ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3466/2007

Asupra recursurilor penale de față; În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 110 din 12 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul c araș Severin, în dosarul nr. 3392/P/2005, a fost condamnat inculpatul L.I.: - în baza art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 5 (cinci) ani închisoare. - în baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) și art. 76 lit. e) C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare. Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 (cinci) ani închisoare.

În baza atrt.71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., ca pedeapsă accesorie. S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., în condițiile art. 65 C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru o perioadă de 5 (cinci) ani. Prin aceeași sentință a fost condamnat inculpatul D.C.): - în baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 și art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 3 (trei) ani și 4 (patru) luni închisoare. - ,în baza art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 și art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 5 (cinci) luni închisoare.

- în baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare. - în baza art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare. - în baza art. 25 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 și art. 76 C. pen., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare. Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani și 4 (patru) luni închisoare. În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., ca pedeapsă accesorie. S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 C. pen., pe o perioadă de 5 (cinci) ani.

Potrivit art. 14 și art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul L.I. să-i plătească părții civile C.O., în calitate de administrator la SC E.S.A. SRL Timișoara, suma de 2.679.420.000 lei, iar inculpatul D.C. să-i plătească aceleiași părți civile suma de 297.600.000 lei. Au fost respinse pretențiile civile formulate de martorul Andras Marcu. A fost menținut sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor inculpatului D.C. Au fost anulate dovezile de preemțiune existente la dosarul de urmărire penală, procurile speciale existente și contractele de vânzare-cumpărare din dosarul de urmărire penală. În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat să plătească statului câte 400 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: În cursul anului 2002, inculpatul D.C., consilier în cadrul Primăriei comunei Vermeș, l-a ajutat pe coinculpatul L.I. să îi vândă părții civile C.O., suprafețe de teren, care nu au existat în realitate. Același inculpat a instigat mai multe persoane din comuna Vermeș să vândă aceste suprafețe inexistente, a completat și semnat în fals dovezile de proprietate, pe care le-a folosit la notar, declarând în fals în fața notarului că îl împuternicește pe L.I. să vândă 50 ha de teren, pe care în realitate nu le deținea. La rândul său, coinculpatul L.I. l-a înșelat pe C.O., administrator la SC .S.A. SRL Timișoara cu suma de 2.679.420.000 lei, vânzându-i suprafețe de teren inexistente și uzând în fața notarului public A.C.

de titluri de proprietate false. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel ambii inculpați. Inculpatul D.C. a solicitat, în principal, redozarea sancțiunilor aplicate, în sensul reducerii cuantumului acestora, în raport de datele care caracterizează persoana sa și aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., privind suspendarea condiționată a executării pedepsei. În subsidiar, a solicitat rejudecarea cauzei de către Tribunalul Caraș Severin, având în vedere că, în perioada în care inculpatul L.I. era arestat în altă cauză, s-a procedat la audierea unor martori indicați în citativul rechizitoriului, încălcându-se astfel prevederile art. 314 C. proc. pen., privind obligativitatea prezenței inculpatului arestat la judecată.

Apelantul inculpat L.I. a învederat faptul că, nefiindu-i adusă la cunoștință împrejurarea că s-a început urmărirea penală împotriva sa, nu și-a putut face apărarea; că rechizitoriul nu a fost întocmit de către procurorul care a supravegheat urmărirea penală și prin aceasta s-a adus atingere principiului continuității; că instanța de fond nu a respectat principiul contradictorialității, deoarece au fost audiați martori în lipsa lui, astfel că nu a putut formula întrebări, iar când s-a trecut la judecarea cauzei, deși a solicitat acordarea unui alt termen, cererea i-a fost respinsă, fiind privat astfel de dreptul la apărare. A apreciat că se impune restituirea cauzei la procuror, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Prin decizia penală nr. 350/ A din 6 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații D.C. și L.I. Au fost obligați inculpații să plătească statului câte 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această decizie Curtea de Apel Timișoara a reținut că: - solicitările inculpatului D.C. sunt nefondate, întrucât prima instanță a făcut o justă individualizare a pedepsei și a modalității de executare a acesteia, prin raportare la criteriile prevăzute în art. 72 C. pen. - cererile inculpatului L.I. sunt neîntemeiate, întrucât din declarațiile date de acesta în cursul urmăririi penale rezultă că i-au fost aduse la cunoștință faptele pentru care a fost învinuit și pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa, neimpunându-se restituirea cauzei la parchet, conform art. 333 C. proc.

pen. (dispoziție, de altfel, abrogată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală). În ce privește cererea ambilor inculpați privind desființarea hotărârii primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de împrejurarea că instanța de fond a dispus audierea unor martori în lipsa inculpatului L.I., care era arestat într-o altă cauză, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, după ce inculpatul a fost pus în libertate (la 6 februarie 2006), mai exact la termenul din 6 aprilie 2006 s-a admis cererea formulată de apărătorul ales al acestui inculpat și s-a dispus reaudierea martorilor audiați la termenele anterioare în lipsa inculpatului. În cauză s-au acordat mai multe termene, fie la cererea inculpatului L.I., fie la cererea apărătorului său ales, dar martorii nu au putut fi audiați, în final reaudierea acestora făcându-se tot în lipsa inculpatului L.I.

care, deși a susținut că este internat într-un sanatoriu, nu a făcut o astfel de dovadă, neindicând nici adresele martorilor propuși în apărare, astfel că instanța a apreciat că amânările repetate solicitate de inculpatul L.I. reprezintă o modalitate de tergiversare a soluționării cauzei. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpații D.C. și L.I. Prin apărătorul ales, inculpatul D.C. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și pct. 14 C. proc. pen., solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, întrucât aceasta a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, activitatea desfășurată de inculpat neintrând în sfera ilicitului penal, reprezentând doar o pură activitate comercială.

În subsidiar, s-a solicitat achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc. pen., combinat cu art. 18 1 C. pen., întrucât faptele săvârșite de acesta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, având în vedere că, pentru celelalte 21 de persoane care au declarat mincinos în fața notarului că sunt proprietare de teren, parchetul a aplicat aceste prevederi, dispunând scoaterea lor de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ. În motivele scrise de recurs, susținute și detaliate oral de apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul L.I. (în lipsa apărătorului ales care a lipsit nejustificat) au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 5, 6, 10, 15, 17 și 18 C. proc.

pen.. S-a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât judecata a fost efectuată cu lipsă de procedură cu inculpatul L.I., acesta fiind internat într-un sanatoriu; că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ, în vederea aflării adevărului, fie nepronunțându-se cu privire la unele cereri esențiale (administrarea probei testimoniale), fie nedându-i posibilitatea inculpatului de a administra proba cu înscrisuri, probă admisă, cu care ar fi putut dovedi inexistența prejudiciului în cauză, cu consecințe asupra încadrării juridice a faptei; că urmărirea penală s-a desfășurat în lipsa inculpatului, fără a-i fi aduse la cunoștință învinuirile. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., combinate cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpaților, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de aceștia încadrarea juridică corespunzătoare. De asemenea, instanța de fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaților, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.. Astfel, probele administrate în cauză au dovedit că: Inculpatul D.C. a fost consilier cu specialitatea agronomie în cadrul Primăriei comunei Vermeș, calitate în care era la curent cu situația terenurilor agricole de pe raza comunei și a satelor aparținătoare, inclusiv de pe raza satului Izgar.

În vara anului 2002 s-a prezentat la Primăria comunei Vermeș inculpatul L.I., prietenul fiicei secretarului primăriei, care și-a arătat disponibilitatea de a cumpăra teren agricol pe raza comunei, oferind suma de 2 milioane lei /ha și un comision de 300.000 lei/ha inculpatului D.C. Fiind de acord cu oferta, inculpatul D.C. a găsit mai multe persoane care voiau să vândă terenuri, astfel că a intermediat vânzarea acestor terenuri. După perfectarea acestor tranzacții, inculpatul L.I. i-a propus inculpatului D.C. să caute și alte persoane care, în schimbul unor sume de bani, doresc să se prezinte în fața notarului, să declare că au pământ de vânzare și că îl împuternicesc pe el să îl vândă mai departe.

În aceeași perioadă, inculpatul L.I. l-a cunoscut pe C.O., asociat unic la SC E.S.A. SRL din Timișoara, căruia i-a propus să cumpere terenuri de pe raza comunei Vermeș, sat Izgar, adevărații proprietari urmând a fi reprezentați, în fața notarului public, în baza unei procuri autentice de către inculpatul L.I. Partea civilă C.O. a acceptat să cumpere teren la prețul de 3.000.000 lei/ha. În baza acestei înțelegeri, inculpatul D.C. a contactat mai multe persoane din satele Izgar, Iersig și Vermeș, care deși nu dețineau suprafețe de teren, instigate de inculpatul D.C., au fost de acord să declare în fața notarului public, că îl împuternicesc pe inculpatul L.I. să vândă terenurile. Declarații similare a dat și inculpatul D.C.

Pentru vânzările terenurilor inexistente inculpatul D.C. le-a promis pretinșilor proprietari sume între 100 și 200 Euro. Inculpatul D.C. și martorii D.G., G.I., M.Șt., M.M., B.T., T.I., C.T., D.O., M.D., C.I., C.P., C.I., R.M., T.I., A.M., T.I., N.I., M.P., I.P., P.D. și B.C. s-au prezentat în fața notarului public A.C. din Buziaș și au semnat procurile, prin care îl împuterniceau pe L.I. să vândă suprafețele de teren menționate în titlurile de proprietate. Titlurile de proprietate au fost predate notarului de inculpatul L.I. După semnarea procurilor în fața notarului, inculpatul D.C. le-a înmânat martorilor menționați mai sus sumele promise, în majoritate câte 200 euro. Cu ocazia audierii, aceștia au recunoscut că nu au deținut suprafețele de teren menționate în titlurile de proprietate și că au semnat procurile, la instigarea inculpatului D.C.

Ulterior, în baza procurilor obținute, inculpatul L.I. a vândut suprafețele de teren părții civile C.O. În fața notarului s-au prezentat L.I., în calitate de mandatar cu procură autentică și C.O., în calitate de cumpărător și reprezentant al SC E.S. SRL Timișoara, care a achiziționat o suprafață totală de 992,34 ha pentru suma de 2.977.002.000 lei. Din declarația dată de inculpatul D.C. în fața instanței a rezultat că acesta reținea pentru el suma de 300.000 lei, pentru fiecare hectar de teren vândut, iar restul de bani era încasat de inculpatul L.I. În cursul cercetărilor au fost identificate la notarul A.C., alături de procurile și titlurile de proprietate pe numele celor 21 de persoane menționate anterior și tot atâtea dovezi de preemțiune.

Acestea ar fi trebuit a fi emise de primărie și afișate la această instituție timp de 45 zile, conform dispozițiilor art. 5 – art. 7 din Legea nr. 54/1998, însă în cauză s-a dovedit că majoritatea au fost întocmite și semnate de inculpatul D.C. Patru asemenea dovezi au fost semnate în alb de martorul A.P. (secretarul Primăriei Vermeș), iar în timp ce acesta s-a aflat în concediu de odihnă, celelalte dovezi au fost completate de inculpatul D.C. Cu ocazia verificărilor efectuate la Oficiul județean de cadastru, geodezie și cartografie Caraș-Severin s-a stabilit că, majoritatea suprafețelor de teren ce au făcut obiectul tranzacțiilor nu există în realitate, anexa 48 menționată în titluri, nefiind validată în județul Caraș-Severin.

De asemenea, s-a constatat că s-au încălcat și prevederile Legilor nr. 18/1990 și 1/2000, pe titlurile de proprietate figurând suprafețe de teren mai mari decât limitele maxime de 10, respectiv 50 ha. Procurile și dovezile de preemțiune au făcut obiectul unei constatări tehnico-științifice grafice, din concluziile căreia a rezultat că procurile au fost semnate de cei 21 de martori menționați anterior, iar dovezile au fost completate și semnate de inculpatul D.C., mai puțin patru dintre ele, care au fost semnate de martorul A.P. De asemenea, din probele administrate în cauză a mai rezultat că, în vara anului 2002, în timp ce se afla pe litoral, partea civilă C.O. l-a contactat pe M.S., pe care l-a cunoscut prin intermediul martorului C.Șt.

și pe care l-a rugat să cumpere în locul său 104 ha de teren de pe raza comunei Vermeș. M.S. a cumpărat această suprafață de teren de la inculpatul L.I. , tranzacția fiind perfectată în fața aceluiași notar public, teren pe care ulterior l-a revândut lui C.O. Partea vătămată C.O., în calitate de reprezentant legal al S.C. Exclusiv Service Alexandra SRL Timișoara s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 2.977.020.000 lei. Cercetările efectuate au stabilit că inculpatul D.C. și-a însușit suma de 297.600.000 lei (300000 lei pentru fiecare hectar vândut), iar inculpatul L.I. și-a însușit suma de 2.679.420.000 lei.

Față de situația de fapt descrisă mai sus, fundamentată pe probele administrate în cauză Înalta Curte constată că, instanțele de fond și apel nu au comis o gravă eroare de fapt, așa cum a susținut inculpatul D.C., dispunând, în mod corect, condamnarea acestora pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (inculpatul L.I.) și respectiv complicitate la infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41alin. (2) C. pen. Potrivit art. 215 C. pen., constituie înșelăciune „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă”.

Activitatea desfășurată de cei doi inculpați nu a reprezentat doar o activitate comercială, întrucât partea civilă C.O. s-a angajat în cumpărarea terenurilor, având convingerea că inculpatul L.I. era mandatarul unor proprietari reali. Actele de inducere în eroare a părții civile C.O. au fost comise de inculpatul L.I., cu complicitatea (cu ajutorul) inculpatului D.C., care a fost cel ce i-a determinat pe cei 21 de martori ca, în schimbul unor sume de bani, să declare mincinos că sunt proprietari de terenuri, în realitate inexistente, că doresc să le vândă și că-l împuternicesc în acest sens pe inculpatul L.I. Tot inculpatul D.C. a fost cel care a întocmit majoritatea titlurilor de proprietate și a dovezilor de preemțiune, deși emiterea acestora nu intra în atribuțiile sale, activitatea desfășurată de acesta reprezentând acte de complicitate la infracțiunea de înșelăciune, având drept consecință păgubirea părții civile C.O.

Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondat și cel de al doilea motiv de recurs invocat de inculpatul D.C., respectiv cel prin care a solicitat aplicarea prevederilor art. 18 1 C. pen. Potrivit art. 18 1 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni; la stabilirea în concret a gradului de pericol social, se arată în alin. (2) al aceluiași articol, se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

În cauză nu se poate reține că fapta săvârșită de inculpatul D.C. este lipsită în mod vădit de importanță, față de modul și mijloacele în care a fost comisă, de scopul urmărit (obținerea pentru sine și pentru altul a unui folos material injust), de paguba deosebit de mare cauzată părții civile, de împrejurarea că, deși calitatea de consilier local, îl obliga să respecte legea, inculpatul a încălcat-o flagrant, instigând și alte persoane de pe raza comunei Vermeș să încalce legea. Activitatea infracțională desfășurată de cei 21 de martori, proprietari nereali de terenuri, față de care parchetul a aplicat dispozițiile art. 18 1 C. pen., este mult redusă față de cea a inculpatului D.C. și ar fi fost practic irealizabilă, dacă acesta nu ar fi emis titlurile de proprietate și dovezile de preemțiune false, prin care s-a creeat aparența proprietății.

Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt neîntemeiate și motivele de recurs invocate de inculpatul L.I. Din declarațiile date de acesta în cursul urmăririi penale, rezultă că i-au fost aduse la cunoștință faptele pentru care a fost învinuit și, întrucât era arestat în altă cauză, toate aceste activități s-au realizat în prezența unui apărător desemnat din oficiu, fiindu-i astfel respectate drepturile prevăzute în art. 6 C. proc. pen. Susținerea inculpatului L.I., în sensul că judecata în fața primei instanțe ar fi avut loc fără citarea sa legală, el fiind internat într-un sanatoriu, este nefondată. La data de 6 februarie 2006 inculpatul L.I., care era arestat în altă cauză, a fost pus în libertate, conform adresei de la fila 179 dosar fond, iar la cererea acestuia s-au acordat mai multe termene consecutive pentru respectarea drepturilor sale procesuale.

La termenul din 12 iunie 2006, când s-a judecat cauza, apărătorul inculpatului a susținut că acesta este internat într-un sanatoriu, dar nu a depus vreo dovadă în acest sens, astfel că instanța, apreciind că și această solicitare reprezintă o altă modalitate de tergiversare a soluționării cauzei, a rămas în pronunțare. De altfel, nici în apel inculpatul nu a depus vreo dovadă a internării sale, ci doar o adeverință din care rezultă că la data judecării cauzei de către prima instanță s-a aflat în tratament ambulator la domiciliu. Ca atare, în mod corect, instanța de apel a apreciat că adeverința depusă de inculpat nu face dovada imposibilității de prezentare a acestuia la termenul din 12 iunie 2006, când s-a judecat cauza de către instanța de fond.

Critica ambilor inculpați constând în aceea că instanța de fond nu ar fi avut rol activ, în vederea aflării adevărului, fie prin neadministrarea în condiții legale a probei testimoniale, fie nedând posibilitatea inculpatului L.I. de a administra proba cu înscrisuri, cu care ar fi putut dovedi inexistența prejudiciului, cu consecințe asupra încadrării juridice a faptei, este de asemenea neîntemeiată. Cu privire la administrarea probei testimoniale, Înalta Curte constată că, la termenul din 15 septembrie 2005, instanța din oficiu a pus în discuția părților necesitatea audierii primilor 10 martori din citativul rechizitoriului, cerere cu care apărătorii inculpaților au fost de acord, sub rezerva reaudierii, în cazul în care după ce se va lua declarația inculpatului L.I., arestat în altă cauză, s-ar impune aceasta.

Astfel, la termenul din 13 octombrie 2005, au fost audiați în lipsa inculpatului o parte din martori. Ulterior, la termenul din 10 noiembrie 2005, au mai fost audiați și alți martori, în lipsa inculpatului L.I., sub rezerva reaudierii acestora. După acest termen cauza a suferit mai multe amânări pentru a fi adus în instanță inculpatul L.I., arestat în altă cauză. Întrucât la data de 6 februarie 2006, inculpatul L.I. a fost pus în libertate, la cererea acestuia, pentru a-și angaja un apărător, s-a acordat termen la data de 9 martie 2006. La termenul din 9 martie 2006, avocatul inculpatului L.I. a solicitat acordarea unui alt termen de judecată, fiind bolnav, astfel că s-a acordat termen la data de 23 martie 2006. Ulterior, la data de 6 aprilie 2006, s-a admis cererea formulată de avocatul ales al inculpatului L.I.

și s-a dispus reaudierea martorilor audiați la termenele anterioare în lipsa acestuia, acordându-se termen la data de 20 aprilie 2006. Nici la acest termen inculpatul L.I. nu a fost prezent, depunând adeverința medicală cu nr. 940 din 17 aprilie 2006, emisă de Dispensarul T.B.C. Timișoara din care rezulta că este bolnav. La următoarele termene de judecată au fost reaudiați martorii, care s-au prezentat la mai multe termene consecutive, dar reaudierea acestora a fost efectuată tot în lipsa inculpatului, întrucât acesta nu s-a prezentat, fără a face dovada internării sale într-un sanatoriu. La data de 18 mai 2006 a fost audiat inculpatul L.I., care a refuzat să dea declarații cu privire la faptele pentru care a fost dedus judecății și care i-au fost prezentate în instanță.

La termenul din 12 iunie 2006, instanța a respins cererile formulate în apărarea inculpaților, considerând că amânările repetate solicitate, reprezintă o modalitate de tergiversare a soluționării cauzei, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada internării medicale a inculpatului L.I. într-un sanatoriu și nici nu s-au indicat adresele martorilor propuși în apărare. Din prezentarea modalității în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească, rezultă că prima instanță, deși a dispus audierea unor martori în lipsa inculpatului L.I., arestat în altă cauză, ulterior la cererea apărătorului ales al inculpatului a dispus reaudierea acestora, care s-a făcut însă tot în lipsa inculpatului, dar din motive imputabile acestuia, instanța de fond făcând toate demersurile pentru respectarea drepturilor procesuale ale inculpatului.

Totodată, deși inculpatul L.I. și-a motivat imposibilitatea de obținere a adreselor martorilor propuși în apărare și a înscrisurilor, pentru dovedirea inexistenței prejudiciului, prin internarea sa într-un sanatoriu, probele administrate au dovedit că acesta nu a fost internat, așa cum a susținut, ci doar a avut de urmat un tratament ambulator la domiciliu. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații L.I. și D.C. împotriva deciziei penale nr. 350/ A din 6 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.: - va obliga recurentul inculpat L.I. la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. - va obliga recurentul inculpat D.C. la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații L.I. și D.C. împotriva deciziei penale nr. 350/ A din 6 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul inculpat L.I. la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurentul inculpat D.C. la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 iunie 2007.