ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1341/2008

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1333

din 21 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art.

11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe

inculpatul C.R.V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.,

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Pentru a pronunța achitarea,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Suma de 300.000.000 lei,

primită de inculpatul C.R.V., nu reprezintă foloase ce nu i se cuvin în

înțelesul art. 254 alin. (1) C. pen., așa cum se susține prin rechizitoriul

parchetului, ci constituie, în realitate, suma pe care SC M.E.I. SRL București

o datora acestuia din perioada august 2003 februarie 2004 când acesta, împreună

cu B.D.A., au fost angajați la această societate și pentru aportul lor la

sporirea profitului firmei beneficiau de 25 % din acesta, așa cum a susținut

inculpatul și cum au confirmat martorii B.D.A., C.I., B.D. și C.D.E.I.

Pe de altă parte, instanța a

motivat că soluția de achitare este impusă și de împrejurarea că inculpatul C.R.V.

în calitatea deținută de director de vânzări nu avea specimen de semnătură în

bancă și astfel nu putea angaja SC E.I. SRL la vreo plată și nici nu avea

posibilitatea să „decidă” în înțelesul legii penale asupra efectuării ori

opririi unei asemenea plăți, așa cum s-a dovedit în timpul realizării

flagrantului când a fost necesar ca ordinul de plată solicitat de M.C., cu o

nouă destinație, să fie semnat de către B.D.A. și prezentat denunțătorului adus

tocmai de inculpat.

Instanța a reținut că sub

acest ultim aspect, numai M.C. pentru SC M.E.I. SRL București, și martorul B.D.A.,

pentru SC E.I. SRL puteau angaja societățile comerciale respective la

efectuarea plăților, ei având calitatea de director general, în firmele în care

lucraseră, calitate în care semnau corespondența și documentele de plată pentru

bănci.

Curtea de Apel București,

prin decizia penală nr. 221/ A din 19 iunie 2007, admițând apelul Parchetului a

desființat sentința și, rejudecând, a schimbat încadrarea juridică din

infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din

Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu

aplicarea art. (6) și (8) din Legea nr. 78/2000, text în baza căruia l-a

condamnat pe inculpat la 3 ani închisoare cu aplicarea art. 81 C. pen.

Prin recursul declarat de

Parchet s-a solicitat înlăturarea dispozițiilor art. 81 – art. 82 C. pen.,

urmând ca pedeapsa să fie executată în regim privativ de libertate.

Prin recursul inculpatului

s-a solicitat casarea deciziei instanței de apel pentru motivele amplu arătate

în scris și susținute oral, invocându-se netemeinicia și nelegalitatea

hotărârii de condamnare pentru că:

- în cauză lipsește cerința

esențială a elementului material al laturii obiective, al infracțiunii

prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., respectiv caracterul necuvenit al

sumei încasate care este de esența infracțiunii de luare de mită.

Sub acest aspect,

inculpatul, prin avocatul său, a arătat că anterior alte 3 instanțe, prin alte

3 hotărâri anterioare, au reținut lipsa elementelor constitutive ale

infracțiunii de luare de mită, iar apoi însăși Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia nr. 5778 din 14 octombrie 2005, a remarcat natura civilă

comercială a relațiilor dintre inculpat și denunțător prin decizia nr. 5778 din

14 octombrie 2005 și a subliniat prin îndrumările date în considerentele

hotărârii de casare că soluționarea legală și temeinică a cauzei depinde de

stabilirea certă a acestor raporturi comerciale și de muncă ale inculpatului cu

M., E. și A.

Dezvoltând motivele de

recurs inculpatul a criticat decizia de condamnare arătând că se bazează pe

susținerile neverosimile, ale denunțătorului, și ignoră nejustificat și pur

subiectiv probele administrate nemijlocit de către instanța de fond după rejudecare

care confirmă apărările inculpatului.

Recurentul inculpat a

solicitat să se aibă în vedere și înscrisurile depuse în recurs, care dovedesc

temeinicia soluției de achitare.

În urma examinării

lucrărilor dosarului, Curtea constată că recursul inculpatului este fondat.

Potrivit art. 254 C. pen.,

constituie infracțiunea de luare de mită fapta funcționarului care, direct sau

indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori

acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a

îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la

îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor

îndatoriri și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor

drepturi.

Din examinarea textului

incriminator rezultă că, pentru existența oricăreia dintre variantele

alternative prin care se poate realiza latura obiectivă a infracțiunii de luare

de mită este necesar, printre altele, să se dovedească o cerință esențială

expres prevăzută de lege și anume că banii ori foloasele pretinse, primite,

acceptate ori nerespinse să fie necuvenite.

Or, din examinarea și

analiza atentă a întregului material probator rezultă că, într-adevăr, așa cum

a reținut instanța de fond, suma de 300.000.000 lei primită de inculpatul C.R.V.

nu a reprezentat o sumă necuvenită, ci o sumă datorată acestuia de SC M.E.I.

SRL București, reprezentând contravaloarea aportului pe care el l-a adus la

sporirea profitului firmei în perioada august 2003, februarie 2004 potrivit

celor anterior convenite de inculpat cu angajatorii SC M.E.I. SRL București.

Caracterul de sumă datorată

inculpatului rezultă din declarațiile acestuia făcute în mod constant în cursul

procesului, confirmate în mod cert prin declarațiile martorilor B.D.A., B.D., C.D.E.I.

și C.M.I., date în cursul cercetării judecătorești la instanța de fond și care

se coroborează cu consemnările inculpatului din agenda depusă la dosar. Aceste

consemnări sunt în acord cu datele la care s-au ridicat banii de către

angajații societății așa cum rezultă din adresele nr. 26631/2004 și 7333/2004

emise de B.C.R. și B.R.D.

În sensul că inculpatului i

se datora suma menționată, sunt edificatoare declarațiile constante ale

martorului C.D. date la prima instanță, precum și la instanța de rejudecare

care, printre altele, a arătat următoarele: „În vara anului 2003 am avut câteva

întâlniri cu domnul C. unde am discutat aspecte legate de înființarea unei

sucursale a societății C. SA D. cu sediul în București. Am discutat procentele

în care C. SA D. va fi acționar și procentele ce se cuveneau domnului C.C. ar

fi avut o participație de 75 % iar domnul C. de 25 %.Din profitul firmei,

domnului C. i-ar fi revenit 25 % corespunzător acțiunilor cu care participase,

inclusiv mașina, telefonul, sediul cu toate utilitățile și un solar de 1000 euro

sau dolari, nu mai țin minte. Discuția s-a amânat pentru începutul lunii august

când domnul C. trebuia să-mi dea un răspuns ferm.

Când ne-am reîntâlnit cu

domnul C., acesta mi-a spus că nu mai este de acord întrucât urma să încheie o

afacere similară cu domnul B.A. și M.C. Mi-a spus că nu vrea să mă încurce, că B.A.

lucrează la M. și că procentele rămân aceleași, adică 25 % din acțiuni și un

salariu despre care am înțeles că ar fi fost mai mare de 1000. M-am întâlnit cu

M.C. prin luna septembrie 2003 care mi-a spus că a făcut o alegere bună

luându-l pe R. ca director. Domnul M.C. mi-a spus că i-a oferit exact

condițiile avute în discuția cu mine”.

Dar, caracterul de sumă

datorată și nu de sumă necuvenită inculpatului rezultă nu numai din convenția

părților, ci și din drepturile bănești aferente deținerii și ulterior

cesionării de către inculpat a părților sale sociale la SC A., așa cum corect

și justificat a motivat în considerente, instanța de fond.

Pe de altă parte, așa cum a

reținut și motivat aceiași instanță de fond, pentru existența infracțiunii de

luare de mită lipsește și intenția inculpatului ca element al laturii

subiective.

Sub acest aspect, analiza

întregului material probator impune concluzia că în momentul când se pretinde

săvârșirea faptei, inculpatul avea convingerea fermă că societatea

susmenționată îi era datoare cu suma de bani convenită anterior și neonorată,

fiind exclusă o intenție infracțională de a pretinde și primi ceva necuvenit.

Așa fiind, și având în

vedere și restul considerentelor de fond arătate în cuprinsul sentinței de

fond, Curtea constată că decizia de condamnare a instanței de apel este

netemeinică și nelegală.

Curtea reține că în cauză

nefiind îndeplinite nici cerințele laturii obiective și nici cele ale laturii

subiective ale infracțiunii imputate inculpatului, în realitate ne aflăm în

prezența unui litigiu civil de natură comercială și nu în prezența unei fapte

penale.

Drept urmare, se va admite

recursul inculpatului, se va casa decizia instanței de apel și în baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., se va dispune achitarea

inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.,

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Pe cale de consecință,

urmează a fi respins, ca nefondat, recursul parchetului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- D.N.A. împotriva deciziei penale nr. 221/ A din 19 iunie 2007 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul declarat de

recurentul intimat inculpat C.R.V. împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia atacată și

sentința penală nr. 1333 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția

a II-a penală și, rejudecând:

În baza art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul C.R.V.

pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) raportat la art. (6) din

Legea nr. 78/2000.

Constată că recurentul

inculpat a fost arestat de la 9 martie 2004 la 6 iulie 2004.

În baza art. 192 alin. (3) C.

proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 aprilie 2008.