ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1341/2008

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1333 din 21 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul C.R.V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Pentru a pronunța achitarea, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Suma de 300.000.000 lei, primită de inculpatul C.R.V., nu reprezintă foloase ce nu i se cuvin în înțelesul art. 254 alin. (1) C. pen., așa cum se susține prin rechizitoriul parchetului, ci constituie, în realitate, suma pe care SC M.E.I.

SRL București o datora acestuia din perioada august 2003 februarie 2004 când acesta, împreună cu B.D.A., au fost angajați la această societate și pentru aportul lor la sporirea profitului firmei beneficiau de 25 % din acesta, așa cum a susținut inculpatul și cum au confirmat martorii B.D.A., C.I., B.D. și C.D.E.I. Pe de altă parte, instanța a motivat că soluția de achitare este impusă și de împrejurarea că inculpatul C.R.V. în calitatea deținută de director de vânzări nu avea specimen de semnătură în bancă și astfel nu putea angaja SC E.I. SRL la vreo plată și nici nu avea posibilitatea să „decidă” în înțelesul legii penale asupra efectuării ori opririi unei asemenea plăți, așa cum s-a dovedit în timpul realizării flagrantului când a fost necesar ca ordinul de plată solicitat de M.C., cu o nouă destinație, să fie semnat de către B.D.A.

și prezentat denunțătorului adus tocmai de inculpat. Instanța a reținut că sub acest ultim aspect, numai M.C. pentru SC M.E.I. SRL București, și martorul B.D.A., pentru SC E.I. SRL puteau angaja societățile comerciale respective la efectuarea plăților, ei având calitatea de director general, în firmele în care lucraseră, calitate în care semnau corespondența și documentele de plată pentru bănci. Curtea de Apel București, prin decizia penală nr. 221/ A din 19 iunie 2007, admițând apelul Parchetului a desființat sentința și, rejudecând, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. (6) și (8) din Legea nr. 78/2000, text în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 3 ani închisoare cu aplicarea art. 81 C. pen.

Prin recursul declarat de Parchet s-a solicitat înlăturarea dispozițiilor art. 81 – art. 82 C. pen., urmând ca pedeapsa să fie executată în regim privativ de libertate. Prin recursul inculpatului s-a solicitat casarea deciziei instanței de apel pentru motivele amplu arătate în scris și susținute oral, invocându-se netemeinicia și nelegalitatea hotărârii de condamnare pentru că: - în cauză lipsește cerința esențială a elementului material al laturii obiective, al infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., respectiv caracterul necuvenit al sumei încasate care este de esența infracțiunii de luare de mită.

Sub acest aspect, inculpatul, prin avocatul său, a arătat că anterior alte 3 instanțe, prin alte 3 hotărâri anterioare, au reținut lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de luare de mită, iar apoi însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5778 din 14 octombrie 2005, a remarcat natura civilă comercială a relațiilor dintre inculpat și denunțător prin decizia nr. 5778 din 14 octombrie 2005 și a subliniat prin îndrumările date în considerentele hotărârii de casare că soluționarea legală și temeinică a cauzei depinde de stabilirea certă a acestor raporturi comerciale și de muncă ale inculpatului cu M., E. și A. Dezvoltând motivele de recurs inculpatul a criticat decizia de condamnare arătând că se bazează pe susținerile neverosimile, ale denunțătorului, și ignoră nejustificat și pur subiectiv probele administrate nemijlocit de către instanța de fond după rejudecare care confirmă apărările inculpatului.

Recurentul inculpat a solicitat să se aibă în vedere și înscrisurile depuse în recurs, care dovedesc temeinicia soluției de achitare. În urma examinării lucrărilor dosarului, Curtea constată că recursul inculpatului este fondat. Potrivit art. 254 C. pen., constituie infracțiunea de luare de mită fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Din examinarea textului incriminator rezultă că, pentru existența oricăreia dintre variantele alternative prin care se poate realiza latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită este necesar, printre altele, să se dovedească o cerință esențială expres prevăzută de lege și anume că banii ori foloasele pretinse, primite, acceptate ori nerespinse să fie necuvenite. Or, din examinarea și analiza atentă a întregului material probator rezultă că, într-adevăr, așa cum a reținut instanța de fond, suma de 300.000.000 lei primită de inculpatul C.R.V. nu a reprezentat o sumă necuvenită, ci o sumă datorată acestuia de SC M.E.I. SRL București, reprezentând contravaloarea aportului pe care el l-a adus la sporirea profitului firmei în perioada august 2003, februarie 2004 potrivit celor anterior convenite de inculpat cu angajatorii SC M.E.I.

SRL București. Caracterul de sumă datorată inculpatului rezultă din declarațiile acestuia făcute în mod constant în cursul procesului, confirmate în mod cert prin declarațiile martorilor B.D.A., B.D., C.D.E.I. și C.M.I., date în cursul cercetării judecătorești la instanța de fond și care se coroborează cu consemnările inculpatului din agenda depusă la dosar. Aceste consemnări sunt în acord cu datele la care s-au ridicat banii de către angajații societății așa cum rezultă din adresele nr. 26631/2004 și 7333/2004 emise de B.C.R. și B.R.D. În sensul că inculpatului i se datora suma menționată, sunt edificatoare declarațiile constante ale martorului C.D. date la prima instanță, precum și la instanța de rejudecare care, printre altele, a arătat următoarele: „În vara anului 2003 am avut câteva întâlniri cu domnul C. unde am discutat aspecte legate de înființarea unei sucursale a societății C. SA D. cu sediul în București.

Am discutat procentele în care C. SA D. va fi acționar și procentele ce se cuveneau domnului C.C. ar fi avut o participație de 75 % iar domnul C. de 25 %.Din profitul firmei, domnului C. i-ar fi revenit 25 % corespunzător acțiunilor cu care participase, inclusiv mașina, telefonul, sediul cu toate utilitățile și un solar de 1000 euro sau dolari, nu mai țin minte. Discuția s-a amânat pentru începutul lunii august când domnul C. trebuia să-mi dea un răspuns ferm. Când ne-am reîntâlnit cu domnul C., acesta mi-a spus că nu mai este de acord întrucât urma să încheie o afacere similară cu domnul B.A. și M.C. Mi-a spus că nu vrea să mă încurce, că B.A. lucrează la M. și că procentele rămân aceleași, adică 25 % din acțiuni și un salariu despre care am înțeles că ar fi fost mai mare de 1000. M-am întâlnit cu M.C.

prin luna septembrie 2003 care mi-a spus că a făcut o alegere bună luându-l pe R. ca director. Domnul M.C. mi-a spus că i-a oferit exact condițiile avute în discuția cu mine”. Dar, caracterul de sumă datorată și nu de sumă necuvenită inculpatului rezultă nu numai din convenția părților, ci și din drepturile bănești aferente deținerii și ulterior cesionării de către inculpat a părților sale sociale la SC A., așa cum corect și justificat a motivat în considerente, instanța de fond. Pe de altă parte, așa cum a reținut și motivat aceiași instanță de fond, pentru existența infracțiunii de luare de mită lipsește și intenția inculpatului ca element al laturii subiective.

Sub acest aspect, analiza întregului material probator impune concluzia că în momentul când se pretinde săvârșirea faptei, inculpatul avea convingerea fermă că societatea susmenționată îi era datoare cu suma de bani convenită anterior și neonorată, fiind exclusă o intenție infracțională de a pretinde și primi ceva necuvenit. Așa fiind, și având în vedere și restul considerentelor de fond arătate în cuprinsul sentinței de fond, Curtea constată că decizia de condamnare a instanței de apel este netemeinică și nelegală. Curtea reține că în cauză nefiind îndeplinite nici cerințele laturii obiective și nici cele ale laturii subiective ale infracțiunii imputate inculpatului, în realitate ne aflăm în prezența unui litigiu civil de natură comercială și nu în prezența unei fapte penale.

Drept urmare, se va admite recursul inculpatului, se va casa decizia instanței de apel și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., se va dispune achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Pe cale de consecință, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul parchetului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva deciziei penale nr. 221/ A din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de recurentul intimat inculpat C.R.V. împotriva aceleiași decizii. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 1333 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a II-a penală și, rejudecând: În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul C.R.V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) raportat la art. (6) din Legea nr. 78/2000. Constată că recurentul inculpat a fost arestat de la 9 martie 2004 la 6 iulie 2004. În baza art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 aprilie 2008.