ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3076/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 266 din 22 decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în Dosarul nr. 2065/2004, a fost admisă acțiunea formulată de SC G.I. SRL Ploiești în contradictoriu cu D.G.F.P. Prahova și A.N.A.F., fiind anulată Decizia nr. 98 din 7 aprilie 2004 emisă de A.N.A.F. și procesul - verbal de control din 30 septembrie 2003 întocmit de D.C.F. din cadrul D.G.F.P. Prahova. A fost exonerată reclamanta de plata sumei de 15.355.296.880 lei vechi reprezentând impozit pe profit și T.V.A., precum și majorări și penalități de întârziere aferente acestora. Au fost obligate pârâtele la 1.509 lei noi cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 31 ianuarie 2007, Instanța a admis în parte cererea de îndreptare, în sensul obligării pârâtelor la 6.009 RON, în loc de 1.509 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Instanța a reținut, în fapt, că în urma controlului fiscal s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale de 15.335.298.880 lei reprezentând impozit pe profit și T.V.A., cu majorările și penalitățile de întârziere aferente, deoarece reclamanta nu a desfășurat operațiuni de producție de soft care să beneficieze de cota zero de T.V.A. cu drept de deducere pentru veniturile realizate și încasate de la o firmă canadiană și nici de reducerea de impozit pe profit prin aplicarea cotei de 5% pentru veniturile din export; că organele de control au stabilit că firma din Canada, R.C.L., nu există, nefiind înregistrată, astfel încât impozitul pe profit pentru perioada 2000 - 2003 a fost recalculat în cota de 25% (în loc de 5%), iar T.V.A.

recalculată în cota de 19% (în loc de 0%). Instanța de Fond, pe baza Rezoluției nr. 16/P/2004 din 10 octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a raportului de expertiză T.N. din Dosarul nr. 54/2004 al I.P.J. Prahova și a raportului de expertiză contabilă N., dispus în cauza de față, a stabilit în fapt că reclamanta, în perioada iulie 2000 - iunie 2003, a prestat activitatea de transmitere de date și export soft pe suport internet către firma canadiană R.C.L., în baza contractului din 20 iulie 2000, firma fiind legal înregistrată în provincia Quebec. Prin urmare, a constatat Instanța că reclamanta a calculat corect atât cota zero de T.V.A. conform art. 17 alin. (1) pct. B din O.U.G.

nr. 17/2000, cât și pe cea de 5% la impozitul pe profit, întrucât veniturile proveneau din export. În privința T.V.A., a statuat Instanța că aplicarea cotei zero nu este condiționată de locul unde sunt prestate serviciile, cum greșit a considerat organul de control. A statuat Instanța că Normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000 privind T.V.A. stabilesc un principiu al teritorialității atunci când se referă la locul unde se consideră a fi prestate serviciile, dar nu se referă nicidecum la aplicarea art. 17 alin. (1) lit. B din ordonanță. În fine, pe baza expertizei efectuate în cauză, Instanța a constatat că reclamanta a prestat din România, servicii de telecomunicații internaționale către firma din Canada, așadar o activitate de export prestări servicii, astfel încât are dreptul la ambele facilități: cota zero de T.V.A.

(în loc de cota generală de 19%) și cota de 5% de impozit pe profit (în loc de cota generală de 25%). Admițând în parte cererea de îndreptare a erorii materiale, Instanța de Fond a reținut că suma reprezentând cheltuieli de judecată a fost greșit stabilită, întrucât din factura din 2006 rezultă 4.500 RON, dar nu există ordine de plată care să dovedească suma de 10.509 RON, cum a pretins reclamanta în cererea de îndreptare. I. Împotriva sentinței a formulat în terme recurs în cauza de față A.N.A.F., prin mandatara sa D.G.F.P. Prahova, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru. 1. În motivarea cererii, recurenta critică sentința întrucât a preluat în totalitate concluziile expertizei efectuate în cauză.

Susține recurentei că D.G.P.L.V.B.G.C. a obținut informații conform cărora nu există în Canada o societate cu numele celei cu care reclamanta a pretins că a avut relații de export și că o asemenea societate nu a fost înregistrată vreodată în Canada. Consideră recurenta că informațiile Ambasadei Canadei din România, astfel cum sunt redactate nu probează că societatea aceea ar exista, iar expertul când o consideră existentă, nu arată pe ce argumente se bazează. 2. Critică recurenta opinia Instanței că reclamanta beneficiază de cota zero de T.V.A., ca fiind bazată doar pe concluziile expertizei, dar nefiind argumentată în fapt și în drept pe baza probelor din dosar. 3. Solicită recurenta ca în recurs să fie luate în considerare înscrisurile pe care le depune și cu privire la care face următoarele precizări: - la data de 19 iulie 2002, organele de control din cadrul D.G.F.P.

Prahova au stabilit prin procesul - verbal întocmit cu ocazia verificării efectuate la sediul reclamantei, că aceasta nu poate beneficia de cota zero de T.V.A., întrucât activitatea desfășurată de ea, nu reprezintă producție soft, ci o activitate ce poate fi caracterizată ca rutare a unor convorbiri telefonice internaționale către posturi telefonice interne; - după parcurgerea căilor administrative de atac prevăzute de legislația în vigoare în aceea perioadă, O.G. nr. 13/2001, cauza a format obiectul Dosarului nr. 12408/2002 soluționat de Tribunalul Prahova. Acesta a pronunțat sentința civilă nr. 2201 din 17 iunie 2003 prin care a respins acțiunea ca neîntemeiată, sentință definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3622 din 12 noiembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Recursul nu se fondează. 1. Schimbarea cotelor de T.V.A. și impozit pe profit de la cele de favoare, cuvenite pentru activitatea de export, la cele generale a fost făcută de organul de control pe baza unui element nou esențial: că societatea comercială parteneră în raportul comercial de export nu există, nefiind niciodată înregistrată în Canada. Acest fapt s–a stabilit pe baza unei proceduri de „Schimb de informații” pe temeiul art. 25 din Convenția dintre România și Canada de evitare a dublei impuneri. Reclamanta a produs ca probă, în combaterea acestui act, un „Certificat de existență” emis de o autoritate canadiană din domeniul industriei, conform căruia R.C.L. există și nu a fost dizolvată în perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2003. Actul este certificat de D.A.E.

al Canadei, iar asupra verificării autenticității sale, autoritățile fiscale pârâte nu au deschis nici o procedură (inclusiv înscrierea în fals prevăzută de dispozițiile art. 183 C. proc. civ.). Așa fiind, Instanța de Fond s-a aflat în situația de a stabili existența părții contractante cu reclamanta comparând cele două surse aflate în vădită contradicție. Este incontestabil, în speță, că veniturile înregistrate de reclamantă (și în raport cu care s-au calculat atât T.V.A. cât și impozitul pe profit) sunt reale și că ele provin de la un beneficiar extern. Ele au fost legal înregistrate în contabilitatea reclamantei. Așadar, dacă raportul juridic comercial de export este real, Instanța de Fond nu putea să dea prevalență decât actului care atestă existența societății care reprezintă partenerul comercial extern în acest raport juridic.

2. Și în privința naturii serviciilor prestate la export de către reclamantă, Instanța de Fond a avut de evaluat două opinii contrarii. Pe de o parte a fost raportul i .G.C.T.I. conform căruia operațiunile din aprilie 2002 au reprezentat doar „rutarea unor convorbiri telefonice internaționale către posturi telefonice interne”, iar nu operațiuni de producție soft. Pe de altă parte, a fost raportul de expertiză tehnică, efectuat în Dosarul nr. 54/2004 al I.P.J. Prahova, conform căruia activitatea prestată de reclamantă este una de date pe suport de internet prin care reclamanta „primește spre prelucrare de la parteneri din România informații date care sunt procesate hard - soft și transmise pe suport internet partenerului R.C.L.

Quebec Canada”. Același raport, la cererea reprezentanților D.C.F. Prahova, atestă legătura directă dintre volumul mare al impulsurilor pentru posturile telefonice aparținând reclamantei și producția de software. Dar prima probă mai susmenționată, folosită de autoritățile fiscale, se referă în mod expres la analiza situației traficului efectuat de reclamantă în perioada 1 - 30 aprilie 2002, stabilind că „durata apelului mediu se încadrează în normele definite pentru apelul vocal, și nu pentru apeluri de date”. Raportul a fost întocmit la 27 septembrie 2002, la cererea D.G.F.P. Prahova, și a fost revalorificat de aceasta la 30 septembrie 2003 la reverificarea perioadei iulie 2000 - aprilie 2002. Astfel, pe baza unei analize a „duratei apelului mediu” pentru intervalul unei singure luni (aprilie 2002), actul de control ulterior stabilește că societatea reclamantă nu a efectuat deloc producție de software în perioada iunie 2000 - aprilie 2002, timp de aproape doi ani.

Prin urmare, un asemenea raport limitat la o perioadă de lucru de o lună și care nu conține date tehnice suficiente privind condițiile și criteriile de măsurare nu putea fi luat în seamă. 3. În fine, recurenta invocă o prezumție de lucru judecat în ceea ce privește natura activității desfășurate de reclamantă, susținând că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a statuat că reclamanta nu poate beneficia de cota zero de T.V.A. pentru o activitate care este doar o „rutare a unor convorbiri telefonice internaționale către posturi telefonice interne”, iar nu o producție software. Sentința nr. 2201 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Prahova, invocată în acest sens de recurentă, nu poate avea autoritate de lucru judecat în cauza de față în ceea ce privește natura activității reclamantei, deoarece ea are ca obiect analiza legalității unui act de control din iulie 2002 asupra unei cereri de rambursare a T.V.A.

pentru lunile martie și aprilie 2002, având ca temei juridic Raportul de control al I.G.C.T.I. analizat mai sus. Se constată astfel că această probă, folosită pentru o perioadă fiscală foarte limitată și valorificată în soluționarea unei cereri de rambursare a T.V.A., este reiterată în speță ca dovadă peremtorie a activității ilicite a reclamantei. Or, raportul I.G.C.T.I. nu are valoare probatorie în cauză raportat fiind la expertiza tehnică efectuată în cursul cercetării penale (expert T.) și coroborată fiind cu documentele care atestă existența raportului juridic comercial de export (producție software) dintre cele două firme. 4. În fine, în legătură cu aceeași sentință, asupra locului prestării serviciilor, drept criteriu esențial în stabilirea cotei zero de T.V.A., nu se poate reține existența autorității de lucru judecat fiind vorba de două acte de constatare diferite, pentru perioade diferite.

Asupra problemei de fond însă, a cotei de T.V.A., Curtea constată că Instanța de Fond a reținut în mod corect că reclamanta a prestat din România servicii de telecomunicații internaționale către beneficiarul din Canada. Conform art. 6 paragraful 45 pct. 6.1.3 din Regulamentul Telecomunicațiilor Internaționale: „dacă potrivit legislației naționale a unei țări se stabilește un impozit asupra sumelor facturate pentru serviciile internaționale de telecomunicații, acest impozit va fi, de regulă, perceput numai pentru serviciile internaționale de telecomunicații facturate clienților din acea țară”. Aceste norme fac parte din dreptul intern prin ratificarea C.U.I.T. de către România, prin Legea nr. 76/1993 și în virtutea art. 1 alin. (2) din Constituția României.

Așadar, pentru prestarea acestor servicii de telecomunicații internaționale sunt excluse impozitele de orice natură, inclusiv T.V.A. Pe de altă parte, pentru determinarea corectă a cotei T.V.A. sunt aplicabile exclusiv dispozițiile art. 17 pct. B lit. (i) din O.U.G. nr. 17/2000: „alte prestări de servicii efectuate de contribuabili cu sediul în România, contractate cu beneficiari din străinătate, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de B.N.R.”. Acestea sunt dispozițiile legale care stabilesc aplicarea în România a cotei zero de T.V.A. și care nu se referă nicidecum la locul unde sunt prestate serviciile, așa cum greșit a considerat autoritatea fiscală.

Textele din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, la care s-a referit actul de control, vizează „locul unde se consideră a fi prestate serviciile” și sunt date în aplicare art. 4 alin. (3) din ordonanță, referitor la principiul teritorialității. II. Împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale a formulat recurs în cauza de față reclamanta, arătând că prin admiterea în parte a cererii nu a fost îndreptată greșeala asupra cheltuielilor de judecată. Recursul se fondează. Instanța de Fond, la stabilirea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, a considerat drept corectă suma de 1.509 RON acordată inițial, la care a adiționat 4.500 RON rezultați dintr-o factură aflată în dosarul de recurs la încheierea de suspendare din 17 noiembrie 2005, Dosar nr. 3880/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără legătură cu dosarul de fond.

În realitate, cererea de îndreptare preciza că suma totală solicitată drept cheltuieli de judecată la fond era de 10.509 RON, pe baza a două ordine de plată la R.B. SA București. Ele se află în dosar la filele 179 și 180 și atestă plata sumelor de 5.250 RON și 5.259 RON în total 10.509 RON reprezentând onorarii de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. a Județului Prahova în numele M.F.P. – A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 266 din 22 decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de SC G.I. SRL Ploiești împotriva încheierii din 31 ianuarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică încheierea atacată în sensul că admite cererea de îndreptare a erorii materiale ivite în sentința civilă nr. 266 din 22 decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Dispune îndreptarea considerentelor și dispozitivului sentinței atacate în sensul că obligă pârâtele să-i plătească reclamantei suma de 10.509 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în loc de 1.509 RON cum din eroare s-a menționat.

Obligă recurentele - pârâte D.G.F.P. Prahova și A.N.A.F. să plătească recurentei - reclamante suma de 13.205 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2007.