ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1684/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la Judecătoria Pitești la data de 14 septembrie 2005, reclamantul P.M. a chemat în judecată M.A.P.D.R., precum și pe SC A. SA Vedea, solicitând constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor la 20 martie 1996 pentru suprafața de 4000 mp situată în intravilanul comunei Vedea, județul Argeș. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că suprafața de teren susmenționată a fost ocupată abuziv de fostul S.M.A. Vedea, în realitate terenul fiind proprietatea tatălui său, P.C. și a făcut obiectul unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.

Prin încheierea din 13 ianuarie 2006, Judecătoria Pitești a dispus citarea în cauză a SC S. SA, în calitate de titular al dreptului de proprietate și ulterior, la 3 februarie 2006, citarea aceleiași societăți comerciale în calitate de pârâtă. Acțiunea a fost admisă prin sentința civilă nr. 968 din 30 martie 2006, prin care Judecătoria Pitești a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru suprafața de 4000 mp. Recursurile declarate împotriva sentinței de pârâții SC A. SA și M.A.P.D.R. au fost admise de Tribunalul Argeș, prin decizia nr. 633 din 19 iunie 2006, prin care s-a casat hotărârea și s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în primă instanță, Curții de Apel Pitești.

Prin sentința nr. 90/F/C din 2 octombrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea ca tardivă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a promovat acțiunea la 14 septembrie 2005, cu depășirea termenului limită de un an de la data emiterii actului administrativ contestat, în condițiile în care a cunoscut despre existența certificatului de atestare încă de la 14 mai 2004. Prin sentința nr. 47/F-CC din 7 noiembrie 2006, aceeași instanță a admis în parte cererea formulată de pârâtele SC A. SA și SC S. SA privind completarea sentinței nr. 90 din 2 octombrie 2006 și în baza art. 281 2 alin. (3) C. proc. civ., a dispus îndreptarea omisiunii strecurată în dispozitiv, în sensul obligării lui P.M.

la cheltuieli de judecată în sumă de 1000 RON către SC A. SA și respectiv, 1500 RON către SC S. SA. Împotriva sentinței nr. 90 din 2 octombrie 2006 a declarat recurs reclamantul P.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor de competența materială, în condițiile în care cererea privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare, act intrat în circuitul civil, este de competența instanței de drept comun și nu a instanței de contencios administrativ. Referitor la tardivitatea acțiunii, reclamantul a arătat că, în mod greșit a fost admisă această excepție, invocată din oficiu de instanță, fără a se ține cont de faptul ca nulitatea absolută a actului poate fi invocată oricând, astfel cum prevăd și dispozițiile Legii privind fondul funciar nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 247/2005.

De altfel, a mai precizat reclamantul, la 17 februarie 2005 el a invocat în cadrul dosarului nr. 2026/2004 al Tribunalului Argeș excepția de nelegalitate a certificatului de atestare, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, cerere ce i-a fost respinsă. Ori, Curtea de Apel Pitești nu a avut în vedere faptul că legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată oricând pe cale de excepție, ceea ce demonstrează nelegalitatea sentinței. Reclamantul P.M. a declarat recurs și împotriva sentinței nr. 47/ F-CC din 7 noiembrie 2006, prin care s-a dispus completarea dispozitivului, invocând însa aceleași motive de nelegalitate și netemeinicie ale soluției de respingere ca tardivă a acțiunii, fără a face nici un fel de referiri la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței din 7 noiembrie 2006 au declarat recurs și pârâtele SC A. SA și SC S. SA, arătând că instanța a omis să acorde integral cheltuielile de judecată. În ședința publică din 21 martie 2007, pârâtele au renunțat la judecarea recursului propriu, Curtea urmând a lua de această dispoziție, potrivit art. 246 C. proc. civ., cu referire la art. 298 și art. 316 C. proc. civ. Recursurile declarate de reclamantul P.M. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare. Astfel, critica privind necompetența materială a instanței de contencios administrativ nu are suport legal. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, fiind emis de o autoritate a administrației publice centrale, în cadrul procedurii speciale reglementate în H.G.

nr. 834/1991, reprezintă un act administrativ supus controlului judecătoresc în condițiile Legii contenciosului administrativ. Așadar, în raport de natura juridică a actului contestat, în mod corect s-a reținut competența materială a instanței de contencios administrativ. De asemenea, Curtea constată că soluția de respingere a acțiunii ca tardivă este legală, cererea fiind introdusă cu nerespectarea termenului legal pentru sesizarea instanței de contencios administrativ. Astfel, sesizarea instanței a avut loc după împlinirea termenului de un an, ceea ce a avut drept consecință stingerea dreptului reclamantului la acțiune în sens material. În raport de data înscrierii certificatului de atestare în cartea funciară în anul 1996, reclamantul avea posibilitatea să-l conteste în termenul de un an prevăzut la acea dată de art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990.

Împrejurarea că actul administrativ atacat nu a fost comunicat reclamantului este lipsită de relevanță, acesta fiind terț și ministerul intimat neavând obligația legală de a-i comunica certificatul de atestare. Termenul de sesizare a instanței a început să curgă de la data când reclamantul a luat cunoștință de existența și conținutul actului, având posibilitatea să aprecieze dacă i-a fost vătămat un drept recunoscut de lege și dacă este cazul să se adreseze instanței pentru recunoașterea dreptului încălcat. Astfel, reclamantul a luat cunoștință despre actul în litigiu, în cadrul dosarului nr. 10020/2003 al Judecătoriei Pitești privind reconstituirea dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991 cel mai târziu la 5 decembrie 2003 după ce Comisia locală de fond funciar Vedea a depus întâmpinare.

În aceste împrejurări, se constată că la data sesizării instanței cu anularea actului administrativ, 14 septembrie 2005, acțiunea era tardivă, fiind promovată după împlinirea termenului de decădere de un an. Cât privește faptul arătat de reclamant privind invocarea nelegalității certificatului pe cale de excepție conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, acest aspect este nerelevant, fiind vorba despre o cauză diferită, soluționată irevocabil, în care s-a respins cererea ca inadmisibilă (dosar nr. 2026/2004 al Tribunalului Argeș și dosar nr. 1906/2005 al Curții de Apel Pitești).

Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 90/ F din 2 octombrie 2006. Aceeași soluție se impune și față de recursul declarat împotriva sentinței nr. 47/ F-CC din 7 noiembrie 2006, nefiind aduse critici completării dispozitivului hotărârii, iar obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată fiind justificată în raport de soluția de respingere a acțiunii. Văzând și dispozițiile art. 246 cu referire la art. 298 și art. 316 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.M., împotriva sentinței civile nr. 90/F/C din 2 octombrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. Obligă recurentul la 1800 lei (RON) cheltuieli de judecată către SC S. SA. Ia act de renunțarea la judecata recursului de către pârâtele SC A. SA, împotriva sentinței civile nr. 47/ F-CC din 7 noiembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. Respinge ca nefondat recursul declarat de P.M., împotriva sentinței nr. 47/ F-CC din 7 noiembrie 2006 a aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2007.