ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 46/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1325 din 23 aprilie  3008,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și I.G.P.F.,

a obligat pârâții la plata către reclamantă a primei de concediu pentru anii

2004 - 2005 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, sume actualizate cu

indicele de inflație la data plății și, totodată, a respins ca neîntemeiată

cererea de acordare a primei de concediu pentru anul 2006, precum și cererea de

chemare în garanție a M.E.F., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția lipsei de interes

invocată de cei doi pârâți sub aspectul cererii de acordare a primei de

concediu, este neîntemeiată față de împrejurarea că reclamantei nu i-au fost

plătite efectiv sumele de bani care i se cuvin cu acest titlu.

Potrivit art. 6 din O.G. nr.

38/2003, pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare

națională, ordine publică și siguranță națională în calitate de militar,

polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă

un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile

stabilite prin ordin al ministerului de interne.

Același act normativ

stabilește în art. 37 alin. (2) că la plecarea în concediu de odihnă,

polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit

pentru perioada de concediu.

Instanța de fond a respins,

ca neîntemeiată, cererea de acordare a primei de concediu pentru anul 2006,

întrucât din adeverința depusă la dosar rezultă că reclamanta și-a desfășurat

activitatea până la data de 31 decembrie 2005.

Cu privire la cererea de

chemare în garanție prin care se solicita obligarea M.E.F. să vireze sumele

solicitate de reclamant, instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată,

având în vedere că printre atribuțiile acestui minister nu se numără și aceea

de a aloca și vira fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții legate de

întocmirea proiectelor de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de

credite.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul I.G.P.F., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivele de recurs se

arată că neexistând fondurile necesare care să fie alocate ordonatorilor

principali de credite pentru plata primelor de concediu, legiuitorul a procedat

la suspendarea aplicării normelor care instituie acest drept.

Deci, s-a produs o

restrângere temporară a dreptului de a beneficia de sporul de fidelitate,

restrângere care a fost atât necesară (nu se poate aproba punerea în plată a

unui drept câtă vreme nu există fonduri care să poată conduce la exercitarea

acestuia) cât și proporțională (această măsură va fi menținută până când vor fi

identificate fondurile necesare).

Recurentul mai arată că

hotărârea Curții de Apel București este vădit nelegală deoarece dispozițiile art.

6 din O.G. nr. 38/2003 fiind suspendate, este evident faptul că acestea nu pot

produce efecte juridice în intervalul 01 ianuarie – 31 decembrie      2005, iar

instituirea în sarcina instituției pârâte a obligației de plată a dreptului

pretins pe calea prezentei acțiuni s-a făcut cu încălcarea prevederilor

imperative ale legii bugetare amintite.

Se mai susține faptul că

potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice,

cu modificările ulterioare, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat

Inspectoratului General al Poliției de Frontieră se face numai în limita

creditelor bugetare aprobate; sumele aprobate în partea de cheltuieli, prin

buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți,

reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite iar orice angajare și

utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate determină

atragerea răspunderii celor vinovați, în condițiile stipulate de dispozițiile art.

72 din actul normativ sus menționat.

Examinând acuza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Potrivit art. 37 alin. (2)

din O.G. nr. 38/2003 „la plecarea în concediu, polițistul primește o primă de

concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară”.

De asemenea, conform art. 6 din O.G.

nr. 38/2003, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din

salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la

primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge

la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

În consecință, pentru considerentele arătate și în

conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.G.P.F., împotriva sentinței civile nr. 1325 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 ianuarie 2009.