ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 46/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1325 din 23 aprilie 3008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și I.G.P.F., a obligat pârâții la plata către reclamantă a primei de concediu pentru anii 2004 - 2005 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății și, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a primei de concediu pentru anul 2006, precum și cererea de chemare în garanție a M.E.F., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția lipsei de interes invocată de cei doi pârâți sub aspectul cererii de acordare a primei de concediu, este neîntemeiată față de împrejurarea că reclamantei nu i-au fost plătite efectiv sumele de bani care i se cuvin cu acest titlu. Potrivit art. 6 din O.G. nr. 38/2003, pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministerului de interne. Același act normativ stabilește în art. 37 alin. (2) că la plecarea în concediu de odihnă, polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu.

Instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a primei de concediu pentru anul 2006, întrucât din adeverința depusă la dosar rezultă că reclamanta și-a desfășurat activitatea până la data de 31 decembrie 2005. Cu privire la cererea de chemare în garanție prin care se solicita obligarea M.E.F. să vireze sumele solicitate de reclamant, instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că printre atribuțiile acestui minister nu se numără și aceea de a aloca și vira fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții legate de întocmirea proiectelor de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul I.G.P.F., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivele de recurs se arată că neexistând fondurile necesare care să fie alocate ordonatorilor principali de credite pentru plata primelor de concediu, legiuitorul a procedat la suspendarea aplicării normelor care instituie acest drept. Deci, s-a produs o restrângere temporară a dreptului de a beneficia de sporul de fidelitate, restrângere care a fost atât necesară (nu se poate aproba punerea în plată a unui drept câtă vreme nu există fonduri care să poată conduce la exercitarea acestuia) cât și proporțională (această măsură va fi menținută până când vor fi identificate fondurile necesare). Recurentul mai arată că hotărârea Curții de Apel București este vădit nelegală deoarece dispozițiile art. 6 din O.G.

nr. 38/2003 fiind suspendate, este evident faptul că acestea nu pot produce efecte juridice în intervalul 01 ianuarie – 31 decembrie 2005, iar instituirea în sarcina instituției pârâte a obligației de plată a dreptului pretins pe calea prezentei acțiuni s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative ale legii bugetare amintite.

Se mai susține faptul că potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat Inspectoratului General al Poliției de Frontieră se face numai în limita creditelor bugetare aprobate; sumele aprobate în partea de cheltuieli, prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite iar orice angajare și utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate determină atragerea răspunderii celor vinovați, în condițiile stipulate de dispozițiile art. 72 din actul normativ sus menționat. Examinând acuza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 „la plecarea în concediu, polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară”. De asemenea, conform art. 6 din O.G. nr. 38/2003, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.G.P.F., împotriva sentinței civile nr. 1325 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2009.