ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta P.M.S.P.A. Milano cu sediul în

Constanța s-a adresat Curții de Arbitraj Comercial și Maritim solicitându-i ca

prin sentința pe care o va pronunța să o oblige pe pârâta SC G.N. SA Giurgiu la

plata sumei de 45.000 Euro cauzate pentru întârzierea predării mărfii în portul

Constanța, la 36.199,45 Euro reprezentând daune egale cu contravaloarea mărfii

deteriorate pe timpul transportului cu barja nr. 709, la 898 Euro daune egale

cu contravaloarea mărfii deteriorate pe timpul transportului cu barja nr. 2057,

8551 Euro navlu mort și 12.715,63 dolari S.U.A. cu titlu de daune egale cu

contrastaliile plătite, plus cheltuieli de arbitrare. În susținerea acțiunii s-a

invocat de către reclamantă nerespectarea de către pârâtă a termenelor stipulate

în contractul de transport, care a avut drept consecință rezoluțiunea

contractului de vânzare cumpărare din partea cocontractantului său și plata de

daune în sumă de 45.000 Euro.

În calitate de cărăuș, reclamanta a motivat că

pârâtei îi revine răspunderea și pentru plata navlului mort și a

contrastaliilor care s-au produs la descărcare.

Tribunalul arbitral, prin hotărârea nr. 16

din 15 iunie 2007, și-a verificat competența de a soluționa litigiul în

conformitate cu art. 343 C. proc. civ. și art. 12 din regulile de procedură ale

Curții de Arbitraj de pe lângă C.C.I.N.A. Constanța și a stabilit că între

părți nu s-a încheiat o convenție arbitrală privind eventuale litigii care ar

rezulta din executarea transporturilor din litigiu între P. și Constanța. De

asemenea, a apreciat că scrisorile de trăsură și celelalte acte care au fost

depuse la dosar vizează rezolvarea în fond a litigiului și nu competența

Tribunalului arbitral întrucât nu conțin nicio clauză compromisorie privind

eventualele litigii care s-ar naște din executarea sau neexecutarea contractului

de transport. S-a mai reținut că pârâta nu și-a dat consimțământul în fața

Tribunalului arbitral pentru încheierea unei astfel de convenții, iar din

comportarea părților din fața tribunalului s-a dedus că acestea nu au convenit

să abandoneze competența legală de drept comun în favoarea unui arbitraj.

Văzând și dispozițiile art. 56 alin. (2) din Regulile de procedură ale Curții

de Arbitraj de pe lângă C.C.I.N.A. Constanța, tribunalul arbitral a hotărât

închiderea procedurii arbitrale în litigiul dintre cele două părți.

Împotriva hotărârii arbitrale, reclamanta P.M.S.P.A.

a formulat acțiune în anulare în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., pentru

motivul că soluția s-a dat cu încălcarea art. 158 alin. (3) C. proc. civ.,

întrucât tribunalul arbitral dacă a constatat că nu era competent să

soluționeze litigiul trebuia să-și decline competența în favoarea instanței de

judecată competente.

În sprijinul acțiunii în anulare au mai fost invocate

prevederile art. 22 alin. (4) și art. 343

4

alin. (4) C. proc. civ., care

se referă la posibilitatea ivirii conflictului de competență între o instanță

judecătorească și un tribunal arbitral. De asemenea, s-a invocat și art. 59 din

Acordul de la Bratislava care impune pentru litigiile izvorâte din contractul

de transport competența arbitrajului de la locul unde se află pârâtul.

Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

prin sentința nr. 19 din 12 iulie 2007, a respins acțiunea în anulare

înlăturând toate susținerile reclamantei referitoare la obligația tribunalului

arbitral de a declina competența în favoarea instanțelor judecătorești.

Potrivit Curții, convenția de la Bratislava stabilește competența teritorială a

arbitrajului în cazul în care există convenție arbitrală iar în ce privește

dispozițiile art. 343 alin. (3) și (4) C. proc. civ., a reținut că obligația de

declinare nu se poate deduce din faptul că în codul de procedură civilă există

reglementări care se referă la rezolvarea conflictului de competență care s-ar

ivi între un tribunal arbitral și o instanță de judecată. Potrivit aceleiași

Curți, permisivitatea normelor care guvernează procedura arbitrală, creează

doar o situație posibilă fără să stabilească imperativ soluția de declinare a

competenței în favoarea instanței judecătorești. Pe baza acestor argumente s-a

ajuns la concluzia că nu s-au încălcat norme imperative de ordine publică și,

în consecință, acțiunea în anulare a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs,

reclamanta P.M. cu sediul profesional în Constanța invocând motivul prevăzut de

art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv recurenta a

susținut că soluția pronunțată în acțiunea în anulare încalcă prevederile art. 158

alin. (3) C. proc. civ., întrucât trimiterea-declinarea competenței atunci când

instanța arbitrală constată că nu există o clauză compromisorie decurge cu

necesitate din conținutul art. 158 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dacă

instanța se declară necompetentă … dosarul se trimite instanței competente sau,

după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent, de îndată ce

hotărârea de declinare a competenței a devenit irevocabilă.

Autoarea a mai invocat în sprijinul

susținerii privind nelegalitatea sentinței pronunțată de Curtea de Apel și

aplicarea greșită a art. 59 din Acordul de la Bratislava potrivit căruia

competența pentru soluționarea litigiului revine Arbitrajului de la locul unde

se află pârâtul. Printr-o altă critică recurenta a susținut că instanța

competentă era tribunalul arbitral potrivit clauzei din contractul de navlosire

încheiat între părți. Această susținere a fost dezvoltată de recurentă prin

trimiterea la corespondența purtată între părți din care rezultă, în opinia sa,

faptul că raporturile juridice s-au stabilit prin agenții părților, astfel că, aceștia

răspund pentru activitățile întreprinse în această calitate. Întrucât

contractul s-a executat de către debitoarea SC G.N. menționată drept cărăuș în

scrisorile de trăsură potrivit Acordului de la Bratislava, competența revine Arbitrajului.

Prin ultimul motiv de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost invocată încălcarea formelor de

procedură prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici s-a susținut că deși Curtea de Apel a amânat

pronunțarea de la 12 iulie 2007 la 13 iulie 2007, soluția a fost pronunțată în

ziua de 12 iulie 2007.

În consecință, pentru motivele invocate, reclamanta

a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea

cauzei la instanța arbitrală iar în subsidiar trimiterea la instanța de drept

comun.

Recursul este nefondat.

proc. civ., poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv, recurenta nu a arătat în

concret care sunt formele de procedură încălcate, de natură să atragă nulitatea

sentinței care a fost pusă în discuție.

Deși art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este

considerat dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, partea care

invocă o neregularitate procedurală, de natură să atragă sancțiunea nulității, trebuie

să demonstreze că sunt îndeplinite condițiile cumulative ale articolului mai

sus menționat. În speță, nefiind o nulitate necondiționată prevăzută procedural

pentru situația în care s-a trecut eronat în sentință data pronunțării, deși

aceasta este corect menționată în minută, îi revenea recurentei obligația să

demonstreze că există o vătămare care nu poate fi înlăturată. În cauză se constată

că menționarea eronată a datei pronunțării sentinței nu a împiedicat declararea

recursului în termen astfel că nu a adus părții o vătămare în exercitarea

drepturilor procesuale. Dacă sub acest aspect se examinează dispozițiile art. 261

pct. 1 - 8, se observă că nu există o referire expresă la dată iar în ce

privește amânarea pronunțării, art. 260 alin. (1) C. proc. civ., dă dreptul

instanței care nu poate hotărî de îndată să amâne pronunțarea.

Este neîndoielnic faptul că data înscrisă în

minută, în încheierea de amânare a pronunțării și în sentință trebuie să fie în

concordanță, însă atâta vreme cât nu se poate reține că actul astfel săvârșit a

produs o vătămare nu se poate impune refacerea actului (prin casare cu

trimitere) ci se poate reține că partea poate utiliza reglementările

procedurale referitoare la îndreptarea erorilor materiale.

În acest context, critica nu va fi reținută.

Prin cel de-al doilea motiv, prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită a art. 158 alin.

(3) C. proc. civ. În sprijinul aplicării greșite a legii, autoarea a invocat

doctrina și practica judiciară pentru a susține că atunci când tribunalul

arbitral se declară necompetent funcționează declinarea de competență în

favoarea instanței statale, apreciind că, declinarea de competență funcționează

în ambele sensuri, de la instanța statală către arbitraj și de la arbitraj către

instanța statală. Analizând acest motiv se constată:

Art. 158 alin. (3) C. proc. civ., prevede

expres: „Dacă instanța se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate

exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Dosarul va fi trimis

instanței competente, sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională

competent de îndată ce hotărârea de declinare a devenit irevocabilă”.

Dispozițiile citate constituie în adevăr soluția

procedurală a declinărilor de competență aplicabile în cazul când instanțele

judecătorești se declară necompetente. Se admite că necompetența, în funcție de

natura imperativă sau dispozitivă a normelor, are drept consecință declinarea competenței

în favoarea altei instanțe sau în favoarea unui organ cu activitate

jurisdicțională atunci când raportul litigios este în legătură cu o convenție

arbitrală valabilă.

Nu este mai puțin adevărat că în acest caz

dispozițiile citate nu fac nicio distincție între organele cu activitate

jurisdicțională competente care pot fi organe ale statului sau private și, ca

urmare, în practică dispozițiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., au

constituit fundamentul declinărilor de competență de la instanța statală care s-a

dezinvestit către arbitraje care sunt organe jurisdicționale cu un caracter privat.

În temeiul acelorași dispoziții cu referire

și la art. 343

4

alin. (4) C. proc. civ., recurenta a considerat că declinarea

de competență funcționează în aceleași condiții de la tribunalul arbitral care

se declară necompetent către instanța statală.

Cu privire la această critică dezvoltată în

recurs, în soluționarea acțiunii în anulare, instanța a dat o dezlegare corectă

solicitării de a se declina sau trimite cauza unei instanțe statale în

condițiile în care nicio dispoziție legală nu o prevede iar partea nu a cerut

în fața tribunalului arbitral, ca alternativă la situația verificării competenței

de către acesta, trimiterea cauzei către o instanță statală care în condițiile art.

342 C. proc. civ., ar fi competentă să judece litigiul.

Dacă în primul caz, cel anterior analizat, art.

158 alin. (3) se coroborează cu art. 343

4

pct. 3 C. proc. civ. și se

admite că există o finalitate a soluției în situația în care instanța

judecătorească se declară necompetentă, pe o construcție juridică bazată pe art.

158 alin. (3) C. proc. civ., în cel de-al doilea caz, cel în speță, cu atât mai

puțin se poate pune problema declinării competenței către instanța statală.

Trebuie reținut faptul că atunci când partea

se adresează în baza unei convenții arbitrale pe care o consideră valabilă,

tribunalului arbitral, acesta spre deosebire de instanța statală care își

verifică la cererea uneia dintre părți competența, își verifică din oficiu

competența și în măsura în care apreciază că este necompetent închide procedura

arbitrală, soluție care a fost pronunțată și în speță.

Prin această soluție, tribunalul arbitral s-a

dezinvestit și, în lipsa unor dispoziții speciale din Cartea a IV-a, nu se

poate apela la alte norme procedurale care reglementează o anume situație

pentru a reține că există și o altă obligație în sarcina unui organ jurisdicțional,

de declinare a competenței cu atât mai mult cu cât acesta este unul privat.

Prin urmare normele speciale rămân de strică

interpretare iar aplicabilitatea lor nu poate fi extinsă la situații juridice

pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere.

Principiul simetriei și partea de atribuții jurisdicționale

a activității arbitrajului nu sunt argumente suficiente pentru a ajunge la

concluzia, care nu are acoperire legală, potrivit căreia tribunalul arbitral

este obligat să-și decline competența în favoarea instanțelor, substituindu-se

în drepturile reclamantei care are opțiunea de a alege instanța (chiar și în

cazul convenției arbitrale) sau tribunalul privat pe baza convenției care

constituie sursa principală a activității jurisdicționale. În speță, continuitatea

procesului este la latitudinea reclamantei care are deschisă calea judecății,

în condițiile dreptului comun.

În fine, ipoteza existenței conflictului

negativ de competență prevăzută de art. 343

4

alin. (4) C. proc. civ.,

invocată în alți termen în recurs este una atipică, specială care se poate ivi

atunci când instanța judecătorească „se declară necompetentă” iar tribunalul

arbitral „închide procedura arbitrală” fără ca între cele două jurisdicții să

existe declinare de competență. Aceste dispoziții nu sunt suficiente pentru a

se reține obligația tribunalului arbitral de a-și declina competența în

favoarea instanței statale.

Față de cele ce preced, nu se poate reține că

simetria justifică utilizarea unor reglementări speciale apelându-se la funcțiile

și efectele altor dispoziții procedurale, astfel că instanța de anulare a

aplicat corect dispozițiile procedurale specifice materiei arbitrajului.

Aprecierea asupra continuității procesului și asupra drepturilor care s-ar

pierde urmând căi procedurale care nu sunt deschise pentru judecata litigiului

este în sarcina reclamantei. Această subliniere are în vedere posibilitatea oferită

procedural reclamantei ca după închiderea procedurii arbitrale să se adreseze

direct instanței judecătorești dacă nu a uzat de minima diligență de a solicita

tribunalului arbitral trimiterea dosarului la instanța statală, știut fiind că

alegerea îi aparține.

În ce privește motivul invocat în acțiunea în

anulare, art. 364 lit. i) C. proc. civ., instanța de anulare a stabilit că nu

s-au încălcat norme din care să rezulte o obligație imperativă, impusă

procedural tribunalului arbitral în legătură cu declinarea competenței către o

instanță statală.

Și critica în legătură cu existența unei

convenții arbitrale care s-ar deduce din împrejurările speței, conform

înscrisurilor pe care le-a enumerat recurenta, se apreciază ca nefondată

întrucât în cauză s-a stabilit corect că o convenție arbitrală, indiferent dacă

este compromis sau clauză compromisorie se încheie în formă scrisă, sub

sancțiunea nulității, în acest sens edificatoare fiind dispozițiile art. 343 C.

proc. civ., prin care se stabilește: „(1) Convenția arbitrală se încheie, în

scris sub sancțiunea nulității (2). Ea se poate încheia fie sub forma unei

clauze compromisorii înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei

înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis”.

În consecință, soluția Curții de Apel de

respingere a acțiunii în anulare fiind legală, în conformitate cu art. 312 C.

proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta P.M.S.P.A.

MILANO împotriva sentinței nr. 19/ COM din 12 iulie 2007 pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

martie 2008.