ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 11.09.2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5599/2007

HOTĂRÂRE
11.09.2007
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5599/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 107/C/2007

pronunțată la 29 ianuarie 2007, Tribunalul Bihor a respins ca nefondată cererea

reclamantei de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a

pârâtului K.N., returnat la 7 septembrie 2006 din Ungaria, în temeiul Acordului

de readmisie încheiat între România și Ungaria.

S-a considerat că dispozițiile art.

38 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, invocată ca temei al acțiunii (alături și de art. 39 și

art. 52 din aceeași lege) nu sunt imperative și nu atrag în mod absolut măsura

limitării exercitării dreptului la liberă circulație.

S-a apreciat, în raport de art. 2

din Protocolul 4 la Convenție Europeană pentru apărarea dreptului omului și

libertățile fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, că nu

s-au dovedit situațiile de excepție care impun restrângerea acestui drept

fundamental, măsura solicitată de reclamantă nefiind considerată necesară în

cauză.

Curtea de Apel Oradea prin decizia

civilă nr. 98/2007 A din 12 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul

reclamantei declarat împotriva sentinței nr. 107/2007 a Tribunalului Bihor.

În considerentele deciziei s-a

arătat că, potrivit normelor comunitare, aplicabile de la 1 ianuarie 2007 și în

România, măsura limitării liberei circulații poate fi luată doar în anumite

situații de pericol pentru securitatea națională, siguranța publică, sănătatea

sau morala publică, situații care nu s-au dovedit în cazul dedus judecății.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat recurs în termenul legal prevăzut.

În fapt, în esență, recurenta a

arătat că singura condiție impusă de legea română [art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005] pentru aplicarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate este aceea a preluării cetățeanului român

dintr-un stat cu care România a încheiat un acord de readmisie.

Criticile formulate fac posibilă

încadrarea acestora în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. în raport cu care, verificându-se legalitatea hotărârii atacate,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele

următoare:

Reclamanta a solicitat restrângerea

exercitării dreptului intimatului la libera circulație în statele Uniunii

Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1) din lege,

în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea

Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia

a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se

află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în

străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei măsuri este

de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să

dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a

dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr, dreptul la liberă

circulație a cetățenilor români nu este absolut, el trebuind să se exercite cu

respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin.

(1) din Constituția României care se consacră. Or, Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește

că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să

se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca

simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea

restrângere operează de drept.

Potrivit legislației primare (art.

18.10 TCE), orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui

liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor

prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii

Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre,

publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004

se stabilește, prin art. 27, că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre

la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică,

securitate publică sau sănătate publică.

O.U.G. nr. 102/2005 privind libera

circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic European (publicată în M. Of. la 21 iulie 2005)

aprobată prin Legea nr. 260/2005, cu modificările și completările aduse de O.G.

nr. 30/2006 (aprobată prin Legea nr. 500/2006), a transpus în legislația

națională Directiva 38/2004/CE.

Actele legislative mai sus amintite

au intrat în vigoare (potrivit art. 35 din O.U.G. nr. 102/2005 și art. III din

O.G. nr. 30/2006) de la data când România a devenit membră a Uniunii Europene.

Drept urmare, normele din

reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de

drept intern.

Întrucât reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreuneia dintre cauzele de limitare

prevăzute în Directivă, instanțele de fond și respectiv, de apel au pronunțat

hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor

legii materiale incidente.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins

cu consecința păstrării hotărârii atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 98 din 12

aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 septembrie

2007.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2007-10-18
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6829/2007
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 24 ianuarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul C.Ș., solicitând restrângerea dreptului acestuia la liberă
ÎCCJ 2007-11-14
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7713/2007
Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 8 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea e
ÎCCJ 2007-12-10
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8309/2007
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Adresându-se Tribunalului Bihor, la 15 noiembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor a cerut, în temeiul Legii nr. 248/2005,
ÎCCJ 2007-11-15
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7756/2007
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 24 ianuarie 2007 reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea dre
ÎCCJ 2007-10-01
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6209/2007
Asupra recursului civil de față: Deliberând, constată următoarele: Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr. 179/C din 13 februarie 2007, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte Bucureșt
Sursă