ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6280/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții G.M.L. și A.V. au

chemat în judecată pe pârâții SC V. SA Urlați și Agenția Domeniilor Statului,

solicitând anularea deciziei nr. 535 din 9 februarie 2004 (emisă de societatea

pârâtă) și restituirea în natură a imobilului din Urlați, (compus din teren în

suprafață de 2455 mp și construcția de pe acesta).

În motivarea cererii s-a susținut

caracterul nelegal al deciziei atacate, potrivit căreia a fost respinsă

notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, cu justificarea că SC V.

SA nu este unitate deținătoare, imobilul fiind deținut de A.D.S.

Pe parcursul desfășurării judecății

în primă instanță, cadrul procesual a fost modificat, prin atragerea în proces

și a SC T. SA; de asemenea, urmare a decesului reclamantei G.M.L., acțiunea

promovată de aceasta a fost continuată de moștenitorii B.I.D. și G.D.A.

Prin decizia civilă nr. 1302 din 15

octombrie 2004 Tribunalul Prahova a admis cererea formulată și în consecință, a

anulat decizia atacată, obligând pe pârâtele A.D.S. și SC V. SA să restituie în

natură terenul în suprafață de 2455 mp și construcția (conac – Casă

Brâncovenească), identificate conform raportului de expertiză efectuat în

cauză.

În considerentele hotărârii s-a

reținut că reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor imobilului (M.A. și

M.D.V.), conform ordonanței de adjudecare nr. 8149 din 6 iulie 1931; că,

imobilul a fost trecut ulterior în proprietatea statului, respectiv, a lui SC

V. SA, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era societate cu

capital majoritar de stat.

S-a constatat totodată, că imobilul

se află în administrarea societății pârâte, ca urmare a unui contrat de

concesiune încheiat cu A.D.S., astfel încât făcându-se aplicarea dispozițiilor

art. 20 din Legea nr. 10/2001 referitoare la calitatea de unitate deținătoare,

au fost obligate cele două pârâte la restituirea în natură a bunului, în

considerarea calității de persoane îndreptățite a reclamanților și a

dispozițiilor art. 4 alin. (2), art. 9 din Legea nr. 10/2001.

În privința societății T. SA, s-a

reținut că aceasta a fost atrasă în proces doar pentru „opozabilitatea”

hotărârii, față de împrejurarea că a cumpărat acțiuni de la SC V. SA.

Împotriva sentinței au declarat apel

SC V. SA, SC T. SA și Administrația Domeniilor Statului.

- Administrația Domeniilor Statului

a criticat soluția pentru greșita sa obligare la retrocedarea imobilul

întrucât, în ce privește construcția, aceasta nu s-a aflat niciodată în

patrimoniul său, iar referitor la terenul aferent construcției, acesta are

destinație agricolă, restituirea lui neputându-se realiza decât în condițiile

legilor fondului funciar.

- Apelul declarat de SC V. SA a

susținut critici referitoare la nedovedirea modalității de preluare a

imobilului, ceea ce a pus instanța în imposibilitate de a stabili dacă este

vorba într-adevăr, de o măsură abuzivă, dacă aceasta se înscrie în perioada ce

constituie obiect de reglementare a legii.

În plus, reclamanții nu au făcut

dovada că nu au primit despăgubiri de la statul român, pentru ipoteza în care

imobilul ar fi fost într-adevăr, preluat de la acesta.

- Apelanta SC T. SA a formulat

aceleași critici ca și SC V. SA, arătând în plus, că instanța nu și-a exercitat

rolul activ, așa cum o obligau dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 439 din 31 martie

2005, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins apelurile declarate ca

nefondate.

Pentru pronunțarea acestei decizii,

instanța de apel a apreciat că nu poate primi critica A.D.S. în legătură cu

imposibilitatea obligării acesteia la restituirea în natură a imobilului, față

de probele administrate în cauză, din care a rezultat că între aceasta și SC V.

SA s-a încheiat un contract de concesiune prin care imobilul a fost dat în

administrarea societății, precum și faptul că notificările transmise de

societate către A.D.S. în vederea soluționării, au fost returnate de această

societate.

Critica referitoare la destinația

terenului nu a fost primită, întrucât din actele depuse și din cuprinsul

raportului de expertiză a rezultat că terenul aferent construcției, în

suprafață de 2.455 mp nu are însușirea de teren agricol, fiind teren

intravilan, din categoria curți, construcții și ca atare, nu poate fi exceptat

de la aplicarea Legii nr. 10/2001.

Celelalte două apeluri au fost

apreciate nefondate, raportat la cadrul procesual și la obiectul învestirii

instanței, care a constat în pronunțarea nulității unei decizii emise în baza

Legii nr. 10/2001, prin care a fost refuzată cererea de retrocedare a unui

imobil, sub motiv că acesta nu s-ar afla în posesia unității emitente a

respectivei decizii.

Or, pe baza probelor administrate,

prima instanță a ajuns la concluzia contrară, ceea ce a impus soluția de

respingere a apelurilor.

Împotriva deciziei au declarat

recurs SC V. SA și Administrația Domeniilor Statului.

caracterul nelegal al soluției, întrucât Legea nr. 10/2001, care a constituit

temeiul juridic al acesteia, nu s-ar aplica imobilelor preluate de către stat

fără titlu, ci doar imobilelor preluate cu titlu, fiind irelevant dacă titlul

este valabil sau nu.

În cazul în care a avut loc doar o

trecere fără titlu, în fapt, a imobilului în proprietatea statului, persoana

care se pretinde îndreptățită la retrocedare, are la dispoziție calea acțiunii

în revendicare de drept comun, cu fundamentul juridic oferit de dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

S-a mai susținut că întreaga

concepție a Legii nr. 10/2001 este de a adopta un tratament juridic diferit, în

funcție de existența titlului statului și de valabilitatea lui, fără să pună în

discuție preluările în fapt, adică fără titlu, aspect ce rezultă și din Normele

metodologice de aplicare unitară a legii.

În accepțiunea Legii nr. 10/2001,

titlul înseamnă aplicarea la o situație anume determinată, a prevederilor unui

act normativ, în baza căruia s-a dispus trecerea în proprietatea statului și nu

situația în care s-a procedat la o simplă preluare „în fapt” a imobilelor.

- În conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă dovada preluării abuzive, ceea ce în speță

nu s-a realizat, nefiind depus titlul prin care imobilul a fost preluat de

stat. Adeverința eliberată de Primăria orașului Urlați, în care se menționează

că „P.M. și moștenitorii acestuia figurează în tabelul cu locuitorii înscriși

la categoria chiaburi”, precum și mențiunea în sensul „predării proprietății

prin HCM nr. 308”, nefiind o dovadă a preluării abuzive și nici de natură să

instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

- Nu s-au primit despăgubiri de la

statul român pentru preluarea imobilului, acest aspect (primirea, respectiv

neprimirea despăgubirilor) fiind un fapt juridic, posibil de demonstrat prin

orice mijloc de probă.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

aprilie 2005), Administrația Domeniilor Statului a formulat critici legate de

categoria de folosință (curți-construcții) a terenului, care este una specifică

imobilelor agricole și de natură să-l excludă de la aplicabilitatea Legii nr.

10/2001.

S-a susținut și că A.D.S. nu deține,

în principiu, în patrimoniu, imobile care să facă obiectul Legii nr. 10/2001 și

ca atare, nu poate funcționa în sarcina ei obligația de restituire reglementată

de acest act normativ.

Cu privire la recursurile declarate

în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

critici constând în greșita aplicare a Legii nr. 10/2001, care nu pot fi

primite.

Astfel, conținutul obiecțiilor de

nelegalitate aduse deciziei constă în distincția pe care o introduce recurenta

între imobile preluate cu titlu, valabil sau nevalabil, și imobile preluate

fără niciun fel de titlu, în fapt, acestea din urmă fiind excluse în opinia sa,

de la incidența Legii nr. 10/2001.

O asemenea distincție nu își are

însă temei legal și nu justifică înlăturarea din categoria imobilelor preluate

abuziv, așa cum este ea reglementată de art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilele

preluate în fapt, fără niciun fel de titlu.

Potrivit art. 2 lit. i) din Legea

nr. 10/2001, sunt considerate ca fiind preluate abuziv „orice alte imobile

preluate fără titlu valabil”.

Or, o preluare în fapt, fără

respectarea niciunei formalități pentru a asigura cel puțin aparența unui

titlu, care să constituie temei al trecerii bunului dintr-un patrimoniu privat

în patrimoniul statului, nu poate fi considerată decât abuzivă.

Argumentul de interpretare

a

fortiori

se impune întrucât, considerând imobilele preluate în baza unor

acte normative sau administrative individuale (dar viciate pentru nelegalitate

ori neconstituționalitate) drept măsuri abuzive de deposedare, cu atât mai mult

trebuie astfel considerate preluările care s-au făcut în fapt.

- Pe de altă parte, recurenta ignoră

înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că preluarea bunului s-a

realizat pentru că autorii reclamanților făceau parte din categoria „chiaburi”,

prin aplicarea HCM nr. 308/1956, ceea ce nu poate constitui titlu pentru stat,

care să-i permită păstrarea bunului și refuzul de restituire.

Indiferent însă, de calificarea

imobilului ca fiind bun preluat cu titlu sau fără titlu valabil (în fapt), el

face parte din sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și este supus

procedurilor de restituire prevăzute de această lege, iar nu acțiunilor în

revendicare de drept comun (așa cum s-a pretins pe calea recursului).

- Împrejurarea că nu s-ar fi făcut

dovada „primirii sau neprimirii de despăgubiri” de la statul român pentru

preluarea bunului, nu poate reprezenta un aspect de nelegalitate pentru soluția

adoptată.

Reclamanții nu puteau proba un fapt

negativ, iar dovada încasării despăgubirilor pentru situația în care s-ar fi

pretins aplicabilitatea art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (restituirea în

natură condiționată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii

primite), incumba părții care a făcut afirmația, respectiv pârâtei-recurente (

probatio

incumbit ei qui dicit, non ei qui negat

).

În consecință, urmează să se

constate că aspectele de nelegalitate invocate nu subzistă în cauză, instanțele

realizând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, raportat la

situația juridică a imobilului.

Ca atare, recursul declarat de

pârâta SC V. SA va fi respins ca nefondat.

A.D.S., acesta a fost exercitat cu nerespectarea dispozițiilor art. 301 C.

proc. civ., referitoare la termenul de declarare a căii de atac (de 15 zile de

la comunicarea hotărârii).

Aceasta, în condițiile în care

decizia a fost comunicată către A.D.S. la 12 aprilie 2005 (fila 56, apel), iar

exercitarea recursului s-a făcut la 29 aprilie 2005 (fila 7, recurs) cu depășirea

termenului de 15 zile calculat conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

De aceea, raportat la textele

procedurale menționate, recursul A.D.S. va fi respins ca tardiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC V. SA împotriva deciziei nr. 439 din 31 martie 2005 a Curții de

Apel Ploiești, secția civilă.

Respinge ca tardiv recursul declarat

de pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 3 octombrie 2007.