirea în natură, nu constituie un impediment în

acordarea acestora.

Potrivit

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se

restituie în natură. Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana

îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în

cazurile prevăzute de lege.

Textul citat

consacră principiul restituirii în natură și stabilește, în aplicarea acestui

principiu, că persoana îndreptățită nu are posibilitatea de a alege între mai

multe măsuri reparatorii, atunci când restituirea în natură este posibilă.

Prin urmare,

autoritatea chemată să facă aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

republicată, indiferent daca este unitatea notificată, Comisia centrală sau

instanța de judecată are obligația de a verifica mai întâi dacă restituirea în

natură este posibilă.

De aceea, este

lipsit de importanță că reclamanții, prin cererea de chemare în judecată au

solicitat restituirea în natură a imobilelor, atât timp cât dreptul de opțiune

al persoanei îndreptățite se poate manifesta, în condițiile legii, doar cu

privire la celelalte măsuri reparatorii, iar unitatea notificată, potrivit art.

26 din Legea nr. 10/2001 este obligată să acorde despăgubiri în condițiile

legii speciale, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

De altfel,

prin notificare, contestatorii au solicitat despăgubiri bănești, constând în

plata echivalentului actualizat a contravalorii imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de contestatorii V.A., S.M., I.I.C. și Z.I. împotriva

deciziei nr. 445 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează.

Trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2008.