ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3600/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 386 din 5 octombrie 2006, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de C.M., în contradictoriu cu pârâții M.A.I. – A.S. (în prezent O.R.I.), M.A.E., I.J.P.D., I.J.P.C. și P.P.T., prin care reclamantul solicita obligarea autorităților pârâte să îi elibereze un permis temporar de ședere în România ca apatrid. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că, în anul 1980 s-a stabilit în străinătate, fiindu-i retrasă cetățenia română, în anul 1993 a revenit în țară, iar din anul 1997 se află în executarea unei pedepse privative de libertate.

A mai arătat reclamantul că autoritățile i-au respins cererile pentru eliberarea unui document cu care să se legitimeze în calitate de persoană fără cetățenie. În motivarea sentinței pronunțate, Curtea de Apel a reținut, în esență, că, în raport cu prevederile art. 68 alin. (1) lit. d), art. 70, art. 71 și art. 112 - 114 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor, reclamantul se află, datorită situației speciale constând în executarea unei pedepse privative de libertate, în imposibilitatea îndeplinirii condițiilor legale pentru a obține permisul de ședere în calitatea sa de apatrid de origine română, întrucât soluționarea cererii sale este condiționată de stabilirea domiciliului în România.

A mai reținut Instanța că situația reclamantului va putea fi clarificată în condițiile legii ulterior executării pedepsei privative de libertate, întrucât în lipsa domiciliului este imposibil de determinat chiar și competența teritorială a autorității care să-i elibereze permisul de ședere, cu atât mai mult cu cât a fost transferat între diverse penitenciare de pe teritoriul țării. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul C.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât Instanța de Fond nu a ținut cont de probele administrate și actele depuse. Recursul este nefondat și va fi respins. Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Recurentul și-a fondat acțiunea pe dispozițiile O.U.G.

nr. 194/2002. El a părăsit România în 1980 și s-a constatat că a renunțat la cetățenia română prin Decretul nr. 149/1981, în prezent fiind apatrid. Recurentul nu poate beneficia de prevederile art. 68 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor, întrucât astfel cum rezultă din probe s-a întors de bună voie în țară și nu a fost repatriat. Pentru ca apatridului să i se poată elibera un act doveditor al identității sale conform art. 112 - 114 din același act normativ, acest cetățean trebuie să fie în posesia unui permis de ședere temporară și să îndeplinească condiția repatrierii în baza unor înțelegeri internaționale, la care țara noastră este parte. Recurentul - reclamant se află însă astfel cum s-a reținut și de către Instanța de Fond, într-o situație de excepție, este în executarea unei pedepse privative de libertate și prin urmare în imposibilitatea îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de O.U.G.

nr. 194/2002 pentru a obține permisul de ședere. Recurentului îi este condiționată, așadar cererea de stabilire a domiciliului în România, iar termenul de domiciliu astfel cum este statuat de O.U.G. nr. 97/2005 este „la adresa unde persoana își are locuința statornică”. Așa cum am referit mai sus recurentul se află în penitenciar și prin urmare nu poate să-și stabilească în mod liber locul de domiciliu. Este adevărat că art. 8 din C.E.D.O. protejează distinct dreptul la domiciliu. În lipsa domiciliului este însă imposibil ca autoritatea administrativă să poată emite permisul de ședere în țară, întrucât pe această perioadă de restrângere temporară a unui drept fundamental, recurentul nu poate îndeplini condițiile legale prevăzute de art. 70 din O.U.G.

nr. 194/2002. Prin urmare, corect Instanța de Fond a respins cererea recurentului - reclamant formată în baza art. 7 din Legea nr. 554/2004, constatând că acesta nu este în prezent, datorită situației excepționale în care se află, titular al unui drept fundamental încălcat de către organele statului. De altfel și C.E.D.O. definește domiciliul, ca fiind locul unde o persoană trăiește în mod permanent, în speță nefiind vorba despre o astfel de situație, întrucât recurentul este în executarea unei pedepse privative de libertate de 20 ani, în penitenciar. Față de toate aceste considerente, de fapt și de drept mai sus expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat de C.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.M. împotriva sentinței civile nr. 386 din 5 octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2007.