ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3600/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 386 din 5 octombrie 2006,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a respins acțiunea formulată de C.M., în contradictoriu cu pârâții M.A.I. – A.S.

(în prezent O.R.I.), M.A.E., I.J.P.D., I.J.P.C. și P.P.T., prin care

reclamantul solicita obligarea autorităților pârâte să îi elibereze un permis

temporar de ședere în România ca apatrid. În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat, în esență, că, în anul 1980 s-a stabilit în străinătate, fiindu-i

retrasă cetățenia română, în anul 1993 a revenit în țară, iar din anul 1997 se află în executarea unei pedepse privative de libertate. A mai arătat

reclamantul că autoritățile i-au respins cererile pentru eliberarea unui

document cu care să se legitimeze în calitate de persoană fără cetățenie.

În motivarea sentinței

pronunțate, Curtea de Apel a reținut, în esență, că, în raport cu prevederile art.

68 alin. (1) lit. d), art. 70, art. 71 și art. 112 - 114 din O.U.G. nr. 194/2002

privind regimul străinilor, reclamantul se află, datorită situației speciale

constând în executarea unei pedepse privative de libertate, în imposibilitatea

îndeplinirii condițiilor legale pentru a obține permisul de ședere în calitatea

sa de apatrid de origine română, întrucât soluționarea cererii sale este

condiționată de stabilirea domiciliului în România. A mai reținut Instanța că

situația reclamantului va putea fi clarificată în condițiile legii ulterior

executării pedepsei privative de libertate, întrucât în lipsa domiciliului este

imposibil de determinat chiar și competența teritorială a autorității care să-i

elibereze permisul de ședere, cu atât mai mult cu cât a fost transferat între

diverse penitenciare de pe teritoriul țării.

Împotriva sentinței a

declarat recurs reclamantul C.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, întrucât Instanța de Fond nu a ținut cont de probele administrate

și actele depuse.

Recursul este nefondat și va

fi respins.

Examinând actele dosarului,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurentul și-a fondat

acțiunea pe dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002. El a părăsit România în 1980 și

s-a constatat că a renunțat la cetățenia română prin Decretul nr. 149/1981, în

prezent fiind apatrid.

Recurentul nu poate

beneficia de prevederile art. 68 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor, întrucât astfel cum rezultă din probe s-a întors de bună voie în

țară și nu a fost repatriat.

Pentru ca apatridului să i

se poată elibera un act doveditor al identității sale conform art. 112 - 114

din același act normativ, acest cetățean trebuie să fie în posesia unui permis

de ședere temporară și să îndeplinească condiția repatrierii în baza unor

înțelegeri internaționale, la care țara noastră este parte.

Recurentul - reclamant se

află însă astfel cum s-a reținut și de către Instanța de Fond, într-o situație

de excepție, este în executarea unei pedepse privative de libertate și prin

urmare în imposibilitatea îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de O.U.G. nr.

194/2002 pentru a obține permisul de ședere.

Recurentului îi este

condiționată, așadar cererea de stabilire a domiciliului în România, iar

termenul de domiciliu astfel cum este statuat de O.U.G. nr. 97/2005 este „la

adresa unde persoana își are locuința statornică”.

Așa cum am referit mai sus

recurentul se află în penitenciar și prin urmare nu poate să-și stabilească în

mod liber locul de domiciliu.

Este adevărat că art. 8 din

C.E.D.O. protejează distinct dreptul la domiciliu. În lipsa domiciliului este

însă imposibil ca autoritatea administrativă să poată emite permisul de ședere

în țară, întrucât pe această perioadă de restrângere temporară a unui drept

fundamental, recurentul nu poate îndeplini condițiile legale prevăzute de art.

70 din O.U.G. nr. 194/2002.

Prin urmare, corect Instanța

de Fond a respins cererea recurentului - reclamant formată în baza art. 7 din

Legea nr. 554/2004, constatând că acesta nu este în prezent, datorită situației

excepționale în care se află, titular al unui drept fundamental încălcat de

către organele statului.

De altfel și C.E.D.O. definește

domiciliul, ca fiind locul unde o persoană trăiește în mod permanent, în speță

nefiind vorba despre o astfel de situație, întrucât recurentul este în

executarea unei pedepse privative de libertate de 20 ani, în penitenciar.

Față de toate aceste

considerente, de fapt și de drept mai sus expuse, Înalta Curte de Casație și

Justiție, apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru

care va respinge ca nefondat recursul declarat de C.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.M. împotriva sentinței civile nr. 386 din 5 octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2007.