ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3466/2007

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3466/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor penale

de față;

În baza lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 110

din 12 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul

c

araș

Severin, în dosarul nr. 3392/P/2005, a fost condamnat inculpatul L.I.:

- în baza art. 215 alin. (1),

(2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) și art.

76 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 5 (cinci) ani închisoare.

- în baza art. 291 C. pen.,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) și art. 76 lit. e) C.

pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare.

Conform art. 33 lit. a)

raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute

pedeapsa cea mai grea de 5 (cinci) ani închisoare.

În baza atrt.71 C. pen.,

s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C.

pen., ca pedeapsă accesorie.

S-au interzis inculpatului

drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., în condițiile art. 65

C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru o perioadă de 5 (cinci) ani.

Prin aceeași sentință a fost

condamnat inculpatul D.C.):

- în baza art. 26 raportat

la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., art. 74 și art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 3 (trei) ani și 4 (patru)

luni închisoare.

- ,în baza art. 289 C. pen.,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 și art. 76 C. pen., la o

pedeapsă de 5 (cinci) luni închisoare.

- în baza art. 291 C. pen.,

cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni

închisoare.

- în baza art. 292 C. pen.,

cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare.

- în baza art. 25 raportat

la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 și art. 76

C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare.

Conform art. 33 lit. a)

raportat la art. 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea de 3 (trei) ani și 4 (patru) luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen.,

s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C.

pen., ca pedeapsă accesorie.

S-au interzis inculpatului

drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., în condițiile

prevăzute de art. 65 C. pen., pe o perioadă de 5 (cinci) ani.

Potrivit art. 14 și art. 346

C. proc. pen., a fost obligat inculpatul L.I. să-i plătească părții civile C.O.,

în calitate de administrator la SC E.S.A. SRL Timișoara, suma de 2.679.420.000

lei, iar inculpatul D.C. să-i plătească aceleiași părți civile suma de

297.600.000 lei.

Au fost respinse pretențiile

civile formulate de martorul Andras Marcu.

A fost menținut sechestrul

asigurator instituit asupra bunurilor inculpatului D.C.

Au fost anulate dovezile de

preemțiune existente la dosarul de urmărire penală, procurile speciale

existente și contractele de vânzare-cumpărare din dosarul de urmărire penală.

În baza art. 191 C. proc.

pen., a fost obligat fiecare inculpat să plătească statului câte 400 lei, cu

titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

În cursul anului 2002,

inculpatul D.C., consilier în cadrul Primăriei comunei Vermeș, l-a ajutat pe

coinculpatul

L.I.

să îi vândă

părții civile C.O., suprafețe de teren, care nu au existat în realitate.

Același inculpat a instigat mai multe persoane din comuna Vermeș să vândă

aceste suprafețe inexistente, a completat și semnat în fals dovezile de

proprietate, pe care le-a folosit la notar, declarând în fals în fața notarului

că îl împuternicește pe L.I. să vândă 50 ha de teren, pe care în realitate nu

le deținea.

La rândul său, coinculpatul L.I.

l-a înșelat pe C.O., administrator la SC .S.A. SRL Timișoara cu suma de

2.679.420.000 lei, vânzându-i suprafețe de teren inexistente și uzând în fața

notarului public A.C. de titluri de proprietate false.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, au declarat apel ambii inculpați.

Inculpatul D.C. a solicitat,

în principal, redozarea sancțiunilor aplicate, în sensul reducerii cuantumului

acestora, în raport de datele care caracterizează persoana sa și aplicarea

dispozițiilor art. 81 C. pen., privind suspendarea condiționată a executării

pedepsei.

În subsidiar, a solicitat

rejudecarea cauzei de către Tribunalul Caraș Severin, având în vedere că, în

perioada în care inculpatul L.I. era arestat în altă cauză, s-a procedat la

audierea unor martori indicați în citativul rechizitoriului, încălcându-se astfel

prevederile art. 314 C. proc. pen., privind obligativitatea prezenței

inculpatului arestat la judecată.

Apelantul inculpat L.I. a

învederat faptul că, nefiindu-i adusă la cunoștință împrejurarea că s-a început

urmărirea penală împotriva sa, nu și-a putut face apărarea; că rechizitoriul nu

a fost întocmit de către procurorul care a supravegheat urmărirea penală și

prin aceasta s-a adus atingere principiului continuității; că instanța de fond

nu a respectat principiul contradictorialității, deoarece au fost audiați

martori în lipsa lui, astfel că nu a putut formula întrebări, iar când s-a

trecut la judecarea cauzei, deși a solicitat acordarea unui alt termen, cererea

i-a fost respinsă, fiind privat astfel de dreptul la apărare. A apreciat că se

impune restituirea cauzei la procuror, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond.

Prin decizia penală nr. 350/

A din 6 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara au fost respinse,

ca nefondate, apelurile declarate de inculpații D.C. și L.I.

Au fost obligați inculpații

să plătească statului câte 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această

decizie Curtea de Apel Timișoara a reținut că:

- solicitările inculpatului D.C.

sunt nefondate, întrucât prima instanță a făcut o justă individualizare a

pedepsei și a modalității de executare a acesteia, prin raportare la criteriile

prevăzute în art. 72 C. pen.

- cererile inculpatului L.I.

sunt neîntemeiate, întrucât din declarațiile date de acesta în cursul urmăririi

penale rezultă că i-au fost aduse la cunoștință faptele pentru care a fost

învinuit și pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa,

neimpunându-se restituirea cauzei la parchet, conform art. 333 C. proc. pen.

(dispoziție, de altfel, abrogată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și

completarea Codului de procedură penală).

În ce privește cererea

ambilor inculpați privind desființarea hotărârii primei instanțe, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, motivat de împrejurarea că instanța de fond a dispus

audierea unor martori în lipsa inculpatului L.I., care era arestat într-o altă

cauză, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, după ce inculpatul a fost pus în

libertate (la 6 februarie 2006), mai exact la termenul din 6 aprilie 2006 s-a

admis cererea formulată de apărătorul ales al acestui inculpat și s-a dispus

reaudierea martorilor audiați la termenele anterioare în lipsa inculpatului. În

cauză s-au acordat mai multe termene, fie la cererea inculpatului L.I., fie la

cererea apărătorului său ales, dar martorii nu au putut fi audiați, în final

reaudierea acestora făcându-se tot în lipsa inculpatului L.I. care, deși a

susținut că este internat într-un sanatoriu, nu a făcut o astfel de dovadă,

neindicând nici adresele martorilor propuși în apărare, astfel că instanța a

apreciat că amânările repetate solicitate de inculpatul L.I. reprezintă o

modalitate de tergiversare a soluționării cauzei.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs inculpații D.C. și L.I.

Prin apărătorul ales, inculpatul

D.C. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct.

18 și pct. 14 C. proc. pen., solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond, întrucât aceasta a comis o gravă eroare de

fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare,

activitatea desfășurată de inculpat neintrând în sfera ilicitului penal,

reprezentând doar o pură activitate comercială.

În subsidiar, s-a solicitat

achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin.

(1) lit. b

1

) C. proc. pen., combinat cu art. 18

1

C. pen.,

întrucât faptele săvârșite de acesta nu prezintă gradul de pericol social al

unei infracțiuni, având în vedere că, pentru celelalte 21 de persoane care au

declarat mincinos în fața notarului că sunt proprietare de teren, parchetul a

aplicat aceste prevederi, dispunând scoaterea lor de sub urmărire penală și

aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.

În motivele scrise de

recurs, susținute și detaliate oral de apărătorul desemnat din oficiu pentru

inculpatul L.I. (în lipsa apărătorului ales care a lipsit nejustificat) au fost

invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 5,

6, 10, 15, 17 și 18 C. proc. pen..

S-a solicitat, în principal,

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât judecata a fost

efectuată cu lipsă de procedură cu inculpatul L.I., acesta fiind internat

într-un sanatoriu; că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ, în

vederea aflării adevărului, fie nepronunțându-se cu privire la unele cereri

esențiale (administrarea probei testimoniale), fie nedându-i posibilitatea

inculpatului de a administra proba cu înscrisuri, probă admisă, cu care ar fi

putut dovedi inexistența prejudiciului în cauză, cu consecințe asupra

încadrării juridice a faptei; că urmărirea penală s-a desfășurat în lipsa

inculpatului, fără a-i fi aduse la cunoștință învinuirile.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate cât și din oficiu ambele hotărâri, conform

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că prima

instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția

inculpaților, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză,

dând faptelor comise de aceștia încadrarea juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanța de

fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaților,

atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de

executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen..

Astfel, probele administrate

în cauză au dovedit că:

Inculpatul D.C. a fost

consilier cu specialitatea agronomie în cadrul Primăriei comunei Vermeș,

calitate în care era la curent cu situația terenurilor agricole de pe raza

comunei și a satelor aparținătoare, inclusiv de pe raza satului Izgar.

În vara anului 2002 s-a

prezentat la Primăria comunei Vermeș inculpatul L.I., prietenul fiicei

secretarului primăriei, care și-a arătat disponibilitatea de a cumpăra teren

agricol pe raza comunei, oferind suma de 2 milioane lei /ha și un comision de

300.000 lei/ha inculpatului D.C.

Fiind de acord cu oferta,

inculpatul D.C. a găsit mai multe persoane care voiau să vândă terenuri, astfel

că a intermediat vânzarea acestor terenuri. După perfectarea acestor

tranzacții, inculpatul L.I. i-a propus inculpatului D.C. să caute și alte

persoane care, în schimbul unor sume de bani, doresc să se prezinte în fața

notarului, să declare că au pământ de vânzare și că îl împuternicesc pe el să

îl vândă mai departe.

În aceeași perioadă,

inculpatul L.I. l-a cunoscut pe C.O., asociat unic la SC E.S.A. SRL din

Timișoara, căruia i-a propus să cumpere terenuri de pe raza comunei Vermeș, sat

Izgar, adevărații proprietari urmând a fi reprezentați, în fața notarului

public, în baza unei procuri autentice de către inculpatul L.I.

Partea civilă C.O. a

acceptat să cumpere teren la prețul de 3.000.000 lei/ha.

În baza acestei înțelegeri,

inculpatul D.C. a contactat mai multe persoane din satele Izgar, Iersig și

Vermeș, care deși nu dețineau suprafețe de teren, instigate de inculpatul D.C.,

au fost de acord să declare în fața notarului public, că îl împuternicesc pe

inculpatul L.I. să vândă terenurile. Declarații similare a dat și inculpatul D.C.

Pentru vânzările terenurilor inexistente inculpatul D.C. le-a promis

pretinșilor proprietari sume între 100 și 200 Euro.

Inculpatul D.C. și martorii

D.G., G.I., M.Șt., M.M., B.T., T.I., C.T., D.O., M.D., C.I., C.P., C.I., R.M.,

T.I., A.M., T.I., N.I., M.P., I.P., P.D. și B.C. s-au prezentat în fața

notarului public A.C. din Buziaș și au semnat procurile, prin care îl

împuterniceau pe L.I. să vândă suprafețele de teren menționate în titlurile de

proprietate.

Titlurile de proprietate au

fost predate notarului de inculpatul L.I.

După semnarea procurilor în

fața notarului, inculpatul D.C. le-a înmânat martorilor menționați mai sus

sumele promise, în majoritate câte 200 euro. Cu ocazia audierii, aceștia au

recunoscut că nu au deținut suprafețele de teren menționate în titlurile de

proprietate și că au semnat procurile, la instigarea inculpatului D.C.

Ulterior, în baza procurilor

obținute, inculpatul L.I. a vândut suprafețele de teren părții civile C.O. În

fața notarului s-au prezentat L.I., în calitate de mandatar cu procură

autentică și C.O., în calitate de cumpărător și reprezentant al SC E.S. SRL

Timișoara, care a achiziționat o suprafață totală de 992,34 ha pentru suma de

2.977.002.000 lei.

Din declarația dată de

inculpatul D.C. în fața instanței a rezultat că acesta reținea pentru el suma

de 300.000 lei, pentru fiecare hectar de teren vândut, iar restul de bani era

încasat de inculpatul L.I.

În cursul cercetărilor au

fost identificate la notarul A.C., alături de procurile și titlurile de

proprietate pe numele celor 21 de persoane menționate anterior și tot atâtea

dovezi de preemțiune. Acestea ar fi trebuit a fi emise de primărie și afișate

la această instituție timp de 45 zile, conform dispozițiilor art. 5 – art. 7

din Legea nr. 54/1998, însă în cauză s-a dovedit că majoritatea au fost

întocmite și semnate de inculpatul D.C. Patru asemenea dovezi au fost semnate

în alb de martorul A.P. (secretarul Primăriei Vermeș), iar în timp ce acesta

s-a aflat în concediu de odihnă, celelalte dovezi au fost completate de

inculpatul D.C.

Cu ocazia verificărilor

efectuate la Oficiul județean de cadastru, geodezie și cartografie

Caraș-Severin s-a stabilit că, majoritatea suprafețelor de teren ce au făcut

obiectul tranzacțiilor nu există în realitate, anexa 48 menționată în titluri,

nefiind validată în județul Caraș-Severin. De asemenea, s-a constatat că s-au

încălcat și prevederile Legilor nr. 18/1990 și 1/2000, pe titlurile de

proprietate figurând suprafețe de teren mai mari decât limitele maxime de 10, respectiv

50 ha.

Procurile și dovezile de

preemțiune au făcut obiectul unei constatări tehnico-științifice grafice, din

concluziile căreia a rezultat că procurile au fost semnate de cei 21 de martori

menționați anterior, iar dovezile au fost completate și semnate de inculpatul D.C.,

mai puțin patru dintre ele, care au fost semnate de martorul A.P.

De asemenea, din probele

administrate în cauză a mai rezultat că, în vara anului 2002, în timp ce se

afla pe litoral, partea civilă C.O. l-a contactat pe M.S., pe care l-a cunoscut

prin intermediul martorului C.Șt. și pe care l-a rugat să cumpere în locul său

104 ha de teren de pe raza comunei Vermeș. M.S. a cumpărat această suprafață de

teren de la inculpatul

L.I.

,

tranzacția fiind perfectată în fața aceluiași notar public, teren pe care

ulterior l-a revândut lui C.O.

Partea vătămată C.O., în

calitate de reprezentant legal al S.C. Exclusiv Service Alexandra SRL Timișoara

s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 2.977.020.000 lei.

Cercetările efectuate au

stabilit că inculpatul D.C. și-a însușit suma de 297.600.000 lei (300000 lei

pentru fiecare hectar vândut), iar inculpatul L.I. și-a însușit suma de

2.679.420.000 lei.

Față de situația de fapt

descrisă mai sus, fundamentată pe probele administrate în cauză Înalta Curte

constată că, instanțele de fond și apel nu au comis o gravă eroare de fapt, așa

cum a susținut inculpatul D.C., dispunând, în mod corect, condamnarea acestora

pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă

continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. (inculpatul L.I.) și respectiv complicitate la

infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă

continuată, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C.

pen., cu aplicarea art. 41alin. (2) C. pen.

Potrivit art. 215 C. pen.,

constituie înșelăciune „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea

ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate,

în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și

dacă s-a pricinuit o pagubă”.

Activitatea desfășurată de

cei doi inculpați nu a reprezentat doar o activitate comercială, întrucât

partea civilă C.O. s-a angajat în cumpărarea terenurilor, având convingerea că

inculpatul L.I. era mandatarul unor proprietari reali.

Actele de inducere în eroare

a părții civile C.O. au fost comise de inculpatul L.I., cu complicitatea (cu

ajutorul) inculpatului D.C., care a fost cel ce i-a determinat pe cei 21 de

martori ca, în schimbul unor sume de bani, să declare mincinos că sunt

proprietari de terenuri, în realitate inexistente, că doresc să le vândă și

că-l împuternicesc în acest sens pe inculpatul L.I. Tot inculpatul D.C. a fost

cel care a întocmit majoritatea titlurilor de proprietate și a dovezilor de

preemțiune, deși emiterea acestora nu intra în atribuțiile sale, activitatea

desfășurată de acesta reprezentând acte de complicitate la infracțiunea de

înșelăciune, având drept consecință păgubirea părții civile C.O.

Înalta Curte constată, de

asemenea, că este nefondat și cel de al doilea motiv de recurs invocat de

inculpatul D.C., respectiv cel prin care a solicitat aplicarea prevederilor art.

18

1

C. pen.

Potrivit art. 18

1

C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin

atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul

ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de

pericol social al unei infracțiuni; la stabilirea în concret a gradului de

pericol social, se arată în alin. (2) al aceluiași articol, se ține seama de

modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările

în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce,

precum și de persoana și conduita făptuitorului.

În cauză nu se poate reține

că fapta săvârșită de inculpatul D.C. este lipsită în mod vădit de importanță,

față de modul și mijloacele în care a fost comisă, de scopul urmărit (obținerea

pentru sine și pentru altul a unui folos material injust), de paguba deosebit

de mare cauzată părții civile, de împrejurarea că, deși calitatea de consilier

local, îl obliga să respecte legea, inculpatul a încălcat-o flagrant, instigând

și alte persoane de pe raza comunei Vermeș să încalce legea.

Activitatea infracțională desfășurată

de cei 21 de martori, proprietari nereali de terenuri, față de care parchetul a

aplicat dispozițiile art. 18

1

C. pen., este mult redusă față de cea

a inculpatului D.C. și ar fi fost practic irealizabilă, dacă acesta nu ar fi

emis titlurile de proprietate și dovezile de preemțiune false, prin care s-a

creeat aparența proprietății.

Înalta Curte constată, de

asemenea, că sunt neîntemeiate și motivele de recurs invocate de inculpatul L.I.

Din declarațiile date de acesta

în cursul urmăririi penale, rezultă că i-au fost aduse la cunoștință faptele

pentru care a fost învinuit și, întrucât era arestat în altă cauză, toate

aceste activități s-au realizat în prezența unui apărător desemnat din oficiu,

fiindu-i astfel respectate drepturile prevăzute în art. 6 C. proc. pen.

Susținerea inculpatului L.I.,

în sensul că judecata în fața primei instanțe ar fi avut loc fără citarea sa

legală, el fiind internat într-un sanatoriu, este nefondată.

La data de 6 februarie 2006

inculpatul L.I., care era arestat în altă cauză, a fost pus în libertate,

conform adresei de la fila 179 dosar fond, iar la cererea acestuia s-au acordat

mai multe termene consecutive pentru respectarea drepturilor sale procesuale.

La termenul din 12 iunie

2006, când s-a judecat cauza, apărătorul inculpatului a susținut că acesta este

internat într-un sanatoriu, dar nu a depus vreo dovadă în acest sens, astfel că

instanța, apreciind că și această solicitare reprezintă o altă modalitate de

tergiversare a soluționării cauzei, a rămas în pronunțare.

De altfel, nici în apel

inculpatul nu a depus vreo dovadă a internării sale, ci doar o adeverință din

care rezultă că la data judecării cauzei de către prima instanță s-a aflat în

tratament ambulator la domiciliu.

Ca atare, în mod corect,

instanța de apel a apreciat că adeverința depusă de inculpat nu face dovada

imposibilității de prezentare a acestuia la termenul din 12 iunie 2006, când

s-a judecat cauza de către instanța de fond.

Critica ambilor inculpați

constând în aceea că instanța de fond nu ar fi avut rol activ, în vederea

aflării adevărului, fie prin neadministrarea în condiții legale a probei

testimoniale, fie nedând posibilitatea inculpatului L.I. de a administra proba

cu înscrisuri, cu care ar fi putut dovedi inexistența prejudiciului, cu

consecințe asupra încadrării juridice a faptei, este de asemenea neîntemeiată.

Cu privire la administrarea

probei testimoniale, Înalta Curte constată că, la termenul din 15 septembrie

2005, instanța din oficiu a pus în discuția părților necesitatea audierii

primilor 10 martori din citativul rechizitoriului, cerere cu care apărătorii

inculpaților au fost de acord, sub rezerva reaudierii, în cazul în care după ce

se va lua declarația inculpatului L.I., arestat în altă cauză, s-ar impune

aceasta.

Astfel, la termenul din 13

octombrie 2005, au fost audiați în lipsa inculpatului o parte din martori.

Ulterior, la termenul din 10

noiembrie 2005, au mai fost audiați și alți martori, în lipsa inculpatului L.I.,

sub rezerva reaudierii acestora.

După acest termen cauza a

suferit mai multe amânări pentru a fi adus în instanță inculpatul L.I., arestat

în altă cauză.

Întrucât la data de 6

februarie 2006, inculpatul L.I. a fost pus în libertate, la cererea acestuia,

pentru a-și angaja un apărător, s-a acordat termen la data de 9 martie 2006.

La termenul din 9 martie

2006, avocatul inculpatului L.I. a solicitat acordarea unui alt termen de

judecată, fiind bolnav, astfel că s-a acordat termen la data de 23 martie 2006.

Ulterior, la data de 6

aprilie 2006, s-a admis cererea formulată de avocatul ales al inculpatului L.I.

și s-a dispus reaudierea martorilor audiați la termenele anterioare în lipsa

acestuia, acordându-se termen la data de 20 aprilie 2006.

Nici la acest termen inculpatul

L.I. nu a fost prezent, depunând adeverința medicală cu nr. 940 din 17 aprilie 2006,

emisă de Dispensarul T.B.C. Timișoara din care rezulta că este bolnav.

La următoarele termene de

judecată au fost reaudiați martorii, care s-au prezentat la mai multe termene

consecutive, dar reaudierea acestora a fost efectuată tot în lipsa

inculpatului, întrucât acesta nu s-a prezentat, fără a face dovada internării

sale într-un sanatoriu. La data de 18 mai 2006 a fost audiat inculpatul L.I.,

care a refuzat să dea declarații cu privire la faptele pentru care a fost dedus

judecății și care i-au fost prezentate în instanță.

La termenul din 12 iunie

2006, instanța a respins cererile formulate în apărarea inculpaților,

considerând că amânările repetate solicitate, reprezintă o modalitate de

tergiversare a soluționării cauzei, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada

internării medicale a inculpatului L.I. într-un sanatoriu și nici nu s-au

indicat adresele martorilor propuși în apărare.

Din prezentarea modalității

în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească, rezultă că prima instanță,

deși a dispus audierea unor martori în lipsa inculpatului L.I., arestat în altă

cauză, ulterior la cererea apărătorului ales al inculpatului a dispus

reaudierea acestora, care s-a făcut însă tot în lipsa inculpatului, dar din

motive imputabile acestuia, instanța de fond făcând toate demersurile pentru

respectarea drepturilor procesuale ale inculpatului.

Totodată, deși inculpatul L.I.

și-a motivat imposibilitatea de obținere a adreselor martorilor propuși în

apărare și a înscrisurilor, pentru dovedirea inexistenței prejudiciului, prin

internarea sa într-un sanatoriu, probele administrate au dovedit că acesta nu a

fost internat, așa cum a susținut, ci doar a avut de urmat un tratament ambulator

la domiciliu.

Față de cele menționate mai

sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații L.I. și D.C. împotriva deciziei penale nr. 350/ A din 6

noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Potrivit art. 192 alin. (2) C.

proc. pen.:

- va obliga recurentul

inculpat L.I. la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

- va obliga recurentul

inculpat D.C. la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații L.I. și D.C. împotriva deciziei penale nr. 350/

A din 6 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat L.I.

la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurentul inculpat D.C.

la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 iunie 2007.