ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1651/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1651/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a III a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, sub nr. 3769 din 12 octombrie

2005, Prefectul Municipiului București a formulat acțiune în anularea Hotărârii

nr. 5 din 12 septembrie 2005 a Tribunalului Arbitrai pronunțată de arbitrul

unic I.G., prin care s-a dispus obligarea în solidar a pârâtelor Prefectura

municipiului București, Primăria municipiului București și Primăria sector 3

București la plata sumei de 60.000 dolari SUA și 12.500.000 lei cheltuieli de

arbitrare, către petentul G.S.

În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că se impune anularea

hotărârii menționate, deoarece este nelegală, fiind dată cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și a dispozițiilor art. 343 - art. 364

C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul G.S. a solicitat respingerea acțiunii în

anulare, susținând că în anul 2001, prin executorul judecătoresc, în temeiul

Legii nr. 10/2001, a notificat Prefectura municipiului București pentru a-i

acorda despăgubiri pentru terenul expropriat în suprafață de 205 mp,

despăgubiri care îi erau datorate conform H.G. nr. 556/1990, dar aceasta a

trimis cauza spre soluționare Primăriei municipiului București, motiv pentru

care s-a adresat arbitrajului ad hoc, nefiind necesar consimțământul expres al

pârâților pentru a recurge la procedura arbitrală.

Prin cererea înregistrată sub nr. 5302 din 29

septembrie 2005 la Curtea de Apel București, secția a

VI

a

comercială, Primăria sectorului 3 București a formulat acțiune în anulare

împotriva aceleiași hotărâri, pentru aceleași motive. Constatându-se că

obiectul cauzei este de natură civilă și nu comercială, cauza a fost scoasă de

pe rol și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

IV

a civilă, sub nr. 2038/2/2006.

De asemenea și

Primăria municipiului București, prin cererea înregistrată sub nr. 4763 din 29

septembrie 2005 la Tribunalul București, a solicitat „desființarea hotărârii

arbitrale

nr. 5 din 12 septembrie 2005 a Tribunalului Arbitral,

cabinet arbitru unic I.G. ":

Tribunalul București și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, în

temeiul art. 365 alin. (1) C. proc. civ., pricina fiind înregistrată la Curtea

de Apel București.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 163 C. proc. civ., prin

încheierea din 4 martie 2006, a dispus conexarea acestor pricini la dosarul nr.

3769/2005 (33747/2/2005) aflat pe rolul Curții de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Prin sentința nr. 39 din 4 octombrie 2006,

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, a admis acțiunile în anulare conexe formulate de reclamanții Prefectul

municipiului București, Primăria sectorului 3

București prin primar și Primăria municipiului București prin primarul

general în contradictoriu cu pârâtul G.S.

A desființat hotărârea nr. 5 din 12

septembrie 2005 a arbitrului unic I.G.

A respins cererea de arbitrare pentru

lipsa convenției arbitrate. Pentru a decide astfel, instanța Curții de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a

reținut următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată

la Tribunalul Arbitrai București, arbitru unic I.G., petentul G.S. a solicitat

obligarea pârâtelor Prefectura Municipiului București, Primăria Municipiului

București și Primăria Sectorului 3 București la plata de despăgubiri în valoare

de 60.000 dolari SUA, pentru terenul situat în București, în suprafață de 205

mp, de care a fost

deposedat abuziv prin

Decretul Consiliului de Stat nr. 153/1987, anexa 6, poziția 141.

Tribunalului

Arbitrai format din arbitru unic I.G. , prin hotărârea nr. 5 din 12 septembrie

2005 a admis cererea petentului G.S. și Ie-a obligat, în solidar, pe pârâtele

Prefectura municipiului București, Primăria Municipiului București și Primăria

Sectorului 3 București să-i plătească petentului

suma de 60.000 dolari SUA, reprezentând pretenții pentru terenul în

suprafață de 205 mp

din sector 3 București.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul Arbitrai s-a considerat legal sesizat având în vedere că părțile,

deși au fost citate, cu excepția pârâtei Primăria municipiului București, nu au

formulat întâmpinare iar prin întâmpinarea formulată, Primăria Municipiului

București a invocat doar dispoziții procedurale inaplicabile, fără a contesta

în mod legal arbitrul sesizat și procedura de soluționare a litigiului prin

arbitraj. Tribunalul Arbitrai a mai reținut că, pentru a recurge la procedura

arbitrală, potrivit Deciziei nr. 450/1923 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a României, nu este nevoie ca părțile să-și exprime consimțământul

expres ci poate reieși și din alte circumstanțe, respectiv din faptul că s-a

stabilit onorariul arbitrului, că pârâtele n-au contestat procedura arbitrală,

modalitatea de soluționare prin arbitraj, n-au formulat cerere de recuzare și

nici întâmpinare în termen legal.

Pe fondul cererii a reținut că pârâtele au

fost de rea-credință și au refuzat să recunoască petentului G.S. un drept

fundamental, respectiv dreptul de proprietate.

Curtea de Apel București, secția a III a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, investită cu soluționarea

acțiunilor în anularea hotărârii nr. 5 din 12 septembrie 2005 pronunțată de

Tribunalul Arbitrai, a constatat că hotărârea menționată a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor Cărții

IV

C. proc. civ. astfel

cum au fost modificate prin Legea nr. 53/1993, reținând că arbitrul unic care a

soluționat cererea (arbitru care nici nu apare înregistrat la Oficiul

Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, astfel cum reiese din

înscrisul emis de Oficiul Registrului

Comerțului

de pe lângă tribunalul București) s-a declarat competent să o soluționeze

fără

a ține seama de dispozițiile art. 341 și urm. C. proc. civ. și în pofida

faptului că între părțile în litigiu nu a existat o convenție arbitrală.

Instanța Curții de Apel București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a reținut că,

prezent în instanță fiind, pârâtul a recunoscut acest fapt, dar a invocat

decizia nr. 450/1923 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie reținută

și în considerentele hotărârii arbitrale, potrivit căreia nu este nevoie ca,

consimțământul să fie expres ci poate reieși și din circumstanțe.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a motivat, referitor la conținutul

acestei decizii, că este incompatibil cu noile dispoziții legale care

reglementează arbitrajul, inclusiv arbitrajul ad hoc și de aceea nici nu poate

fi reținut ca practică judiciară, deoarece în prezent sunt aplicabile,

dispozițiile Cărții

IV

a Codului de Procedură civilă,

dispoziții care, la rândul lor, sunt dominate, de principiul libertății de

voință a părților, această libertate fiind îngrădită numai de necesitatea

respectării ordinii publice sau bunelor moravuri și a dispozițiilor imperative

ale legii.

Dispozițiile art. 341 și art. 343 alin. (1) C.

proc. civ. sunt dispoziții imperative.

Cum, art. 343

alin. (1) C. proc. civ. sancționează cu nulitate convenția

arbitrală care nu este încheiată în scris, cu atât mai mult în lipsa

unei convenții arbitrate, tribunalul arbitrai nu putea soluționa un litigiu în

lipsa unei astfel de convenții.

Așa fiind și având în vedere dispozițiile art.

364 lit. b) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a admis acțiunea în anulare, a desființat

hotărârea arbitrală nr. 5/2005 și a respins cererea de sesizare a organului

arbitrai pentru lipsa convenției arbitrate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

pârâtul G.S..

Într-un prim motiv de recurs, pârâtul a

susținut, în esență, că sentința nr. 39 din 4 octombrie 2006 a Curții de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, este

nelegală, deoarece a fost pronunțată de un complet format dintr-un singur

judecător deși, în conformitate cu Decizia nr. V din 2001 pronunțată de

Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție, acțiunea în anulare, având

conținut și efecte similare căii de atac a recursului, trebuia să fie

soluționată de un complet de trei judecători.

Printr-un al doilea motiv de recurs, pârâtul a

susținut că, prin acțiunile formulate, reclamanții au cerut anularea hotărârii

arbitrale pentru lipsa convenției arbitrale, fără însă a-și formula apărări în

acest sens în fața tribunalului arbitrai; că din examinarea motivelor prevăzute

de art. 364 C. proc. civ. rezultă că desființarea hotărârii arbitrale poate

interveni numai pentru nelegalitate, nu și pentru greșeli de judecată, cum sunt

cele privind aprecierea probelor sau interpretarea unor dispoziții legale și că

motivele prevăzute de lit. b) - „tribunalul arbitrai a soluționat litigiul fără

să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau

inoperante", lit. c) - „tribunalul arbitrai nu a fost constituit în

conformitate cu convenția arbitrală" și lit. d) — „partea a lipsit la

termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal

îndeplinită", pot fi invocate prin acțiunea în anulare numai dacă au fost

invocate în litigiul arbitrai, în termenul și condițiile convenției arbitrale

și ale legii, iar reclamanții nu au procedat așa.

Într-un al treilea motiv de recurs,

recurentul-pârât a susținut că „faza rejudecării motivelor de anulare trebuie

net delimitată de faza rejudecării litigiului în fond", că „în prima fază

obiectul îl constituie hotărârea arbitrală iar în faza consecutivă obiectul

judecății îl constituie acțiunea arbitrală" și că „hotărârile date în cele

două faze trebuie să se reflecte în mod distinct în hotărârea pronunțată, ceea

ce nu e cazul în speță."

Recursul

nu este fondat, pentru considerentele care succed.

Potrivit art. 364 C. proc. civ.,

hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, pentru

motivele prevăzute la lit. a)-i), din dispozițiile legii rezultând

similitudinea majorității motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi

desființată pe calea acțiunii în anulare cu cazurile de casare ce pot fi

invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri

judecătorești, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 304 C. proc. civ.

Potrivit art. 366 alin. (2) din același

cod, hotărârea instanței cu privire la acțiunea în anulare poate fi atacată

numai cu recurs.

În practica judiciară s-a considerat,

în raport cu prevederile legale menționate, că acțiunea în anulare constituie

calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având

conținut și efecte similare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor

judecătorești și că natura juridică a acestei căi de atac este determinată

tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este

susceptibilă de a fi atacată cu apel și poate fi pusă în executare silită. Cum

în procedura de drept comun o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu

recurs, s-a statuat că este evident că și acțiunea în anulare constituie o cale

de atac având caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele

particularități ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul

acesteia, care, cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt identice totuși

cu cazurile de casare din materia recursului, rezultând deci că, în accepțiunea

legiuitorului, soluționarea litigiului la tribunalul arbitrai constituie o

judecată în fond, iar acțiunea în anulare, fiind o cale de atac, nu poate

determina o reexaminare cu caracter devolutiv.

Avându-se în vedere aceste considerente, prin

Decizia nr.

V

din 25 iunie 2001 pronunțată de Secțiile

Unite ale Curții Supreme de Justiție publicată în M.Of., Partea

I

nr. 675 din 25 octombrie 2001, s-a motivat că, ținându-se seama de

natura juridică

sui generis

a acestei căi de atac, care impune instanței

examinarea cauzei în limitele prestabilite de dispozițiile art. 364 C. proc.

civ., ce conțin motive având similitudine cu cele înscrise în art. 304 din

același cod, completul de judecată pentru soluționarea unei atari căi de atac

va fi constituit, în raport cu nivelul instanței competente, din numărul de

judecători prevăzut pentru judecarea recursului, chiar dacă, în conformitate cu

art. 366 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea instanței judecătorești cu privire

la acțiunea în anulare poate fi atacată cu recurs.

Art. 366 C. proc. civ. a fost însă completat de

art.

I

pct. 136

1

din O.U.G. nr. 138/2000,

astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 219/2005, fiind introdus

un articol nou, art 366

1

, cu următorul cuprins:

„ în toate cazurile privind hotărârea

arbitrală, acțiunea în anulare formulată potrivit art. 364

se judecă în completul prevăzut pentru judecata

în primă instanță, iar recursul se judecă în completul

prevăzut pentru

această cale de atac".

Textul redat a înlăturat toate

controversele ce s-au ivit în trecut cu privire la compunerea completului

învestit cu soluționarea acțiunii în anulare și cu calea de atac a recursului,

legea făcând o aplicare corespunzătoare a regulilor de drept comun în materie

de competență.

Astfel, cele statuate de Secțiile Unite ale

Curții Supreme de Justiție prin Decizia nr.

V

din 2001 cu

privire la compunerea completului de judecată învestit cu soluționarea acțiunii

în anularea hotărârii arbitrale nu-și mai păstrează valabilitatea, devenind

inoperante.

Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr.

138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, prin

care art. 366 C. proc. civ. a fost completat cu art. 366

1

, având

conținutul mai sus redat, a fost publicată în M.Of.

nr. 609 din 14 iulie 2005.

În speță, sentința nr. 39 din  4 octombrie 2006

a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, a fost pronunțată de completul format dintr-un singur judecător, în

compunerea prevăzută pentru judecata în primă instanță, în conformitate și cu

respectarea deci a prevederilor art. 366

1

C. proc. civ., în vigoare

la data soluționării acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, așa încât

criticile recurentului-pârât cu privire la acest aspect nu sunt fondate.

Referitor

la acel de-al doilea motiv de recurs, este de reținut că, potrivit art.

365 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a

fost modificat prin Legea nr.

219/2005, „competența de a

judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești

imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut

loc

arbitrajul", consacrându-se

astfel, în mod expres, natura acțiunii în anulare a hotărârii

arbitrale,

aceea de a fi o acțiune în primă instanță.

Așa fiind, critica recurentului-pârât potrivit

căreia este necesar ca motivele prevăzute de art. 364 C. proc. civ. pentru care

poate fi desființată hotărârea arbitrală, să fie invocate, mai întâi în

litigiul arbitrai, în termenul și condițiile convenției arbitrale și ale legii,

nu este întemeiată.

Nici

cel de-al treilea motiv de recurs nu este fondat.

În cazul în care a admis acțiunea în

anulare, instanța se va pronunța în fond numai „în limitele convenției

arbitrale", ceea ce presupune conservarea cadrului procesual existent la momentul

pronunțării hotărârii arbitrale, astfel cum a fost configurat de convenția

arbitrală, limitarea la obiectul cererii de arbitrare cu care a fost învestit

tribunalul arbitrai și limitarea la probatoriul convenit de părți, în cazul în

care s-a prevăzut cu privire la aceasta în convenția arbitrală.

Această soluție se impune însă numai

dacă hotărârea arbitrală nu a fost anulată pentru vreunul din motivele

prevăzute de art. 364 lit. a) și lit. b), caz în care aceste limite nu mai au

suport.

În speță, hotărârea arbitrală a fost anulată

tocmai pentru motivul prevăzut de art. 364 lit. b), respectiv „tribunalul

arbitrai a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală" , așa

încât susținerea recurentului-pârât conform căreia ar fi trebuit să aibă loc o

rejudecare a litigiului pe fond ca urmare a admiterii acțiunii în anularea

hotărârii arbitrate, nu este fondată.

Având în vedere

considerentele care preced, se constată că hotărârea atacată

este legală iar recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul G.S. împotriva

sentinței nr. 39 din 4 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III

a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 12 martie 2008.