ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7902/2008

Asupra recursului civil de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 836 din 8 iunie 2007,

Tribunalul București, secția a

V-a

civilă, a admis cererea

formulată de reclamantele T.M. și I.T.G.A. și a obligat pe pârâtul Municipiul

București să emită dispoziție motivată de soluționare a notificării nr. 2709

din 3 august 2001 referitoare la restituirea în natură a imobilului situat în

București.

Prin sentința civilă nr. 1145 din 21

septembrie 2007, Tribunalul București, secția a

V- a

civilă,

a completat dispozitivul hotărârii mai sus

arătate

în sensul că a obligat pe pârât și la plata sumei de 1500 RON,

cu titlu

de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Î

n motivarea hotărârilor, instanța a

reținut că pârâtul avea

obligația legală de

a răspunde notificării în termen de 60 de la primire,

obligație pe care

nu și-a îndeplinit-o, sens în care, în raport de

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea cererii

dedusă judecății și, dat fiind că pârâtul a căzut în pretenții obligarea

acestuia, conform art. 274 C. proc. civ. și

la plata cheltuielilor

de judecată ocazionate reclamantei de prezentul

proces, cheltuieli

reprezentând

contravaloarea onorariului plătit avocatului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat

apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 259/A din 10 aprilie 2008,

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul

București.

În motivarea deciziei instanța a reținut

că atâta timp cât pârâtul a căzut în pretenții acesta datorează reclamantei,

conform art. 274 C. proc. civ., cheltuieli de judecată.

Totodată,

instanța a reținut că nu poate fi primită nici solicitarea

pârâtului în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor datorate

reclamantei, măsură care poate fi dispusă numai în cazul în care ar exista o

disproporție vădită între sumele de bani solicitate cu acest titlu și

complexitatea cauzei, natura acesteia, timpul de soluționare și

alți factori, ceea ce nu este cazul în speța

supusă analizei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâtul a susținut că

greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată cât timp în cauză nu

a fost

dovedită culpa sa procesuală, sub

acest aspect fiind irelevant că este partea căzută în pretenții ca urmare a

admiterii acțiunii reclamantei.

În subsidiar, pârâtul arată că se impunea

reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitată de reclamantă

apreciind, fără a argumenta, că există o disproporție flagrantă între

acesta, pe de o parte și natura pricinii și munca

depusă de avocat, pe

de altă parte.

Analizând criticile care se circumscriu

motivului de recurs

prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

În drept,

potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

partea

care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile

de judecată.

Dispoziția legală menționată prevede o

singură condiție pentru

obligarea uneia

dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de

cealaltă

parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca

aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi

pierdut procesul.

Cu alte cuvinte, obligația de plată a

cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă

procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal,

declanșarea

unei proceduri judiciare iar

faptul pierderii procesului se dovedește cu

însăși cuprinsul hotărârii

judecătorești prin care acesta s-a finalizat.

Așa fiind, cum pârâtul a pierdut

procesul, concluzie care se

impune în

raport de faptul că tribunalul a admis în totalitate pretențiile

reclamantei,

pe cale de consecință, acesta îi datora cheltuielile de judecată avansate pe

parcursul procedurii.

De altminteri, prin recurs, pârâtul nu

argumentează apărarea potrivit căreia reclamanta nu ar fi dovedit culpa sa

procesuală, adică nu indică care anume fapt probator, altul decât pierderea

procesului, ar fi trebuit dovedit și ce dovadă ar fi trebuit administrată,

respectiv

motivul de drept pe care își

fundamentează această apărare.

Referitor la onorariile avocaților, potrivit

alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să

micșoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de

câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de

mari, față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat.

Micșorarea onorariul nu poate fi

justificată prin simpla afirmație

în sensul

că în suma ar fi mare, fără vreo argumentare, anume fără a

motiva de ce,

în cazul supus analizei, suma 1500 lei plătită de reclamantă avocatului pentru

redactarea cererii de chemare în

judecată

și asigurarea asistenței judiciare pe durata procedurii, 8 mai

2007-21

septembrie 2007 ar fi disproporționat de mare în raport cu tipul cauzei și cu

activitatea prestată de avocat.

În acest context al analizei este

menționat și că această chestiune, a micșorării sau majorării onorariilor

avocațiale, în lipsa unor critici de nelegalitate este o chestiune de fapt

lăsată la aprecierea judecătorilor fondului.

Așa

fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea

corectă a dispozițiilor legale incidente, recursul dedus judecății se

dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

împotriva deciziei nr. 159/A din 10 aprilie 2008 a Curții de Apel București,

secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 10 decembrie 2008.