ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta P.M.S.P.A. Milano cu sediul în Constanța s-a adresat Curții de Arbitraj Comercial și Maritim solicitându-i ca prin sentința pe care o va pronunța să o oblige pe pârâta SC G.N. SA Giurgiu la plata sumei de 45.000 Euro cauzate pentru întârzierea predării mărfii în portul Constanța, la 36.199,45 Euro reprezentând daune egale cu contravaloarea mărfii deteriorate pe timpul transportului cu barja nr. 709, la 898 Euro daune egale cu contravaloarea mărfii deteriorate pe timpul transportului cu barja nr. 2057, 8551 Euro navlu mort și 12.715,63 dolari S.U.A. cu titlu de daune egale cu contrastaliile plătite, plus cheltuieli de arbitrare.

În susținerea acțiunii s-a invocat de către reclamantă nerespectarea de către pârâtă a termenelor stipulate în contractul de transport, care a avut drept consecință rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare din partea cocontractantului său și plata de daune în sumă de 45.000 Euro. În calitate de cărăuș, reclamanta a motivat că pârâtei îi revine răspunderea și pentru plata navlului mort și a contrastaliilor care s-au produs la descărcare. Tribunalul arbitral, prin hotărârea nr. 16 din 15 iunie 2007, și-a verificat competența de a soluționa litigiul în conformitate cu art. 343 C. proc. civ. și art. 12 din regulile de procedură ale Curții de Arbitraj de pe lângă C.C.I.N.A. Constanța și a stabilit că între părți nu s-a încheiat o convenție arbitrală privind eventuale litigii care ar rezulta din executarea transporturilor din litigiu între P. și Constanța.

De asemenea, a apreciat că scrisorile de trăsură și celelalte acte care au fost depuse la dosar vizează rezolvarea în fond a litigiului și nu competența Tribunalului arbitral întrucât nu conțin nicio clauză compromisorie privind eventualele litigii care s-ar naște din executarea sau neexecutarea contractului de transport. S-a mai reținut că pârâta nu și-a dat consimțământul în fața Tribunalului arbitral pentru încheierea unei astfel de convenții, iar din comportarea părților din fața tribunalului s-a dedus că acestea nu au convenit să abandoneze competența legală de drept comun în favoarea unui arbitraj. Văzând și dispozițiile art. 56 alin. (2) din Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj de pe lângă C.C.I.N.A.

Constanța, tribunalul arbitral a hotărât închiderea procedurii arbitrale în litigiul dintre cele două părți. Împotriva hotărârii arbitrale, reclamanta P.M.S.P.A. a formulat acțiune în anulare în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., pentru motivul că soluția s-a dat cu încălcarea art. 158 alin. (3) C. proc. civ., întrucât tribunalul arbitral dacă a constatat că nu era competent să soluționeze litigiul trebuia să-și decline competența în favoarea instanței de judecată competente. În sprijinul acțiunii în anulare au mai fost invocate prevederile art. 22 alin. (4) și art. 343 4 alin. (4) C. proc. civ., care se referă la posibilitatea ivirii conflictului de competență între o instanță judecătorească și un tribunal arbitral.

De asemenea, s-a invocat și art. 59 din Acordul de la Bratislava care impune pentru litigiile izvorâte din contractul de transport competența arbitrajului de la locul unde se află pârâtul. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, prin sentința nr. 19 din 12 iulie 2007, a respins acțiunea în anulare înlăturând toate susținerile reclamantei referitoare la obligația tribunalului arbitral de a declina competența în favoarea instanțelor judecătorești. Potrivit Curții, convenția de la Bratislava stabilește competența teritorială a arbitrajului în cazul în care există convenție arbitrală iar în ce privește dispozițiile art. 343 alin. (3) și (4) C. proc. civ., a reținut că obligația de declinare nu se poate deduce din faptul că în codul de procedură civilă există reglementări care se referă la rezolvarea conflictului de competență care s-ar ivi între un tribunal arbitral și o instanță de judecată.

Potrivit aceleiași Curți, permisivitatea normelor care guvernează procedura arbitrală, creează doar o situație posibilă fără să stabilească imperativ soluția de declinare a competenței în favoarea instanței judecătorești. Pe baza acestor argumente s-a ajuns la concluzia că nu s-au încălcat norme imperative de ordine publică și, în consecință, acțiunea în anulare a fost respinsă. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta P.M. cu sediul profesional în Constanța invocând motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv recurenta a susținut că soluția pronunțată în acțiunea în anulare încalcă prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., întrucât trimiterea-declinarea competenței atunci când instanța arbitrală constată că nu există o clauză compromisorie decurge cu necesitate din conținutul art. 158 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit căruia dacă instanța se declară necompetentă … dosarul se trimite instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenței a devenit irevocabilă. Autoarea a mai invocat în sprijinul susținerii privind nelegalitatea sentinței pronunțată de Curtea de Apel și aplicarea greșită a art. 59 din Acordul de la Bratislava potrivit căruia competența pentru soluționarea litigiului revine Arbitrajului de la locul unde se află pârâtul. Printr-o altă critică recurenta a susținut că instanța competentă era tribunalul arbitral potrivit clauzei din contractul de navlosire încheiat între părți. Această susținere a fost dezvoltată de recurentă prin trimiterea la corespondența purtată între părți din care rezultă, în opinia sa, faptul că raporturile juridice s-au stabilit prin agenții părților, astfel că, aceștia răspund pentru activitățile întreprinse în această calitate.

Întrucât contractul s-a executat de către debitoarea SC G.N. menționată drept cărăuș în scrisorile de trăsură potrivit Acordului de la Bratislava, competența revine Arbitrajului. Prin ultimul motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost invocată încălcarea formelor de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În dezvoltarea acestei critici s-a susținut că deși Curtea de Apel a amânat pronunțarea de la 12 iulie 2007 la 13 iulie 2007, soluția a fost pronunțată în ziua de 12 iulie 2007. În consecință, pentru motivele invocate, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la instanța arbitrală iar în subsidiar trimiterea la instanța de drept comun.

Recursul este nefondat. 1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv, recurenta nu a arătat în concret care sunt formele de procedură încălcate, de natură să atragă nulitatea sentinței care a fost pusă în discuție. Deși art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este considerat dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, partea care invocă o neregularitate procedurală, de natură să atragă sancțiunea nulității, trebuie să demonstreze că sunt îndeplinite condițiile cumulative ale articolului mai sus menționat.

În speță, nefiind o nulitate necondiționată prevăzută procedural pentru situația în care s-a trecut eronat în sentință data pronunțării, deși aceasta este corect menționată în minută, îi revenea recurentei obligația să demonstreze că există o vătămare care nu poate fi înlăturată. În cauză se constată că menționarea eronată a datei pronunțării sentinței nu a împiedicat declararea recursului în termen astfel că nu a adus părții o vătămare în exercitarea drepturilor procesuale. Dacă sub acest aspect se examinează dispozițiile art. 261 pct. 1 - 8, se observă că nu există o referire expresă la dată iar în ce privește amânarea pronunțării, art. 260 alin. (1) C. proc. civ., dă dreptul instanței care nu poate hotărî de îndată să amâne pronunțarea.

Este neîndoielnic faptul că data înscrisă în minută, în încheierea de amânare a pronunțării și în sentință trebuie să fie în concordanță, însă atâta vreme cât nu se poate reține că actul astfel săvârșit a produs o vătămare nu se poate impune refacerea actului (prin casare cu trimitere) ci se poate reține că partea poate utiliza reglementările procedurale referitoare la îndreptarea erorilor materiale. În acest context, critica nu va fi reținută. Prin cel de-al doilea motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită a art. 158 alin. (3) C. proc. civ. În sprijinul aplicării greșite a legii, autoarea a invocat doctrina și practica judiciară pentru a susține că atunci când tribunalul arbitral se declară necompetent funcționează declinarea de competență în favoarea instanței statale, apreciind că, declinarea de competență funcționează în ambele sensuri, de la instanța statală către arbitraj și de la arbitraj către instanța statală.

Analizând acest motiv se constată: Art. 158 alin. (3) C. proc. civ., prevede expres: „Dacă instanța se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Dosarul va fi trimis instanței competente, sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent de îndată ce hotărârea de declinare a devenit irevocabilă”. Dispozițiile citate constituie în adevăr soluția procedurală a declinărilor de competență aplicabile în cazul când instanțele judecătorești se declară necompetente. Se admite că necompetența, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor, are drept consecință declinarea competenței în favoarea altei instanțe sau în favoarea unui organ cu activitate jurisdicțională atunci când raportul litigios este în legătură cu o convenție arbitrală valabilă.

Nu este mai puțin adevărat că în acest caz dispozițiile citate nu fac nicio distincție între organele cu activitate jurisdicțională competente care pot fi organe ale statului sau private și, ca urmare, în practică dispozițiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., au constituit fundamentul declinărilor de competență de la instanța statală care s-a dezinvestit către arbitraje care sunt organe jurisdicționale cu un caracter privat. În temeiul acelorași dispoziții cu referire și la art. 343 4 alin. (4) C. proc. civ., recurenta a considerat că declinarea de competență funcționează în aceleași condiții de la tribunalul arbitral care se declară necompetent către instanța statală.

Cu privire la această critică dezvoltată în recurs, în soluționarea acțiunii în anulare, instanța a dat o dezlegare corectă solicitării de a se declina sau trimite cauza unei instanțe statale în condițiile în care nicio dispoziție legală nu o prevede iar partea nu a cerut în fața tribunalului arbitral, ca alternativă la situația verificării competenței de către acesta, trimiterea cauzei către o instanță statală care în condițiile art. 342 C. proc. civ., ar fi competentă să judece litigiul. Dacă în primul caz, cel anterior analizat, art. 158 alin. (3) se coroborează cu art. 343 4 pct. 3 C. proc. civ. și se admite că există o finalitate a soluției în situația în care instanța judecătorească se declară necompetentă, pe o construcție juridică bazată pe art. 158 alin. (3) C. proc.

civ., în cel de-al doilea caz, cel în speță, cu atât mai puțin se poate pune problema declinării competenței către instanța statală. Trebuie reținut faptul că atunci când partea se adresează în baza unei convenții arbitrale pe care o consideră valabilă, tribunalului arbitral, acesta spre deosebire de instanța statală care își verifică la cererea uneia dintre părți competența, își verifică din oficiu competența și în măsura în care apreciază că este necompetent închide procedura arbitrală, soluție care a fost pronunțată și în speță. Prin această soluție, tribunalul arbitral s-a dezinvestit și, în lipsa unor dispoziții speciale din Cartea a IV-a, nu se poate apela la alte norme procedurale care reglementează o anume situație pentru a reține că există și o altă obligație în sarcina unui organ jurisdicțional, de declinare a competenței cu atât mai mult cu cât acesta este unul privat.

Prin urmare normele speciale rămân de strică interpretare iar aplicabilitatea lor nu poate fi extinsă la situații juridice pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere. Principiul simetriei și partea de atribuții jurisdicționale a activității arbitrajului nu sunt argumente suficiente pentru a ajunge la concluzia, care nu are acoperire legală, potrivit căreia tribunalul arbitral este obligat să-și decline competența în favoarea instanțelor, substituindu-se în drepturile reclamantei care are opțiunea de a alege instanța (chiar și în cazul convenției arbitrale) sau tribunalul privat pe baza convenției care constituie sursa principală a activității jurisdicționale. În speță, continuitatea procesului este la latitudinea reclamantei care are deschisă calea judecății, în condițiile dreptului comun.

În fine, ipoteza existenței conflictului negativ de competență prevăzută de art. 343 4 alin. (4) C. proc. civ., invocată în alți termen în recurs este una atipică, specială care se poate ivi atunci când instanța judecătorească „se declară necompetentă” iar tribunalul arbitral „închide procedura arbitrală” fără ca între cele două jurisdicții să existe declinare de competență. Aceste dispoziții nu sunt suficiente pentru a se reține obligația tribunalului arbitral de a-și declina competența în favoarea instanței statale. Față de cele ce preced, nu se poate reține că simetria justifică utilizarea unor reglementări speciale apelându-se la funcțiile și efectele altor dispoziții procedurale, astfel că instanța de anulare a aplicat corect dispozițiile procedurale specifice materiei arbitrajului.

Aprecierea asupra continuității procesului și asupra drepturilor care s-ar pierde urmând căi procedurale care nu sunt deschise pentru judecata litigiului este în sarcina reclamantei. Această subliniere are în vedere posibilitatea oferită procedural reclamantei ca după închiderea procedurii arbitrale să se adreseze direct instanței judecătorești dacă nu a uzat de minima diligență de a solicita tribunalului arbitral trimiterea dosarului la instanța statală, știut fiind că alegerea îi aparține. În ce privește motivul invocat în acțiunea în anulare, art. 364 lit. i) C. proc. civ., instanța de anulare a stabilit că nu s-au încălcat norme din care să rezulte o obligație imperativă, impusă procedural tribunalului arbitral în legătură cu declinarea competenței către o instanță statală.

Și critica în legătură cu existența unei convenții arbitrale care s-ar deduce din împrejurările speței, conform înscrisurilor pe care le-a enumerat recurenta, se apreciază ca nefondată întrucât în cauză s-a stabilit corect că o convenție arbitrală, indiferent dacă este compromis sau clauză compromisorie se încheie în formă scrisă, sub sancțiunea nulității, în acest sens edificatoare fiind dispozițiile art. 343 C. proc. civ., prin care se stabilește: „(1) Convenția arbitrală se încheie, în scris sub sancțiunea nulității (2). Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis”. În consecință, soluția Curții de Apel de respingere a acțiunii în anulare fiind legală, în conformitate cu art. 312 C. proc.

civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta P.M.S.P.A. MILANO împotriva sentinței nr. 19/ COM din 12 iulie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2008.